Din moment ce n-am prea avut timp sa respir de la intoarcerea din concediu, ma gandeam sa va plictisesc din nou cu niscaiva filme…

Cum timp de holbat la ecran n-a prea mai fost, productiile de mai jos au fost vizionate fie la cinematograf, fie in diferite mijloace de transport. Asta-i si motivul pentru care criteriile de selectie n-au fost printre cele mai riguroase.

Horrible Bosses (2011): O comedie neagra cu Kevin Spacey, Jason Bateman, Jennifer Aniston si Colin Farrell. Undeva isi face aparitia si Donald Sutherland pe care voiam de multa vreme sa-l mai vad la treaba. Aici il vedem vreo 5 minute. Chiar si asa, Horrible Bosses livreaza suficient din talentul celor de pe afis. O combinatie intre Office Space si The Hangover,  filmul urmareste trei produse ale unei societati in plina criza: corporatistul cu un sef nazist, pasivul cu o sefa nimfomana si angajatul vechi, blocat de incompenta altora. Pe scurt, trei neni pe la vreo 30 si ceva decid ca o solutie optima anti-stres ar fi macelarirea sefilor. Daca in prima faza filmul mizeaza pe confruntari tacute, dupa vreo 30 de minute actiunea reintra in tiparul genului. Chiar si asa, Horrible Bosses e pe lista de recomandari, macar pentru mecla lui Spacey si pentru porcoseniile care ies din gura lui Jennifer Aniston.

Limitless (2011): Un film cu Bradley Cooper (Hangover) si Robert DeNiro, film care scoate de la naftalina vechiul mit cu folosirea ”unei mici capacitati a creierului”. Desi premisa e o prostie, filmul e decent. Edward Mora, un scriitor ratat de varsta mijlocie, e abordat de un vechi amic care-i face cunostinta cu un un medicament minune numit NZT. Medicametul ofera un plus de claritate in gandire, spirit de observatie si coordonare, dar vine, evident, cu un pret. Principala problema nu sunt efectele secundare tulburatoare, ci gasca de mafioti si oameni de afaceri dependenti de NZT pe care Eddie si-i urca in cap. Ce m-a socat la filmul asta, si acum urmeaza SPOILERUL, e morala in sine. Aveam impresia ca NZT e o metafora pentru amfetamina, dar m-am inselat. Personajul nostru nu doar ca nu se lasa de drog, dar reuseste si sa atinga culmile succesului cu ajutorul lui.

Sleeper (1973): O comedie SF de si cu Woody Allen  de-acum patruj’ de ani, un clasic al genului. Evident, in film isi face loc si febletea lui Allen, Diane Keaton, inca tanara si cu aere de diva. Desi vorbim de un S.F pe o tema cliseu (tipul uitat in somn criogenic timp de sute de ani), vorbim de unul care inca se tine bine la nivel de dialog. Ce atrage la Sleeper nu e viziunea absolut ilara asupra viitorului, ci modul inocent in care sunt spuse replicile si jucate scenele. Atipic pentru filmele lui Allen, personajele sunt destul de simple si directe, iar actiunea curge natural. Merita o revedere.

Thor (2011): Un trambitat film de actiune din care am ramas cu figura lui Anthony Hopkins si cu o Natalie Portman mai terna decat de obicei. Parte din seria de adaptari de banda desenata care ne-au invadat de vreo cinci ani, Thor amesteca mitologia nordica cu Stargate si obtine, culmea, o premisa buna. Faptul ca vechii zei ar fi putut fi o rasa de fiinte interdimensionale nu e ceva nou, dar e clar un punct de plecare bun. Din pacate, potentialul povestii nu este complet realizat, filmul transformandu-se in scurt timp intr-un film de actiune cu ”straini misteriosi” combinat cu o idila imposibila. Merita vazut pentru efecte si pentru momentele in care Anthony Hopkins interpreteaza un Odin iritat.

The Change Up (2011): Am intrat in sala de cinema cu asteptari foarte mici. Nu intentionam sa merg la film, nu-mi place Ryan Reynolds (Green Lantern, Van Wylder) si nici tema nu ma atragea. Jason Bateman e si el cap de afis pentru ca tind sa cred ca omul asta vrea sa joace in absolut toate comediile despre criza varstei de mijloc. Filmul trateaza ”inedita” tema a schimbului de corpuri dintre un familist obsedat de munca si un burlac pasionat de jointuri. Schimbul se petrece ca o consecinta a urinarii pe o fantana anticaa. Filmul incepe cu o scena grotesca si nu pleaca la drum cu mari asteptari. Din fericire, pe parcurs recupereaza si creeaza cateva bucati bune de umor de situatie. Dialogurile au si ele momente de inspiratie si per total, The Change-Up e salvat de duetul Bateman – Reynolds care chiar functioneaza.

Conan 3D (2011): In afara de vesnicul Ron Pearlman, Conan nu are niciun actor care sa merite mentionat. Ma rog, asta daca trecem cu vederea ca totul e narat de Morgan Freeman. In comparatie cu vechiul Conan, cel cu Schwarzenegger, noul Conan e cu siguranta mai coerent si alert. Din pacate, scenele si muzica care faceau din Conan un film vizionabil in 82′ lipsesc aici. Efectele speciale si abtibildul 3D (nu e o filmare 3D autentica din pacate) tin loc de spectacol adevarat. Totusi, noul Conan nu e lipsit de merite. Violenta, machiajele si o atitudine incorecta politic fata de femei fac filmul suportabil. Asta si momentul in care personajul negativ isi pune o masca-vagin pe fata. Per total, Conan e un barbar simpatic, dar as fi preferat sa vad mai mult din universul care a dat viata personajului.

Johny English: Boredom (2011): Problema cu Johnny English Reborn nu e ca ar fi o comedie slabuta cu elemente de actiune. Problema e ca e un film de actiune cu un actor de comedie. Da, personajul lui Atkinson e impiedicat si naiv, dar actiunea e suficient de alerta incat sa substituie comedia. La asta se adauga o calitate indoielnica a celei din urma si foarte multe momente de tip ”Jackie Chan” (un personaj amuzant face ceva => actiunea trebuie sa fie amuzanta). Da, Johnny English are momente (Gillian Anderson, sau gagica din Dosarele X, inca se tine bine), dar Atkinson nu e cu niciun pas mai aproape de un nou Blackadder. Sorry Rowan.

P.S: Ca veni vorba de Jason Bateman, Arrested Development revine (via Fleurdulys). Am inceput intre timp sa bag ochiul in Modern Family, Falling Skies si ultimul sezon din Supernatural. Va intrebati cum am timp? Doua ore pe zi in Ratb nu-s suficiente :D?