Despre participarea României la al Doilea Război Mondial s-a scris enorm…

S-a scris despre înfrângerile de la Stalingrad, despre greșelile lui Antonescu, despre aroganța unora și lașitatea altora și despre multe alte detalii ale unei campanii dezastruoase. Sincer, cu greu te-ai aștepta ca perioada să-ți mai rezerve surprize. Cu atât mai puțin nu te-ai aștepta ca ele să vină din revista Historia și pe filiera lui Ion Cristoiu.

Prin alianțele politice spre care fusese forțată, România a trebuit să participe la război de partea Germaniei. Dacă la nivel de discurs public ofensiva din iunie-iulie 1941 se justifica (prin recucerirea Basarabiei), acțiunile ulterioare ale armatei române au fost mai greu de motivat. Desigur, ele aveau sens din punct de vedere al alianțelor politico-militare, dar nu și pentru omul de rând. Pentru el, prezența trupelor românești în Crimeea trebuia pusă în context. În plus, să nu uităm că mareșalul Antonescu nu avea sprijinul marilor figuri politice ale perioadei, politicieni care l-ar fi putut ajuta să-și disemineze mesajul.

Prin urmare, autoritățile române au venit cu singurul produs de care n-au dus niciodată lipsă: naționalismul, puternic îmbibat în ortodoxism. Lupta de pe Frontul de Est n-a mai fost luptă de apărare a neamului sau de eliberare a românilor „răpiți” de Rusia. Nu, lupta alături de „prietenul german” a devenit o adevărată cruciadă! Ultima expresie nu îmi aparține. Toate publicațiile vremii ajunseseră să descrie „cruciada împotriva barbarului bolșevic” de parcă românii se pregăteau să elibereze Mormântul Sfânt.

Bine, o să spuneți, dar lucrurile ăstea sunt cunoscute. Prezența unui număr mare de preoți militari pe Frontul de Est fusese documentată, la fel ca și echipamentul lor. Da, dar ce am văzut doar foarte rar expus au fost „botezurile” înfăptuite de ei și eliberările de păgânism. La fel de rar a fost expusă și retorica împotriva „barbarilor de la Est” și lucrarea „fiilor lui Hristos”. De-asta numărul din Aprilie 2018 al revistei Historia merită răsfoit.

În el, autorul articolului „Marile Sărbători Religioase Românești în Tranșeele Campaniei din Est” face o selecție de pasaje menite să sublinieze „sărbătorirea propagandistică” a Paștelui, Crăciunului și a altor festivități creștine. Deși autorul (e vorba chiar de Ion Cristoiu) pare să privească cu o ușoară indulgență întregul efort propagandistic, merită să selectăm câteva pasaje din ziare precum Sentinela (ziarul oficial al Armatei), Arma Cuvântului și din intens publicatele dări de seamă și jurnale de front. Nu vă faceți griji, nici cotidienele nu scăpaseră de virusul războinic, doar că tonul lor era ceva mai uman.

 

 

 

(Sursa Imaginii)

Dacă vi se pare că Sentinela nu era un titlu relevant, să nu uităm că mulți dintre autori erau chiar soldați, convinși de multe ori de cele „trimise la gazetă”. Mai mult, ziarul avea un tiraj uriaș în perioada antonesciană (aproape un milion de exemplare). Citatele au fost preluate din articolul citat al revistei Historia, unde puteți găsi o selecție mai vastă de fragmente, pe moment doar în varianta tipărită:

Sfânta Înviere de anul acesta găsește bisericile basarabene și bucovinene scăpate de sub urgia păgână. Dumnezeu n-a mai vrut ca slujitorii diavolului să pângărească bisericile creștine. (Sentinela, 5 aprilie 1942)

Luptând în numele Crucii și a lui Hristos, ei au redat lui Dumenzeu toate lăcașurile ce i-au fost cândva închinate, spre preamărire a puterii lui și laudă veșnică, și pe care pângăritorii credinței, crezând că astfel înfruntă puterea Dumnezeiască, le murdărise fără teamă de pedeapsă. (Sentinela, 3 mai 1942).

Am fost chemat de populația civilă a satului Bujalik pentru a le oficia și lor prima înviere […]. După oficierea Sfintei Liturghii am spovedit și împărtășit toată populația satului Bujalik – peste 600 de suflete: bărbați, femei și copii. […] Le-am ținut predică vorbind despre biruința învierii lui Hristos și prăbușirea bolșevismului, îndemnându-i să dea slavă lui Dumnezeu că, prin jertfele de sânge ale oștirii noastre, li s-au redat iarăși credința și libertatea. (Dare de Seamă)

Uniți prin sfânta frăție de arme, soldații români și germani stau de strajă în răsăritul îndepărtat pentru apărarea Crucii lui Hristos și pentru civilizația Europei. (Sentinela 27 decembrie 1942)

Învierea Domnului a fost prăznuită de Conducător, pe front, alături de soldații lui dragi, apărători ai Crucii, semnul de totdeauna al izbânzii și al Patriei, altarul vieții noastre naționale. (Sentinela, 26 aprilie 1942)

Soldații din linia a doua m-au înconjurat cu strigăte de bucurie, căci Biserica nici în aceste clipe nu i-a părăsit. Se adunau în jurul meu să fie cât mai aproape de Sfânta Cruce. (Arma Cuvântului)

Spada lor a tăiat ghiara hrăpăreață a iudeo comuniștilor; brațul lor a rupt lanțurile întunericului și opresiunii bolșevice, ducând pe plaiurile strămoșești bucuria libertății și sărbătoarea unirii. (Sentinela 21-26 decembrie 1941)

Alte articole se ocupă cu elogierea Conducătorului, a cărui zi de nume e și o sărbătoare creștină, cu acuzarea opoziției că-și petrece timpul „la Melody Bar” și cu tot felul de alte mici artificii propagandistice, de la poezii dedicate unui Moș Crăciun războinic, la plugușoare pentru Hitler și la condamnarea „mongolilor” din Răsărit. Spre finalul războiului, când alianța cu Germania stătea să se rupă, „jurnaliștii” români și-au amintit că exista și Transilvania. Tot românească și tot ocupată de păgâni!

Mulți o să-mi spună că propaganda de front era normală în epocă. Prin comparație, delirul așa-zisului „patriotism” bolșevic era vizibil mai agresiv și mai inflamator. Mai mult chiar, anii ce au urmat celui De-Al Doilea Război Mondial i-au făcut pe mulți să vadă dictatura antonesciană într-o lumină mai favorabilă decât ar fi meritat. Din păcate, articolul ăsta nu e despre Antonescu. Nu e nici despre credință și nici despre abilitatea unui anumit jurnalist de a scrie și articole citibile. E despre o problemă care ne apasă și acum…

Nu știu cum a rezonat discursul național-creștin în urechile celor care și-au pierdut copiii și frații într-un război atroce. Nu sunt convins că cei de-acasă erau mai liniștiți la gândul că ai lor luptau pentru „Sfânta Cruce”. Ce știu însă e că ecourile aceluiași discurs se simt și astăzi. Dacă pe unii suferința istorică i-a maturizat, pe români pare să-i fi readus la stadiul ăla adolescentin, al luptei pentru „dreptate și credință”.

Discursul împănat cu agresori închipuiți și cuprins de obsesia îndreptățirii istorice are și astăzi loc pe scena publică. Se aude în delirul organizațiilor pentru „protecția familiei tradiționale”, dar și în acuzațiile grupărilor extremiste. Singura diferență e că „păgânii de la Răsărit” sunt acum „prietenii creștini din Est”. Cruciada nu mai are nevoie de agresori bolșevici și nici nu se mai îndreaptă spre Crimeea. Pentru ea, noii diavoli sunt cei ce îndrăznesc să gândească.

P.S: Articolul ăsta chiar nu se vrea o nouă discuție despre Antonescu, Holocaust și alte capitole pe care istoria le-a închis concludent, dar pe care ai noștri nu vor nici măcar să le citească.