Un prieten dezamăgit mi-a spus că nu va mai vota niciodată în România, cât timp nu va exista un lider cu care să o facă…

În loc să-l asediez cu teorii despre importanța votului, am preferat să-i răspund printr-un articol – un articol despre capcana de a căuta lideri providențiali în situații critice. Mă voi referi aici nu doar la contextul românesc, o țară cu o clasă politică mocirloasă, dar și la motivele generale pentru care liderii carismatici sunt un pericol, nu un atu.

De ce un lider providențial se poate transforma într-un autocrat sălbatic am mai explicat. Am explicat și de ce România are o preferință pentru asta și de ce monarhia a rămas o idee puternic întipărită în mentalul nostru. De fapt, și politica internațională abundă de lideri carismatici, dar obtuzi și incompetenți.

Totuși, de ce ar fi un lider carismatic problematic pentru opoziția românească? E vorba până la urmă despre o structură fragilă, unde potențialul de abuz e destul de mic. Mai mult, e o structură asediată din toate părțile, deci de ce ar fi un om mai vizibil decât Cioloș sau actualii lideri USR un pericol? De ce ar fi centralizarea dăunătoare, mai ales că se apropie alegerile? Pe post de explicație o să facem cunoștință cu… Giovanni Giustiniani Longo.

În ciuda numelui cu valențe de star porno, Giovanni Giustiniani Longo a fost un personaj istoric mai degrabă minor (deși Ion Cristoiu i-a dedicat cândva o jumătate de revistă). Un personaj minor cu un impact imens.

Genovez, dintr-o familie bogată și respectată, Longo era recunoscut drept un mercenar foarte eficient și, pentru scurtă vreme, drept guvernator sau podestà al insulei grecești Chios. Prin 1453, în baza unei prietenii mai vechi cu împăratul Bizanțului, Giovanni se hotărăște să-l ajute pe cel din urmă într-o mică problemă: asediul Constantinopolelui.

Măcinat de lupte interne și de cruciade, Imperiul Bizantin se reducea acum la Constantinopole și câteva insule din jur, alături de o parte din sudul Greciei. Era practic o relicvă pe care puterile din jur nu voiau sau se temeau să o apere. Mahomed al II-lea, zis și Cuceritorul (și nu pentru că freca Tinder-ul toată ziua), cucerise deja cam tot ce era în jurul orașului, ajungând să anexeze chiar părți din Serbia și Țara Românească. Practic, Constantinopole era un fel de cui în talpa expansiunii otomane și era prioritatea numărul unu a sultantului – victoria lui Ștefan cel Mare de la Vaslui putea să mai aștepte.

Majoritatea cititorilor care au frecventat ora de istorie în liceu știu că centrul creștin al Estului s-a prăbușit după 52 de zile de asediu intens într-o bătălie în care în jur de 8000 de greci, mercenari și trădători turci s-au luptat cu aproape 80 000 de otomani, sprijiniți de trupe auxiliare și de zeci de corăbii care bombardau neîncetat zidurile marelui oraș. Bătălia a fost feroce, iar în urma ei a rezultat un oraș făcut bucăți și vreo 30 000 de victime civile. Dar putea să nu fie așa…

Vedeți voi, Mahomed era destul de conștient că Bizanțul e o relicvă, motiv pentru care făcuse multiple oferte împăratului să închine orașul, sau (chiar înainte de asediu) să-l evacueze civilizat. Împăratul Constantin al XI-lea, fie cuprins de importanța propriului simbol, fie autentic partiot, a decis să refuze primele oferte, sperând cumva că puterile vestice îl vor ajuta. Refuzurile ulterioare au fost însă cauzate și de influența lui Giovanni Giustiniani Longo.

Longo și gașca lui de 700 de mercenari greci și genovezi (și câțiva venețieni, culmea) au fost primiți ca niște zei – erau „salvarea” pe care „creștinii” o așteptau. Genovezului i s-au promis titluri și posesiuni și a fost pus imediat la comanda garnizoanei (intrând în conflict cu alți comandanți). Probabil ați crede că Giovani a fost total incompetent, însă… din contră: condotierul a anticipiat perfect punctul cel mai slab al zidurilor bizantine, le-a întărit și s-a pregătit de asediu.

