Deși ortografia cuvântului „hobby” mă scoate din sărite, trebuie să recunosc că nu ne aplecăm suficient asupra acestui cuvânt…

Zilele trecute, o amică puțin mai în vârstă, mămică dedicată, mă întreba îngrijorată dacă mi se pare că a cheltuit prea mult cu echipamentul de tenis al puștiului ei. Puștiul nu e vreun Simon Halep în devenire, dar a câștigat recent competiția pentru juniori de la clubul unde merge și maică-sa s-a gândit să-l răsplătească. Și ce e mai important: îi place.

Sunt convins însă că nu vă interesează viața copiilor altora, dar e ceva de reținut aici. Femeia îmi pusese întrebarea pentru că rudele ei mai în vârstă o acuzau mereu că-l răsfață pe puști și că „investește degeaba într-un hobby”. Când am auzit ultima remarcă, mi-am amintit de o frustrare mai veche și mi-am zis să vă terorizez și pe voi cu ea.

Vedeți voi, la rândul meu am avut un șoc cu ani în urmă când, la un curs cu audiență internațională, un danez ne-a zis că hobby-ul lui principal era Warhammer, jocul cu miniaturi pictate manual. Ce era șocant? Faptul că omul investise în joc câteva zeci de mii de euro. Ba mai participase și la un campionat unde luase locul patru!

În mintea mea de-atunci, de proaspăt student, nu prea avea loc conceptul de a „investi mai serios în pasiuni”. Cum să investești în ceva ce nu-ți aduce niciun profit? Cum să dai bani pentru a fi mai bun la ce faci în timpul liber? Cum să bagi zeci de mii de euro în miniaturi și tu să n-ai mașină personală… băi, săracule?

Dacă între timp m-am trezit și am aruncat destui bani pe prostii care mă faceau să mă simt bine, de la chitare electrice la vacanțe planificate pe loc, în momentul ăla gândeam fix cum au fost învățați să gândească cei dinaintea noastră: pe termen scurt și cu obiective strict utilitare.

Vedeți voi, sub comunism, pasiunile trebuiau să fie mai mereu productive. Sigur că te puteai ocupa cu fotografia și radiorecepția, puteai merge la concerte și piese de teatru și puteai citi (de preferat pe sub mână), însă genul ăsta de hobby-uri nu erau privite cu ochi buni. Manualele vremii încurajau mai degrabă țesutul, traforajul și disciplinele școlare practicate în afara orelor de școală. Strânsul frunzelor și agricultura amatoricească? Ăstea hobby-uri, tovarășe!

Pe scurt: orice ți-ar fi putut umple timpul, dar nu și capul, era binevenit. Jocurile de cărți și de masă, de la table și șeptică la șah și tabinet erau în regulă – te țineau ocupat fără să te forțeze să deschizi ochii. La fel și datul cu piciorul în minge care, chiar dacă te putea lansa în lumea fotbalului, era mai probabil să nu o facă.

O pasiune reală în schimb, oricare ar fi fost aia, denota o căutare reală de sine, iar așa ceva era de neconceput. O pasiune reală putea să însemne un scop nou, în afara celor aprobate de partid, iar un scop nou însemna motivație! De-asta generațiile mai vechi sunt reticente la hobby-urile practicate cu portofelul. Lor li s-a spus mereu că pasiunile sunt „pierdere de timp”, de parcă timpul folosit pentru tine ar merge într-o urnă separată. De parcă autodezvoltarea e un fenomen spontan.

De-asta se uită urât la „hipsterii” care bagă bani în haine și echipamente de alergat și în biciclete de competiție. Păi cum adică? Nu poți să alergi în jurul blocului? Ce hobby e ăla să alergi? Bagă-ți, mamă, mințile în cap!

(Sursa Imaginii)

O paletă de tenis decentă e scumpă. V-o poate spune și Halep, că ai ei au vândut câteva lucruri ca ea să poată să-l enerveze și extazieze astăzi pe CTP. Și cam asta e și ideea: dacă la început hobby-ul e o supapă psihologică pentru viața de zi cu zi, după o vreme, un hobby are potențialul să devină mai mult. Doar că n-ai cum să-ți dai seama de asta dacă nu investești, chiar și în figurine pictate Warhammer. Întrebați numai gamerii profesioniști cât timp și câți bani au băgat în ceva ce încă nu e luat în serios în România.

Bine, nu știu ce sens are să insist pe beneficii pe termen lung, când românii sunt notorii pentru lipsa lor de viziune. Iar lucrurile nu s-au schimbat fundamental…

În vremea copilăriei mele, părinții se chinuiau să ne satisfacă pofta de căutare și pasiunile apărute spontan, frustrați de faptul că ei n-avuseseră acces la ele. Din păcate, de multe ori entuziasmul lor sau al nostru se loveau de lipsa de resurse, și ne canalizam eforturile pe lucruri mai palpabile. Astăzi însă, prea mulți părinți fac greșeala de a transforma pasiunile celor mici în obligații, îndepărtându-i de ele. Păi, dacă nu îi place, atunci de ce să investești? Doar ca să-l ții pe cel mic ocupat, în timp ce tu faci bani ca să-ți permiți să-l ții ocupat?

La astfel de dileme, se adaugă și faptul că „infrastructura” pentru pasiuni din România stă mai prost acum decât în vremea comunismului (când existau măcar niște baze sportive pentru tineret). În plus, hobby-urile în afara „banalului” au fost întotdeauna descurajate, pentru că populația majoritară nu le-a înțeles rostul. Și nu vorbesc despre cățărări de interior (escaladă) sau squash, sporturi aduse pe tavă de prin alte țări. Vorbesc despre lucruri simple. Voi ați văzut cât de greu e să găsești un bazin de înot de interior, curat și liber în București?

Chiar și așa există suficient de mulți oameni care preferă să-și „arunce” banii pe o placă de snowboard, un curs de tango sau pe lecții de tir cu arcul, în loc să-i economisească sub tutela statului român. Nu că economisirea ar fi ceva greșit, ci doar că orice activitate care te face, fie și pentru un moment, o persoană mai bună, merită luată în serios. Pentru că hobby-urile nu sunt doar ceva ce trebuie să completezi pe profilul de Facebook, ci o supapă necesară personalității tale. Pentru că e vital să mai faci si „altceva”.

Nu de alta, dar la finalul vieții nu te așteaptă o perioadă de aur, ci doar o pensie prea mică și mult regret. Ahh, și satisfacția că tu măcar n-ai pictat figurine de Warhammer…

P.S: Ultima actualizare de Classic Editor mi-a făcut varză draft-urile, pe când ultima actualizare de Vlad mi-a făcut varză timpul. De-aici și articolele ceva mai rare.