Hai să-ți dau un indiciu!

De când Covid-19 a hotărât să-și extindă pe termen nedeterminat șederea, am asistat în repetate rânduri la discuții cel puțin… tensionate.

Cel mai des, situații de gen apar când doi oameni se întâlnesc într-un spațiu închis. Unul e corect echipat pentru situația actuală, celălalt nesimțit. În general, elementul numărul unu, având pretenția bunului simț, e cel care declanșează discuția. Elementul numărul doi, convins că virusul e doar o conspirație a lui Bill Gates împotriva bodegii de la parter, o agravează. Și uite așa se naște mândrețe de conflict!

Ce am văzut însă mai interesant în ciocnirile de gen nu ține de pandemie. Ține de modul în care gestionăm conflictele. Deunăzi, în magazinașul de cartier în care îmi permit uneori să mă duc, am surprins o scenă reprezentativă.

Pentru că înaintea mea intraseră două persoane, am decis să rămân lângă ușă. Una dintre persoane, un tip de 1.90 și mușchii zburliți prin bluză, purta mască, la fel ca vânzătoarea. Cealaltă persoană, un moșulete figurant de vreo 50 de kile, nu. Deloc defazat de aspectul interlocutorului, moșuletele începe să comenteze că „ne-a prins pe toți nebunia și stăm cu botnițe în magazin”. Și dă-i cu delir, dă-i cu conspirații…

Omul pur și simplu nu se mai oprea, în timp ce zdrahonul își înșira la casă toate cumpărăturile. Cât i-am observat de la distanță, mascatul i-a aruncat nu una, ci vreo 3-4 priviri furioase moșului. La un moment s-a și îndreptat puțin înspre el. Nimic. Nea Gigi îi dădea înainte cu nu știu ce medic din Italia pe care-l văzuse el pe RTV. Unul care îndemna bolnavii să iasă din spitale și care vindecase Covid-19 cu ulei de măsline.

Până la urmă, musculosul a plecat fără scandal, dând dezamăgit din cap, iar iluminatul a continuat cu delirul. Am intrat după ce și-a cumpărat un pachet de țigări și s-a cărat. Cumva mă așteptam să-și ia doar țigări, ca sătul sigur sigur era la cât rahat mâncase. Sigur, un cititor ocazional mi-ar spune că probabil omul era vreun nebun sau paznic al străzii. Din păcate, era îmbrăcat destul de bine și coerent în delirul lui. Părea unul din acei pierde-vară rămași cu o pensie uriașă și un apartament cu trei camere, după anii serviți fostului regim.

În toată perioada „discuției” însă m-am tot gândit: Băi, dar ăsta n-are spirit de autoconservare? Nu vede că mai are puțin și e făcut piftie și că NIMENI n-o să sară pentru el? Sigur, musculosul părea mai degrabă un hipster dus la sală și tatuat, nu un interlop, dar fără barbă vizibilă e mai greu să faci diferența. Chiar și așa: de ce să pornești un conflict cu un inamic net superior și să-l escaladezi fără motiv?

Dacă vă uitați însă și la alte situații similare, online și offline, o să vedeți că scandalagiii, indiferent de vârstă și gen, par să fie complet lipsiți de abilitatea de a „citi sala” („to read the room”, cum ar zice americanii). Treaba asta ține de o problemă mai veche și anume lipsa inteligenței sociale.

Nu voi insista prea mult asupra conceptului, dat fiind că inteligența socială e un termen umbrelă pentru mai multe teorii. Apărut sub forma inițială în scrierile lui Edward Thorndike, un psiholog preocupat de învățare, inteligența socială s-ar defini ca abilitatea de a gestiona și autogestiona interacțiunile umane. Asta ar fi teoria.

Practica însă implică un cocktail de atenție distributivă, coerență, etichetă, reguli de interacțiune, ascultare activă și, în primul rând, de înțelegere a limbajului nonverbal (mimica, gesturile și proxemica). Din păcate, la ultimul capitol suntem de-a dreptul corijenți!

Sigur, ar fi nedrept să spun că doar românii sunt afectați de acest declin al inteligenței sociale. Tentați să ne ducem viața online, bombardați de experiențe virtuale, iar acum izolați și fizic, e normal să ne „tocim” când vine vorba de interacțiune. Românii însă aveau problema asta și înainte de epoca online și clar cu mult înainte de pandemie. Și probabil o vor avea și dacă lucrurile vor reveni la normal.