[Otomanii au atacat o porțiune de zid numită Mesoteichion, un zid intermediar slăbit de relieful de dedesubt, un zid mai ușor de bombardat cu tunurile gigantice ale meșterului ungar Orban. Sursa Imaginii]

În primă fază, Mahomed (care a continuat să lanseze oferte bizantinilor) a fost abătut de noile scheme de apărare, deși victoria era inevitabilă. Numai că pe 29 mai 1453, în timpul asaltului final, Giustiniani a fost rănit grav de o schijă de tun (sau de o arbaletă, după unii). Sângerând, genovezul se pare că a declarat că Dumnezeu nu vrea că bizantinii să câștige și s-a retras printr-o poartă pe care mulți o credeau încuiată. Nu doar că retragerea „simbolului” a cauzat panică și i-a îndemnat și pe alții să fugă, dar apărarea bizantină s-a desincronizat complet, întregul oraș căzând în aceeași zi.

Acum, chiar și sursele venețiene, care nu-l suportau pe Giustiniani admit că rezistența formidabilă a orașului s-a datorat în mare parte carismei lui. În plus, deși detaliile rănii suferite de genovez sunt puține, majoritatea istoricilor admit că mercenarul a murit la scurtă vreme după rănire. Cu toate astea, multe vieți umane ar fi putut fi salvate, iar grecii ar fi putut încerca o reorganizare (mai ales că sudul Greciei a mai rezistat o vreme), dacă omul ăsta nu dădea tuturor speranța că „că totuși se poate”.

Motivul pentru care liderii carismatici sunt periculoși în situații critice este că, deși influența și experiența lor poate ajuta la obținerea unor victorii inițiale, prezența lor îi face pe soldați să ignore contextul. Cu alte cuvinte, se supraestimează șansele și se subestimează inamicul. De altfel, politica românească e plină de victorii pe hârtie ale unor lideri valoroși – să ne amintim doar de Corneliu Coposu și de modul în care prezența lui i-a făcut pe mulți să creadă „că totuși se poate”.

În plus, indiferent de cât de mare ar fi experiența și inteligența unui lider, egoul lui nu poate fi scos din ecuație – și fix egoul o să-l facă de multe ori să greșească. Traian Băsescu este aici un exemplu, deși plasarea lui în același loc cu liderul țărănist e cumva jignitoare. Ambițiile și șiretlicurile legislative ale lui Băsescu făceau să pară că PD-L e un fel de mașinărie politică formidabilă, când de fapt era o construcție artificială, prăbușită la prima suflare.

Opoziția din România (și aici ne număr și pe noi, votanții ei) este acum alimentată de proteste și de susținerea teoretică a unor alte formațiuni în derivă (PNL). Ăsta e motivul pentru care o parte din liderii ei pare să creadă că victoria decisivă e aproape.

Din păcate inamicul e mult mai numeros și mai bine înfipt în mentalitatea colectivă decât am crede, iar Mahomed are destui pretedenți la tron. Armele coaliției PSD sunt mai degrabă mediatice și legislative, însă decredibilizarea opoziției e o prioritate. Prin urmare, rezistenta continuă și difuză e poate mai de dorit decât o luptă directă, condusă de un lider – fie el și unul competent. Nu de alta, dar înghesuiala în spatele unui singur om face cetatea mai ușor de asediat.

Prin urmare, scopul celor care „s-au săturat” n-ar trebui să fie aducerea unui lider care să „atace PSD”, ci un război de înfometare, alimentat de voturi și rezistență activă. Un război care să slăbească inamicul înainte să ajungă la zidurile cetății. Deci da, până la un plan mai bun, votați în masă și uitați de providență!

P.S: Adevărul e că nu voiam neapărat să scriu despre vot, cât să-mi continui seria de deliuri istorice începută cu Hastings și punctată recent de articolul despre Gallipoli.