Cultură copleșitoare sau consecință a delirului colectiv, poporul japonez are o calitate pe care nici măcar japonezii n-o pot nega: e al naibii de ciudat.

Departe de a fi nația mea preferată, poate și pentru că au pe nota de plată un genocid, japonezii par să se fi descurcat mult mai bine în domeniul artelor decât vecinii lor de planetă. Prin „descurcat mult mai bine” vreau să spun că la oamenii ăștia orice joacă se poate transforma într-un laborios proces creativ.

Autarhica lor orientare spre interior și reinterpretarea unor influențe chinezești i-au făcut pe japonezi să dea naștere la o suită de tehnici artistice care variază de la sublim la „uite ce a făcut ăsta micu’ cu două bețe și un pietroi”.

Dintre ele sunt sigur că ați auzit de origami și kirigami (o altă tehnică de a împături hârtiuțe) și sigur v-ați lovit și de shodo (caligrafie) sau kabuki (teatru abstract, cu tonalități de travesti). Unii probabil ați auzit și de Ukiyo-e, pictura prin litografie de lemn, cu note de caricatură și impresionism (sau invers, dat fiindcă le precede pe ambele).

Dar probabil că nu ați auzit de chochin (lampioane), biobu (cortine), netsuke (portofele), temari (mingiuțe) sau bonseki (miniaturi). În fine, n-o să vă forțez să citiți articolul ăsta doar pentru a vă arăta câte cuvinte în japoneză am învățat eu acum zece minute – puteți oricum afla ușor despre toate printr-o tură pe Google.

Cert este că, pe lângă manga, anime și hentai, arte pentru care vesticii au făcut o obsesie, japonezii au creat o pleiadă de lucruri care, chiar dacă nu sunt neapărat impresionante la nivel tehnic, te pot pune serios pe gânduri.

Printre ele se numără și kintsugi, arta de a repara vasele din ceramică sau porțelan folosind un amestec pe bază de lac și… aur sau alte metale prețioase. Exact, vorbim despre arta de a nu arunca un castron de ciorbă și de a-l transforma într-un castron de ciorbă regal.

Tehnica cel mai probabil a apărut prin secolele XIV – XV când diverși nobili japonezi deveniseră profund nemulțumiți de calitatea îndoielnică a reparațiilor vaselor de porțelan făcute de meșterii chinezi – o îndoială pe care o regăsim și la omul modern, de altfel. Prin urmare, japonezii au preferat să-și facă departament in-house și să renunțe la outsourcing.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii.)

În regulă, și ce e atât de special la kintsugi? Mai multe lucruri. Primul ar fi că la baza acestor reparații se găsesc două principii japoneze foarte interesante și anume mottainai (regretul pierderii unui lucru drag) și mushin (acceptarea unei schimbări implacabile). Cu alte cuvinte, kintsugi merge pe ideea de a fixa în eternitate istoria unui obiect drag și de a transforma imperfecțiunile în frumusețe. Conceptul mi se pare imens – e mai puternic decât toată obsesia pentru perfecțiune a Europei renascentiste.

În plus, cum spuneam și cu un an în urmă, puterea de a nu-ți ascunde crăpăturile, ba chiar de a le ilumina și transforma în „aur”, este o abilitate fantastică. o abilitate pe care vesticii o reînvață, din păcate, doar în situații grave. E vorba de a nu renunța la prima zgârietură și e vorba despre vulnerabilitate și putere în același timp – practic, singura putere care contează.

În plus, japonezii își leagă arta și de un alt concept filosofic numit „mono no aware”, o acceptare blândă a trecerii timpului. Prin prisma lui, crăpăturile și loviturile unui obiect devin o dovadă a rezistenței și maturității lui. Așa cum un om nu „trăiește” dacă nu suferă puțin, la fel și un obiect nu poate deveni nobil dacă nu lasă timpul să-l acopere.

Nu știu cât putem sau trebuie să împrumutăm de la japonezi (sincer, n-aș vrea să luăm chiar tot). Totuși, kintsugi pare ceva ce ne lipsește din ce în ce mai mult într-o lume obsedată de viteză și schimbare, o lume care plătește zeci de mii de euro pentru a arăta ca Megan Markle. O lume care nu vrea să-și recunoască propriile cioburi.

În plus, românii sunt un capitol special. Trăim într-o țară care nu și-a dorit niciodată să-și îmbrățișeze trecutul, pe care-l reinventează, sau greșelile, pe care le repetă obsesiv. Poate e timpul să ne recunoaștem anevoiosul parcurs, de la eșecurile militare și politice la cruzimea ultimelor decenii și să înțelegem că, până și un neam crăpat ca al nostru ar arăta mai bine cu un strat de aur.

P.S: Constant că am ratat o glumă despre pronunția titlului, dar sper să o faceți voi în momentul în care ajungeți la rândul ăsta.