Oameni care îți pică pe cap neanunțați și uită să plece. Vânzători care te agasează cu un produs aleatoriu până când ieși din magazin. Taximetriști care te întrerup de cinci ori sau își continuă povestea inspidă deși ai căștile în urechi. Portari care te văd galben la față, dar te abordează să-ți explice cum e cu politica. Ah, și să nu uităm de oamenii (bărbați, în general, de ce să nu recunoaștem) care nu renunță, deși persoana din față nu schițează nici cea mai mică urmă de interes.

Tot aici intră și situația de mai sus, a omulețului care a decis să-și verse năduful public, deși era la un pumn distanță de spitalele pe care le înfiera. Tot aici intră și cei care, până la pandemie, te agasau fizic în metrou sau la coadă, invadându-ți spațiul intim (despre ei am mai și scris). De câte ori nu v-ați dorit ca oamenii ca ei să vă citească indiciile (to „take a hint”)?

În România e plin de indivizi în fața cărora poți să-ți dai duhul, că nu vor face diferența dintre durere și plictiseală. Și asta e o problemă uriașă.

Vedeți voi, inteligența asta socială e strâns legată de cea emoțională și de conceptul de empatie. Și dacă stai prost la ultima te așteaptă o viață destul de nasoală la job, în familie sau în magazinul de la colț. O viață de frustrare. Tot americanii spun că dacă nu poți citi sala, nici n-o poți conduce („if you can’t read the room, you can’t lead the room”). De altfel, vesticii au un fetiș lingvistic cu indiciile – chiar și acum un personaj confuz este numit „clueless”. Poate și pentru că la ei cultura vânzărilor și a prezentărilor e la mare preț.

Dar nici nu e nevoie să analizăm lucrurile la nivelul ăsta. Empatia e pur și simplu vitală, fie că vinzi un produs la suprapreț, fie că vrei pur și simplu ca cei din jur să te înțeleagă. Vedeți doar de câtă terapie are nevoie un copil cu autism înalt funcțional – un om perfect capabil din toate punctele de vedere, mai puțin cel legat de înțelegerea lumii.

De altfel, cam asta e și impresia când calci prima dată într-o aglomerație urbană din România, fie că e Capitala, fie că e orice alt oraș mare. Ai senzația că ai nimerit într-o clinică de îngrijire paliativă pentru oameni cu deficit de empatie. În 5 minute poți fi stropit pe trotuar de două mașini grăbite, împins de trei concetățeni pe scările de la metrou și de-a dreptul atacat de vreun omuleț pierdut cu nasul în smartphone.

Spun „aglomerare urbană” nu pentru că în orașele mici sau la țară ar fi mult mai bine. Acolo însă s-a păstrat un spirit comunitar, sau mai degrabă o frică a mulțimii. Asta-i face pe mulți să fie mai atenți, dar nu empatici. Din păcate, nici oamenii „simpli” nu mai au abilitatea de a citi indiciile celorlalți. Lipsa gadget-urilor și a social media nu-i face pe oameni mai atenți și inteligenți social. Le dă doar mai mult timp să te ignore.

Din păcate, și în problema asta cred că tot educația poartă vina. Din fericire, tot ea ne oferă și soluția. Oricât am încerca să dăm vina pe tehnologie și Internet, adevărul e că suntem produsul mediului, nu invers. Izolarea de cele două s-ar putea să însemne izolarea de lume, cum zicea o prietenă, și zău dacă asta ajută inteligența socială.

Câteva țări au surprins destul de bine fenomenul și țin de câțiva ani… cursuri de empatie. Sunt cursuri destinate elevilor din clasele mici și scopul lor principal este fix ăsta: să te învețe să „citești oamenii”. Din punctul meu de vedere, genul ăsta de cursuri sunt infinit mai utile decât cursurile de incluziune și alte aiureli.

Odată ce îți antrenezi empatia și înveți să citești indiciile celorlalți și, mai ales, o dată ce le respecți perspectiva, nu trebuie să-ți mai explice nimeni cum e cu rasele, sexualitățile, religiile și preferințele. Înțelegi și când ai rănit-o pe Măriuca și când ai făcut-o să râdă și, mai ales, de ce. Înțelegi și când e cazul să deschizi gura și să-ți spui opinia și când e cazul să taci. Simți pericolul înainte ca amenințarea să apară și profiți de oportunitate la fel de repede. Ajungi să înțelegi de ce libertatea ta și libertatea altora sunt parte din același întreg.

