Ai hobby-uri cam scumpe!

Deși ortografia cuvântului „hobby” mă scoate din sărite, trebuie să recunosc că nu ne aplecăm suficient asupra acestui cuvânt…

Zilele trecute, o amică puțin mai în vârstă, mămică dedicată, mă întreba îngrijorată dacă mi se pare că a cheltuit prea mult cu echipamentul de tenis al puștiului ei. Puștiul nu e vreun Simon Halep în devenire, dar a câștigat recent competiția pentru juniori de la clubul unde merge și maică-sa s-a gândit să-l răsplătească. Și ce e mai important: îi place.

Sunt convins însă că nu vă interesează viața copiilor altora, dar e ceva de reținut aici. Femeia îmi pusese întrebarea pentru că rudele ei mai în vârstă o acuzau mereu că-l răsfață pe puști și că „investește degeaba într-un hobby”. Când am auzit ultima remarcă, mi-am amintit de o frustrare mai veche și mi-am zis să vă terorizez și pe voi cu ea.

Vedeți voi, la rândul meu am avut un șoc cu ani în urmă când, la un curs cu audiență internațională, un danez ne-a zis că hobby-ul lui principal era Warhammer, jocul cu miniaturi pictate manual. Ce era șocant? Faptul că omul investise în joc câteva zeci de mii de euro. Ba mai participase și la un campionat unde luase locul patru!

În mintea mea de-atunci, de proaspăt student, nu prea avea loc conceptul de a „investi mai serios în pasiuni”. Cum să investești în ceva ce nu-ți aduce niciun profit? Cum să dai bani pentru a fi mai bun la ce faci în timpul liber? Cum să bagi zeci de mii de euro în miniaturi și tu să n-ai mașină personală… băi, săracule?

Dacă între timp m-am trezit și am aruncat destui bani pe prostii care mă faceau să mă simt bine, de la chitare electrice la vacanțe planificate pe loc, în momentul ăla gândeam fix cum au fost învățați să gândească cei dinaintea noastră: pe termen scurt și cu obiective strict utilitare.

Vedeți voi, sub comunism, pasiunile trebuiau să fie mai mereu productive. Sigur că te puteai ocupa cu fotografia și radiorecepția, puteai merge la concerte și piese de teatru și puteai citi (de preferat pe sub mână), însă genul ăsta de hobby-uri nu erau privite cu ochi buni. Manualele vremii încurajau mai degrabă țesutul, traforajul și disciplinele școlare practicate în afara orelor de școală. Strânsul frunzelor și agricultura amatoricească? Ăstea hobby-uri, tovarășe!

Pe scurt: orice ți-ar fi putut umple timpul, dar nu și capul, era binevenit. Jocurile de cărți și de masă, de la table și șeptică la șah și tabinet erau în regulă – te țineau ocupat fără să te forțeze să deschizi ochii. La fel și datul cu piciorul în minge care, chiar dacă te putea lansa în lumea fotbalului, era mai probabil să nu o facă.

O pasiune reală în schimb, oricare ar fi fost aia, denota o căutare reală de sine, iar așa ceva era de neconceput. O pasiune reală putea să însemne un scop nou, în afara celor aprobate de partid, iar un scop nou însemna motivație! De-asta generațiile mai vechi sunt reticente la hobby-urile practicate cu portofelul. Lor li s-a spus mereu că pasiunile sunt „pierdere de timp”, de parcă timpul folosit pentru tine ar merge într-o urnă separată. De parcă autodezvoltarea e un fenomen spontan.

De-asta se uită urât la „hipsterii” care bagă bani în haine și echipamente de alergat și în biciclete de competiție. Păi cum adică? Nu poți să alergi în jurul blocului? Ce hobby e ăla să alergi? Bagă-ți, mamă, mințile în cap!

Hobby(Sursa Imaginii)

O paletă de tenis decentă e scumpă. V-o poate spune și Halep, că ai ei au vândut câteva lucruri ca ea să poată să-l enerveze și extazieze astăzi pe CTP. Și cam asta e și ideea: dacă la început hobby-ul e o supapă psihologică pentru viața de zi cu zi, după o vreme, un hobby are potențialul să devină mai mult. Doar că n-ai cum să-ți dai seama de asta dacă nu investești, chiar și în figurine pictate Warhammer. Întrebați numai gamerii profesioniști cât timp și câți bani au băgat în ceva ce încă nu e luat în serios în România.

Bine, nu știu ce sens are să insist pe beneficii pe termen lung, când românii sunt notorii pentru lipsa lor de viziune. Iar lucrurile nu s-au schimbat fundamental…

În vremea copilăriei mele, părinții se chinuiau să ne satisfacă pofta de căutare și pasiunile apărute spontan, frustrați de faptul că ei n-avuseseră acces la ele. Din păcate, de multe ori entuziasmul lor sau al nostru se loveau de lipsa de resurse, și ne canalizam eforturile pe lucruri mai palpabile. Astăzi însă, prea mulți părinți fac greșeala de a transforma pasiunile celor mici în obligații, îndepărtându-i de ele. Păi, dacă nu îi place, atunci de ce să investești? Doar ca să-l ții pe cel mic ocupat, în timp ce tu faci bani ca să-ți permiți să-l ții ocupat?

La astfel de dileme, se adaugă și faptul că „infrastructura” pentru pasiuni din România stă mai prost acum decât în vremea comunismului (când existau măcar niște baze sportive pentru tineret). În plus, hobby-urile în afara „banalului” au fost întotdeauna descurajate, pentru că populația majoritară nu le-a înțeles rostul. Și nu vorbesc despre cățărări de interior (escaladă) sau squash, sporturi aduse pe tavă de prin alte țări. Vorbesc despre lucruri simple. Voi ați văzut cât de greu e să găsești un bazin de înot de interior, curat și liber în București?

Chiar și așa există suficient de mulți oameni care preferă să-și „arunce” banii pe o placă de snowboard, un curs de tango sau pe lecții de tir cu arcul, în loc să-i economisească sub tutela statului român. Nu că economisirea ar fi ceva greșit, ci doar că orice activitate care te face, fie și pentru un moment, o persoană mai bună, merită luată în serios. Pentru că hobby-urile nu sunt doar ceva ce trebuie să completezi pe profilul de Facebook, ci o supapă necesară personalității tale. Pentru că e vital să mai faci si „altceva”.

Nu de alta, dar la finalul vieții nu te așteaptă o perioadă de aur, ci doar o pensie prea mică și mult regret. Ahh, și satisfacția că tu măcar n-ai pictat figurine de Warhammer…

P.S: Ultima actualizare de Classic Editor mi-a făcut varză draft-urile, pe când ultima actualizare de Vlad mi-a făcut varză timpul. De-aici și articolele ceva mai rare.

8 Comments

  • Simon says: Halobby!

  • Nu am mai comentat aici de mult timp, dar am citit regulat. Voiam doar sa te felicit pentru constanta calitatii pe care o ai si as spune si evolutia temelor abordate si viziunea asupra lor de-a lungul anilor. Esti printre singurii pe care-i mai citesc de cand mi-am abandonat complet blogul si apreciez faptul ca inca esti aici, pe baricade 🙂

    Legat de hobbies, recunosc ca personal ma lupt cu aceasta notiune tocmai pentru ca am momente cand imi zic ca “ah, as face asta, dar pare o pierdere de timp”, asa ca aleg sa nu fac nimic. Si apoi realizez ca nu e bine si nu am nici o activitate iesita din rutina de zi cu zi si ma apasa. Si iar ma gandesc la un hobby care mi-ar placea, doar ca sa intru inapoi in cercul vicios de mai sus. Cred ca ne lipseste mult o educatie in acest aspect, iar starea actuala a societatii nu ajuta cu nimic.

  • Salut si apreciez lectura!
    De ce ti-ai abandonat blogul :)?

    Da, uite ca asta ar fi o alta abordare pe care doar am atins-o in articol: ce inseamna sa “pierdem” timpul?
    Altfel, nu cred ca e grav ca n-ai activitati iesite din rutina, daca rutina aia chiar te face fericit 🙂

    Cat despre educatie: amicii mei de prin Germania (acum parinti) imi spuneau ca si profesorii le spun celor mici inca de la gradinita sa-si exploreze mai toate pasiunile si sa nu ramana niciodata cu o “singura specializare”.

  • Ca raspuns la prima intrebare, presiune sociala printre altele. Am intrat in domeniul muncii acum 6 ani, m-am imprietenit cu colegii de aici, si normal ca au dat si peste blogul meu. M-am saturat foarte rapid sa aud in fiecare zi discutii despre ce am scris eu, si luat la intrebari ca de ce X si Y, pur si simplu am simtit ca ma expun prea mult intr-un mediu in care n-ar trebui sa fie decat colegial si nimic mai mult.

    Am fugit de “judecata” sa zic asa. Si uneori regret asta, pentru ca blogul insemna inainte de toate terapie, si ii duc dorul, dar apoi imi spun ca totusi a fost bine. Cochetez de cativa ani cu tot felul de idei, un nou blog, o carte, un podcast, dar sub un alt pseudonim si anonimat, doar ca nu ma pot hotara daca sa fac acest pas sau nu. Am un conflict intern destul de mare pe aceasta tema.

    Legat de educatie, stiu ca sunt societati care au inceput sa promoveze astfel de idei, usor usor pare ca se mai schimba trendul, dar eu ma refeream la societatea romaneasca care in continuare mi se pare foarte inchisa si cu dampf de vechi daca ma intelegi.

    P.S. Mi-a placut ca ai mentionat si partea de e-sports in articol, urmaresc de ani buni scena pro de Dota2 si intr-un fel ii admir pe baietii aia care au ajuns acolo. E pacat ca povestea lor e vanduta ca un succes story (de altfel asta se intampla in cam toate domeniile) fara a mentiona faptul ca sunt o mana de oameni din milioane, deci nu e asa usor, dar macar e un pas inainte. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc nu inteleg cum ma pot uita, citez, “la altii cum se joaca”, si cand le explica este la fel ca oricare alt sport, nu sunt niste gigei care dau din taste ci sunt cei mai buni din toata lumea si ce fac ei nu mai face nimeni, tot nu inteleg si spun ca sunt eu ciudat.

    Cred ca putem da in atatea discutii pornind de la acest subiect 🙂

  • 1. Hmm, am mai avut si eu discutii de gen, dar niciodata despre blog, ci despre atitudinea mea “razboinica” din Social Media. Cu doua exceptii, cand colegii aveau dreptate (eu fiind totusi un om de marketing/publicitate), am continuat sa fac ce faceam.
    2. Blogul ajuta si la ascutirea scrisului aluia. Ai putea incerca ceva pe Medium, sa-ti masori altfel si audienta.
    3. Societatea romaneasca e inca in Evul Mediu in mai multe moduri decat ne putem imagina.

  • Am scris mai des in trecut pe teme de gaming si intentionam sa revin. Da, am jucat si eu Dota2 o vreme si evident ca tineam cu Navi la inceput in The International. Am trecut intre timp la Hots pentru ca erau mai scurte si mai distractive meciurile (dar mai putin tactice, evident). L-am cunoscut si pe micutul ucrainian, Dendi, la un eveniment din Romania (primul Dreamhack, cred).

    S-a mai destresat atitudinea fata de esports, desi multi nu inteleg ca o echipa are trainer de fitness, psiholog etc. Fraza mea preferata e sa fac misto de sah, pe care-l consider un “sport al mintii” total inferior altor sporturi electronice (am si un articol pe tema, cu studii).

  • Eh, asta e diferenta, tu cu asta de ocupi, eu sunt in IT pe partea de retelistica si este vazuta altfel. In general mi se pare ca oamenii nu sunt obisnuiti sa discute deschis, sa abordeze teme mai grele, asa ca atunci cand cineva o face tin sa-l ia putin la misto, sa-l intarate, este o forma pasiv-agresiva.

    De exemplu in ultima perioada s-a umplut “piata” de podcasturi, inclusiv in Romania, dar foarte putine trateaza subiecte mai delicate. In general este ori foarte nisat, ori aceeasi gargara si discutii standard, fara nimic interesant. Mi-ar placea sa ascult podcasturi cu oameni care dezbat teme mai complicate si mai personale, cu pareri personale si argumente, discutii din care si sa inveti ceva, nu doar sa ti se para ca dupa o ora n-ai ramas cu nimic.

    Iar revenind la Dota2, sunt fan Alliance de la TI3, desi in ultimii ani au decazut. Dar eu sunt pe principiul tin cu o echipa pana cand alta imi place mai mult, nu doar e mai buna. Si cu sahul sunt de acord cu tine, desi eu am fost sahist in copilarie, cu mers pe nationala etc, deci stiu cat de greu este acest sport al mintii si ce implica. Dar nivelul la care s-a ajuns acum in e-sports, exact cum ai spus si tu cu psiholog, coach, fitness trainer, bucatar personal etc, asta dovedeste doar ca a ajuns la nivelul actual al celorlalte sporturi mainstream. Ma astept ca in urmatorii 3-5 ani sa devina ceva comun, mai e nevoie de putin timp ca oamenii sa accepte aceasta schimbare.

  • Mi se pare foarte ciudat, tocmai pentru ca un blog si scriitura ar trebui sa fie un super avantaj intr-un mediu tehnic. Cand esti in marketing sau publicitate, risti de multe ori sa-ti “atingi” involuntar clientii.
    Singurul podcast pe care-l ascult cu placere ramane Zest, al colegei Sabina unde de altfel am si aparut 🙂
    Si eu am jucat sah in copilarie, dar un joc de tactica cu timpi uriasi de asteptare n-are nicio legatura cu viata de azi, unde totul se intampla instantaneu.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *