Printre micile drame ale copilăriei anilor ’90, există una care pare să fi format o generație: statul pe margine.

Vedeți voi, acum 20 de ani și mai bine, bătutul mingii era mai mult decât o afirmație a plictiselii. Era un ritual social, indiferent că-i zicea miuța, fotbal, folbal (depindea pe cine întrebi), bambilici sau tenis de picior. Practic, participarea la el îți garanta un loc în ierarhia blocului și, dacă erai bun, chiar și în cea a cartierului.

Fiți pe pace. N-o să ridic în slăvi jocurile copilăriei mele. N-are sens să mă vait că noi spărgeam geamuri cu mingea iar fetele își rupeau picioarele în elastic, pe când copiii de-acum joacă Fortnite. Să fim serioși, multe din jocurile noastre erau izvorâte din lipsa de alternative, nu dintr-o riguroasă disciplină sportivă. Să nu mai vorbim despre cât de periculoase erau câteva dintre ele. Da, e trist că mulți puști petrec prea mult timp cu nasul în ecrane, dar nu vă închipuiți că am fi făcut altfel în locul lor.

Revenind însă la bătutul mingii, treaba asta începea mereu cu celebra strigare„Care are mingeeee?”. Dacă aveai minge erai din start într-o poziție privilegiată, chiar dacă nu știai ce să faci cu ea. Dacă aveai minge de piele erai zeu, dar și un vinilin te promova în ierarhie. Fotbalul pe maidan se simțea altfel dacă pe vinilinul luat de la chinezi scria Berussia-Dartmun (întâmplător, am avut cândva o minge originală Borussia-Dortmund, adusă din Germania, dar nimeni nu auzise de echipă).

Sub ăla care avea mingea, al cărui talent sportiv era chestionabil, dar ignorabil, erau „căpitanii”. Rolul ăsta se decidea mereu între doi-trei puști mai tupeiști și, sincer, mai buni la fotbal. Erau ăia care stăteau ca muții în clasă, dar când venea ora de sport, numai gura lor se auzea. După ei erau atacanții, oameni iuți de picior, iar în eșalonul patru „noi, restul”. Până la urmă jucam toți, dat fiindcă în majoritatea meciurilor eram oricum cinci pe șapte. Ce era însă important în etapa asta era să fii ales. Să nu fii în ultimii doi pentru care se dădea cu banul.

Culmea, eu eram ales des, dar nu pentru că aveam minge sau eram bun la fotbal. Din contră, eram „blană” (în sensul negativ al expresiei) și uneori mă feream de minge, dar aveam o calitate greu de egalat. Eram relativ înalt pentru vârsta mea, solid și… faultam. Adică, în termeni populari, dădeam la gioale. Partea bună în a avea un nene ca mine ca fundaș e că lumea începea să șuteze de la distanțe mari, de frică să nu intre în careu. Stătea Vlad fundaș? Era mai bine să-ți exersezi centrarea…

Chiar dacă jucai cu unul care faulta, era greu să-l înlocuiești, mai ales dacă erați puțini. Scoteai atacantul de pe teren cu o entorsă, dădeai și un cartonaș roșu (în general un băț roșu de înghețată), dar autorul faultului revenea mai repede decât faultatul. Promiți că nu mai dai la gioale? Promit, și nici n-o să mă ating de Călin care ieri m-a înjurat! Pe bune! (timp în care te uitai la bețișoarele lui Călin și știai că următorul gol o să-l doară).

Ierarhia era clară: băiatul cu mingea (pe care nu trebuia să-l oftici, că se căra acasă, ca Trump după alegeri), căpitanii care făceau alegerile (care erau ba Roberto Baggio, ba răposatul Maradona, în funcție de afinități), ăia buni la fotbal și masele care erau alese în funcție de necesități. Dacă avea deja cine juca meciul, îți mai luai un faultator și unul care înjura (vital pentru moral) și era gata treaba. Pe lângă toate aceste clase sportive, aveai însă și o groază de atârnache: ăia care stăteau pe margine.

La bază, statul pe margine era ceva simplu: dacă voiai să ai un meci echilibrat, egalai echipele și cine era pe margine intra când oboseau ăia din teren. Sau, în rare cazuri, cine stătea pe margine nu mai avea loc la nicio echipă. Simplu. Doar că nu prea. Erau 1-2 oameni care făceau asta, dar și o groază de puști care… doar stăteau pe margine. Nu făceau nimic altceva. Îi vedeai la toate meciurile în curtea școlii sau de pe maidan. Nu voiau mingea, nu voiau să participe, dar țipau ca la meciurile României (da, pe-atunci aveam echipă de fotbal) și, ce era mai important: sărbătoreau și comentau victoria.

Pe bune, când se termina câte un meci din ăsta epic dintre Blocul 89 și Blocul 98 (erau față în față pe strada mea), la discuția de după nu eram doar noi, ăia 10 care urlaserăm în teren cu orele. Nu, se umpleau băncile de puștani care comentau fazele și se dădeau la fel de obosiți ca noi. Că dacă avea vreunul o sticlă de suc ieftin pe post de trofeu, poate primeau și ei. Dacă se organiza un Macao după meci, se băgau și ei. Și așa mai departe. Unul din puștii ăștia cred că participase la vreo 10 meciuri, dar jucase doar 10 minute dintr-unul.