E cumva trist că am ajuns să avem nevoie de „cursuri” de empatie, o abilitate care ne-a ridicat pe o treaptă superioară a evoluției. Ar fi însă și mai trist ca toată inteligența noastră emoțională și socială să se reducă la emoticoane. Ar fi teribil ca proverbialele indicii să trebuiască de fiecare dată explicate. Este deci timpul să ne punem empatia la treabă! spuse autorul cu vădită îngrijorare, dar nu fără o umbră de sarcasm…

P.S: Dacă vă interesează tema, un subiect similar atinge și Malcom Gladwell în Blink, carte unde tratează inconștientul adaptiv și abilitatea creierului nostru de a lua decizii prin citirea indicilor nonverbali. Poză editată după imaginea de aici.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

10 Comments

  • Bai, din pacate pentru mine asta a fost una dintre cele mai crunte realitati care m-a lovit in pandemia actuala : cati oameni, inclusiv din jurul meu, arata un nivel scazut spre 0 de empatie fata de cei din jurul sau. Nu pot sa inteleg cum ajungi asa, ma depaseste putin, inteleg ca multi invoca clasicul “survival of the fittest”, dar mi se pare ca nu-l inteleg deloc. Survival of the fittest nu inseamna ca ne omoram intre noi si nu ne pasa, mai ales atunci cand tu ca om ai aceasta empatie dezvoltata care la multe animale lipseste din creierul lor. Mi-e clar ca pandemia asta va mai dura minim 1 an, sunt tare curios cum vor evolua lucrurile deoarece eu vad ca oamenii sunt tot mai obositi si saturati si incep sa devina tot mai agresivi si nepasatori, ajung la “dar mai da-i dracu pe altii”.

    Legat de Blink al lui Malcolm Gladwell, o recomanzi pentru a fi citita integral? Am incercat sa citesc Outliers de catre Gladwell si desi informatia prezentata e misto (nu e neaparat un secret, dar e misto sa vezi explicat in detaliu), nu mi-a placut deloc felul sau de-a prezenta lucrurile. Incepea cu un exemplu, pe la jumatate sarea la alt exemplu, apoi revenea la primul, mi s-a parut putin all over the place si ma obosea. La fel este si Blink?

    P.S. Te-ai gandit sa faci un podcast? Eu tatonez cu a incerca asa ceva de un an si ceva, 2, dinainte de-a deveni mainstream si pe la noi, dar mereu e doar o idee asa, pe care o gadil 2 minute si dupa aceea o abandonez. M-am gandit weekendul care a trecut din nou la asta si m-am gandit ca daca as vrea sa “invit” pe cineva cu care sa discut, tu ai fi printre primii deoarece esti o persoana care-mi pare ca ai cu cine discuta, dezbate, vedea puncte diferite de vedere, plus ca te citesc de peste 10 ani, de cand aveam si eu blog, si mi se pare interesanta atat evolutia ta prin perspectiva posturilor date de-a lungul anilor, cat si evolutia mea in comparatie ca om in ultimii 10 ani. Revenind la intrebare, cred ca daca ti-ai face un canal de Youtube si un podcast in care sa dezbati diferite subiecte, mai ales ca presupun ca prin prisma muncii tale cunosti si oameni profesionisti in domeniul lor, ti-ar iesi ceva fain. Ai intretinut vreodata acest gand in ultimul an?

  • Stii ce-i trist? Ca si restul (sau “si noi”, ar fi mai corect sa spun) s-au cam saturat. Asa cum ma chinui si pot sa port mereu masca, asa imi sare instant tandara cand la 4000+ cazuri si majoritatea in Bucuresti tu intri in magazin cu scuza “am lasat masca in masina”. Am reusit sa intorc un om la masina acum cateva zile, ca eram doar eu si o batrana in magazinas, ea la paine, eu la apa si un Gigel din asta, imbracat la costum, decisese ca il intereseaza foarte putin sanatatea altora.

    Gladwell are un stil mostenit din presa in care a scris ani de zile. Practic, vine cu o idee, in general una puternica (vezi The Tipping Point) si aia ocupa 15% din carte. Restul sunt exemple. Din fericire, Blink e foarte scurta :))

    P.S: Imi amintesc de blogul tau si as onora cu placere invitatia. Am fost invitat si prin podcastul Zest, sa discut despre scriitura. Personal voiam sa-mi fac un canal de Youtube… in engleza si despre heavy metal. Un fel de Punk Rock MBA dar si mai calm si cumva “scolastic”. Fara baieti in tricouri negre si afirmatii exaltate, doar istorie si umor. Daca mi-ar iesi, ca hobby, poate as extinde putin ideea. Altfel, si eu ma uit cam la ce scriam prin 2007, de exemplu sau prin 2010… si am niste intrebari :))

  • Mda, cum am spus tot la un post de-al tau de acum 1-2 saptamani daca nu ma insel, eu am inceput sa fiu tot mai vocal cand spun ca unii ar trebui sa moara fiindca nu arata minima empatie fata de cei din jurul lor. Cand a luat Trump COVID eu am zis ca omul merita sa se duca pentru cat rau a provocat in jurul sau si intregii planete daca ne gandim ce politici daunatoare pentru mediu are, iar prietena mi-a spus ca de ce zic asa ceva, cum pot sa gandesc asa.

    Acum 2 zile insa a sunat-o mama soacra sa-i spuna ca statea la coada la un bancomat, iar in fata ei la 4-5 metri a cazut si lesinat un domn in varsta. Cativa tineri care erau in zona au sarit sa-l ajute, sa cheme salvarea etc. A iesit in 2 minute dintr-o masina si nevasta domnului, n-a zis nimic, doar statea acolo, departe. Cand a venit ambulanta abia atunci a zis nevasta domnului ca el are COVID si i s-a mai intamplat sa lesine in ultimele zile, moment in care toti s-au ingalbenit la fata, mai ales tinerii care au sarit sa-l ajute. Efectiv nevasta aluia, care probabil si ea avea COVID (dar cica nu se testase) a lasat oameni nevinovati sa-l ajute pe barbatu-sau fara sa le spuna “vedeti ca are COVID, fiti atenti” sau ceva. Ba mai rau, unul dintre acei tineri aparent era si cu un copil de cativa ani dupa el.

    Ei bine, cand i-a povestit mama soacra prietenei asta, a luat foc si a inceput sa-i injure pe cei 2 protagonisti, dobitocul care umbla cu COVID pe strada si retardata care a lasat perfect constienta oameni sa se apropie de dobitoc si sa se expuna fara sa le spuna macar. A zis ca spera sa moara. O inteleg ca e speriata, mama soacra e ok, sanatoasa, dar tata socru e fix in grupa cea mai riscanta, acum 2 ani a avut operatie pe inima, apa la plamani mult timp, e diabetic, practic daca mama soacra aduce COVID in casa e cam dead end pentru el.

    Dupa ce s-a mai linistit i-am spus : “Acum ma intelegi cand zic ca astia trebuie sa moara, fiindca lor nu le pasa daca te-ar omora pe tine, ar dormi perfect linistiti?”. Este sinistru ce se intampla.

    Legat de invitatie, nu cred ca se va intampla ceva, doar intretin gandul de atata timp fiindca mi-ar placea sa incerc, dar eu am personal o mare problema cu a ma expune. Este si un motiv pentru care mi-am inchis blogul acum ani buni, ajunsesera mai multi colegi de pe la munca sa ma citeasca si sa ma judece, sa tot discute pe ce scriam, si nu neaparat intr-un ton serios, mai mult la bascalie. Nu mi-a placut deloc asta si am decis atunci sa inchid pravalia, mi s-a parut ca expun prea multe si oamenii nu iau in serios. Dar te tin minte, daca cumva imi voi face curajul, sa te invit sa discutam 1-2 ore pe diverse teme, mi-ar placea sa te cunosc ca om in primul rand astfel.

    O sa incerc si Blink dupa ce termin seria actuala pe care o citesc.

  • Da, si dupa ce Trump a scapat, cu medicamente experimentale de zeci de mii de euro, a inceput sa le spuna tuturor ca e imun si ca virusul trece imediat. De parca saracii aia rupti in fund au fix banii si accesul lui la tratamente, intr-o tara cu un sistem de sanatate praf.

    Vai, cum e povestea cu mosulica ala. Ce comportament mizerabil si in acelasi timp romanesc – ai luat virusul, dar nu te intereseaza.

    Cumva, sa stii ca am simtit si eu treaba asta. Nu doresc nici raul si nici moartea nimanui, dar efectiv in perioada asta m-am simtit asediat. Adica, ok, nu porti masca, ai teoriile tale imbecile… bai, dar ma vezi in magazin si incepi sa si comentezi (apropo de povestea de mai sus)?

