Pentru ca articolul anterior a generat nebanuite pasiuni, am decis sa-l ingrop rapid cu un alt articol scris pentru Vocea din Castel…

Zilele trecute am intrat într-o galerie de artă. Moment de tăcere. Nu, n-aveau şaormerie la parter şi nici nu m-au muşcat hipsterii la intrare. Am păşit în curiosul edificiu sub un impuls de moment: mi-a plăcut ceva. Să-i spunem „chestie” – pentru cititorii mai titraţi şi şcoliţi în curentele artistice din zona „Ştefan Cel Mare, colţ cu Floreasca”. Mi-a plăcut o chestie.

Barbat fiind, sunt natural atras de lucrurile strălucitoare. Dacă se întamplă să se înscrie şi în paleta de culori cunoscute de mine (roşu, galben, albastru, brânză) voi fi pe loc cucerit. În cazul de faţă, „chestia” semăna cu statuia unui cavaler, sculptată într-un pietroi albastru. Aşteptându-mă să văd dedesubt un titlu bombastic de genul „Soldat bizantin înainte de măcel”, nu mică mi-a fost surprinderea să citesc „Călător în plasa timpului”. Mai mult, autorul era o ea şi, întâmplător, se afla în încăpere.

După ce m-am holbat la obiect pentru o vreme, am decis, în impostura mea, că suma de dedesubt nu era prea piperată şi că statuii i-ar fi stat foarte bine pe biroul meu. Desigur, au murit copii în Somalia pentru mai puţini bani, dar „Călătorul” îşi merita locul între ochelarii de soare şi elicopterul teleghidat cu care exasperez pisica vecinilor. Obişnuit cu dubiosul confort al supermarketurilor de cartier, am dat să iau bucata de marmură şi să o achit. Speram să-mi ofere un card de reduceri şi eventual să-mi dea restul în gumă de mestecat.

În momentul ăla, săndăluţele contrafăcute ale artistei au ajuns instant lângă mine. O domnişoară (sau poate doamnă, ce ştiu bădăranii) de vreo 28 de ani, micuţa şi blondă. „Vreţi să o cumpăraţi?”, mă întreabă ea cu o voce de Batman în agonie. Speriat de contrastul dintre aparenţă planului fizic şi esenţa volumului sonor, am răspuns încet: „Aş vrea!” „De ce?”, vine răspunsul. Uite că la asta nu mă aşteptam. Peneş Curcanul nu m-a întrebat niciodată de ce vreau să cumpăr piept de curcan.

„Pentru că îmi place”, răspund eu, însufleţit poetic şi naiv ca un babuin înfometat. „Da, dar de ce?”, insistă blondina. „E pur şi simplu un obiect pe care îl vreau”, îi dau replica, nesimţind nevoia sa-mi explic afinitatea pentru arta bizantină târzie (şi nici pentru elicoptere sau ochelari de soare). „Păi da, dar să ştiţi ca el are o semnificaţie!”. „Ştiu, am citit, dar nu mă impresionează nuanţa. De fapt, o găsesc banală. Îmi place foarte mult cum e lucrat, atâta tot!” îi spun eu, accentuând cuvântul „nuanţă” – se ştie că femeilor le plac vocalele.

Artista se mai uită o vreme la mine şi apoi spune: „Nu ştiu daca pot să vi-l vând în cazul ăsta”. Mă uit puţin la femeiuşcă, ma uit şi la bucăţoiul de marmură din care puteam să mănânc vreo zece mese la „Împinge Tava” şi-i spun: „Păi bine, atunci nu mi-o vindeţi!”. Las frumos „Călătorul” în plasa timpului şi ies rapid din spaţiul cultural, pierzând ultimele mormăieli ale autoarei.

Faptul că mi-am simţit inteligenta şi gusturile subestimate nu e o problemă. Cred că efortul de a atinge cu încăpăţânare jumătate din exponate i-a dat nişte indicii în privinţa asta. Ce m-a deranjat însă a fost că minunata creatoare încă nu înţelesese prea mare lucru din modul în care funcţionează „arta”.

De la Ogbar Faţădecal, primul homo sapiens care a vândut o piatră mâzgălită pentru două femei şi un mango, până la Michelangelo, mai toţi artiştii au fost atinşi la un moment dat de virusul suficienţei. Sentimentul a fost repede înlocuit de depresie: odată creată, opera nu-ţi mai aparţine. Gata, s-a dus durerea interioară, s-a dus chinul. Acum aparţine maselor flămânde care pot sau nu să o aprecieze la justa ei valoare. Familia de Medici se poate sa fi iubit opera lui Michelangelo din cu totul alte motive decât spera artistul. În esenţă, nu prea conta dacă Lorenzo şi ai lui vedeau femei goale pe pânze sau înţelegeau „fragilitatea fiinţei”. Conta însă ca erau dispuşi să plătească din plin pentru asta.

Fie că ai sculptat un soldăţel de marmură albastră, că ai pictat o femeie goală sau ai dat cu semnatura în ziar: nu-mi cere să văd acelaşi lucru cu tine! Creează-ţi opera din motive egoiste. Fă-o în primul rând pentru tine. Exprimă-ţi viziunea, dar nu-mi cere să-mi placă. Faptul că sunt dispus să-ţi dau banii şi, inevitabil, timpul, în schimbul a ceva creat de tine e oricum un sentiment pe care mulţi nu-l vor cunoaşte vreodată.

Chiar şi artificiul de marketing numit „Like” mizează pe aceeaşi presiune psihologică şi pe acelaşi comportament compulsiv. Nu e suficient că ai pierdut 15 secunde din viaţă. E musai să dai „Like”. Să-ţi placă! Ascultă, domnule filmuleţ cu pisici: am decis să nu râd la mieunăturile tale dintr-o alegere pur personală. Asta nu înseamnă că nu ţi-am oferit ceva în schimbul efortului de a filma o mâţă care se dă cu capul de frigider.

La fel şi tu, domnule artist! Indiferent dacă „înţeleg toate sensurile” sau dacă îmi place pur şi simplu culoarea albastră, intenţia de a-ţi cumpăra munca e cel mai frumos compliment pe care ţi-l pot face. Să lăsăm exerciţiile de vanitate. Uneori nu e nevoie de confeti. E suficient un simplu „da”.

P.S: Acum, ia spuneţi…v-a plăcut?