Am observat și mai târziu fenomenul, când am dat de Radu. După ce am abandonat complet cariera de wrestler fotbalistic, m-am apucat de baschet. Aici nu faultam, ba chiar am jucat binișor vreo 2-3 ani, până să reduc totul la un hobby (deja printr-a zecea mă plictisisem). Treaba cu Radu e că era un tip care apărea mereau pe teren și dădea sfaturi. Cum să arunci, ce e fault, ce nu e fault. Ba îți mai și spunea ce să faci când reintrai în teren după un out, de parcă el te antrenase. Dacă erai prins în joc, erai în stare să ceri timeout, să-l tragi deoparte să-l întrebi cum să faci.

Doar că nimeni nu-l văzuse vreodată pe Radu jucând. Uneori mai intra în teren, să „arunce și el o dată”. Arunca aproape decent, dar mai mereu rata. Radu, nu joci? Nu, că am jucat de dimineață, am o entorsă și mă doare încheietura. Hai, mă, că mai e nevoie de un om și oricum pierdem! Nu pot mă, că am jucat toată săptămâna. Nu vrei să fii arbitru? Nu, că mai am puțin și plec. Și mai stătea încă o oră și comenta.

Radu nu era singur, ca el mai era și o fostă profă de sport care cred că se îndrăgostise de teren și niște tipe care, spre meritul lor, jucau din când în când, dar cam 70% din timp stăteau pe margine și făceau miștouri. Nici pe ele, nici pe cei care, în anul I de facultate, veneau la orele opționale de sport și scriau la laptop (dar comentau), nu le-am înțeles.

Cei de pe margine nu fac parte din public. E clar că vor să facă mai mult decât să asiste. Dar nici nu sunt jucători, pentru că n-au o miză în teren. Ar vrea poate să fie arbitri, dar să nu-și asume nicio decizie. Ar face parte dintr-o galerie, dar cumva să nu fie fanii niciunei echipe. În capul meu de copil, mi se păreau o categorie inutilă. Oameni care se duceau în curtea școlii, se uitau la sport, urlau și se întorceau acasă obosiți.

Cu mintea de adult, îmi dau seama că ăștia erau de fapt pionieri. Oameni care au prevăzut din timp regulile jocului. Astăzi, habar n-am care mai sunt jucătorii. Sunt atâția oameni pe margine care comentează și se mint că „fac ceva”, încât nici nu-ți dai seama cine joacă cu cine. Iar social media și Internetul în general ne-au construit o tribună specială, a celor care se bagă, dar nu participă.

Uitați-vă doar la zona politică. De 30 de ani ai cam aceeași jucători, cu mici surprize și tot de 30 de ani ai o armată de analiști, partide microscopice și oameni care știu perfect ce trebuie să facă. Dar nu fac. Mai mult, în ultimii ani au apărut și personajele politice care nu candidează la nimic, dar au păreri publice. Că na, e mai convenabil să o faci pe antrenorul decât să-ți pui adidașii cu crampoane.

Pandemia e alt exemplu bun pentru asta. Din două în două postări vedeai oameni care știau perfect cum trebuia gestionată situația: măsuri, măști, dezinfectări, tot. Unii au creat seriale întregi pe tema asta. Oameni care altfel nu purtau masca, nu făceau donații și nici voluntariat. Dar dacă s-ar fi ocupat ei…

De la distanță, să stai pe margine pare a fi o mică dramă. Asta doar pentru cine apreciază teatrul. De fapt, e o imensă oportunitate. Poți să câștigi fără să joci. Mai mult, poți să te victimizezi și să presupui că lucrurile ar fi stat altfel cu tine în teren. Cine poate verifica, doar nu te-a văzut nimeni jucând?

Știți însă care-i marea problemă? Cu cât sunt mai mulți oameni „care ar fi putut juca”, cu atât sunt mai puțini care joacă. Iar ăia care joacă sunt din ce în ce mai puțin talentați. Așa ajung să câștige funcții importante oameni care „faultează bine” sau se plictisesc acasă. Oameni care stau „la miloagă”, în loc să alerge pentru victorie. Iar dacă tot ce facem e să stăm și să le comentăm rateurile, vom avea și în realitate performanțele pe care le avem la fotbal. O să ne bată iar Islanda de o să ne sune apa în cap…

P.S: Dacă ai observat cuvântul „minge” și ai avut senzația că pluralul ar fi trebuit să fie „mingii”, cum îmi atrăgea cineva atenția… sper că stăpânești la fix limba engleză, că româna ai ratat-o din voleu. Sursa imaginii.

P.S 2: Nu uitați că încă puteți cumpără The 4D Printed Apocalypse la un preț fain de pe Amazon. Nu doar atât, dar în sfârșit există și Broken Toys, în engleză și în germană, pe o gamă largă de magazine online.