    Podcastul nu cred ca te-ar expune atat de mult. Sau, mai degraba, ar expune doar o parte a ta si s-ar putea sa te avantajeze. Cu vlogul e mai greu: desi am mai aparut in diferite ipostaze si chiar pe la emisiuni in trecut, si eu am o reticenta in a ma filma, mai ales ca nici n-am 14 ani sa nu-mi pese de “backlash”. De-aia tot lucrez la calibrat tonul “emisiunii”, sa zic asa.

  • Cum spuneam, o sa vad cum imi fac curajul si daca o sa incep, te voi cauta sa ne auzim o ora, o ora si ceva 🙂
    Intre timp, fiindca ma mananca degetele de scris de peste un an dar am reticienta de-a tine un blog, am zis ca o sa incerc sa scriu un short story fantasy in engleza deoarece am citit foarte mult fantasy in ultimii 2-3 ani. Este greu rau sa te motivezi, mai ales cand ai bariera lingvistica si iti dai seama ca ce-ti imaginezi tu in cap pe hartie nu este deloc calitativ, dar sper ca in 2 luni sa o am gata, este ceva ce mi-am propus sa-mi fac cadou de ziua mea. Sunt inginer si recunosc ca-mi lipseste mult partea asta creativa, mi se pare ca ar trebui ca tot mai multi ingineri/IT-isti sa caute hobby-uri de natura artistica, te ajuta mult sa iesi putin din modul de gandire strict matematic “daca a, atunci b”. In fine, asta este o discutie care se poate lungi.

    In alta ordine de idei, multa bafta daca-ti vei face content online pe Youtube. Tot mai multi colegi/cunoscuti au inceput sa se joace cu aceasta idee pentru ca acum poti face si ceva bani pe langa content, poti monetiza, doar ca mie mi se pare ca astfel se va satura piata de prea mult content prost/slab pregatit. Traim vremuri interesante pentru partea de content online si expunere.

  • Da, sigur, facem 🙂

    Eu am o colectie de short sci-fi stories in engleza. Le-am scris initial pentru concursuri, dar daca merg bine o sa termin si restul de cinci carti incepute in engleza si romana. Nu glumesc 🙂 (Asta apropo de motivatie). Am si doua povestioare fantasy umoristice, in stil Terry Pratchett, dar nu sunt incluse.

    Sincer, aici ai doua variante. Poti sa “get into it” si sa o faci ca terapie, sau sa o faci inginereste, fix in sistem “Daca A, atunci B” (Rowling facea asa, desi n-ai zice). Schitezi la fiecare povestioara structura, dar fara final (niciodata cu final, pe-ala ti-l arata povestea, cum spunea si King) si incepi sa lucrezi chiar daca nu iese. Iei mereu pauze si lasi creierul sa intre singur in starea de flow – adaugi cat de mult se poate. Corectezi doar dupa cateva zile si mergi pe regula “daca n-ai taiat 30%, atunci sigur e ceva in plus”. E o metoda sistematica pe care o mai foloseam in publicitate, cand creierul meu “artistic” era pe campii. Bine, ar mai fi si altele, dar cred ca le-as dezvalui mai bine intr-un curs.

    Pe Youtube n-as merge pe monetizare pe moment. Chestia cu heavy metal-ul este ca e “my greatest weakness”, adica lucrul ala la care ma pricep foarte bine, dar nu intereseaza pe absolut nimeni :))

  • ….” dar nu intereseaza pe absolut nimeni :))” – zici? N-as fi atat de sigur 😉

  • Ha, ha, adevarul e ca inca am vreo doi cititori ai blogului din perioada 2006-2007 care imi zic mereu: Bai, sa-mi zici cand mai scrii ceva de metale :))

  • Adevarul e ca la tine e singurul loc in care mai gasesc sugestii legate de trupe. Ca sa nu zic ca, prin recenziile facute albumelor, cam dai clasa site-urilor/revistelor consacrate 🙂

  • Ar mai fi Bogdan Constantinescu si… well, cam atat a mai ramas din zecile de bloguri care tratau tema asta.

    P.S: Apropo de sugestii, stii ca discutaseram despre Shylmagoghnar pe care mi-i recomandasesi, dar ziceam ca-i am si eu pe lista de recenzii? Le-am ascultat primul album de 5 ori saptamana trecuta. Ahh, si mie mi-a placut si ultimul Nachtblut, Vanitas, dar s-ar putea sa fie cam saltaret pentru gustul tau.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *