În ultima vreme, mi s-a zis că aș fi prea pesimist…

Pesimismul legat de propria condiție și de evenimentele personale din ultimele luni probabil că nu va dispărea prea curând. Pe de altă parte, pesimismul față de mișcările sociale și politice din jur nu va dispărea niciodată. Pentru că, în treizeci de ani de România, încă n-am apucat să văd vreodată vestitul “popor român” la lucru, ăla pe care cică îl servesc toți politicienii din ’90 încoace.

La protestele din iarnă scriam niște rânduri pe care le-am reluat recent și sub altă formă. Pe scurt, deși masacrul financiar și legislativ din ultima vreme nu poate fi negat, sunt șanse ca România să își revină economic, cu sau fără declinul demografic european. Ce nu o să mai revină niciodată la normal este prăpastia dintre “noi” și “ei”. Este prăpastia dintre o pătură compactă a societății care, indiferent de vârstă și zona de proveniență, a adoptat un model european, cu o gândire capitalistă și progresistă, și o grămadă amorfă, dar numeroasă, de oameni care preferă să creadă orice, cât timp e vina altora.

Vorbim, dacă vreți, despre celebra diferență dintre “să facem” și “să ni se dea”. Dacă acum câțiva ani observam câteva încercări timide de dialog și educare reciprocă între păturile sociale, acum lucrul ăsta a devenit imposibil. După ce 3 milioane de rusofili s-au apucat să definească familia, după ce puținii piloni economici ai țării au fost spurcați de lacheii siniștri ai hoților de la putere și după ce 17 milioane au fost nevoiți să sufere pentru că 3.5 milioane au votat cu burta, nimeni nu mai vede soluții. Unii văd dezastrul și se sperie, pe când alții îl văd pe Soroș și se mint.

Din păcate, pentru supraviețuire, avem nevoie de punți de dialog, nu de înjurături pe Facebook. Aici intră însă în scenă sintagma din titlu. Dacă a fost ceva la care românii au demonstrat că nu se pricep de nicio culoare, încă de la prima unire a principatelor, acel ceva a fost infrastructura. De la afacerea Strousberg până la contractul Bechtel, orice cale ferată, drum sau pod a fost înțesat de șpăgi, amânări, orgolii și jocuri politice. În România nu s-a inaugurat un drum comunal fără ani de așteptare și sute de oameni deranjați. Nici măcar nu merită să intrăm în detalii: suntem incapabili să construim conexiuni, și asta de mai bine de un secol.

Acum, dacă n-am putut lega o regiune precum Moldova (cea românească, unioniștilor) de restul țării prin mai mult de o cale de acces sigură, aveți senzația că putem să creăm punți între generații? Interviurile și articolele pe tema asta, deloc puține, ne arată că noi nici măcar nu înțelegem ideea de infrastructură, dincolo de eternul “vreau să ajung mai repede la mare”. Din moment ce nu vedem mai departe de propria cochilie, cum am putea să căutăm un punct comun cu un om din altă lume?

Poate de-asta am și susținut la început că nu am văzut un “popor” român, ci doar niște triburi mai mici (bule, dacă vreți). O parte dintre ele se declamă iubitoare de libertate și capitalism, altele visează comunism pe pâine, o parte au tot dreptul de a fi nemulțumite, pe când altora li se permite pur și simplu să existe. Niciunul dintre grupuruile ăstea n-ar vrea să înceapă el drumul către celălalt. Nu de alta, dar suntem români: de unde știm că ăla n-o să tragă țeapă și noi rămânem cu lucrarea neterminată?

Cu alte cuvinte, dacă înainte aveam un drum forestier între ignorați și ignoranți, acum avem un studiu de fezabilitate și multe promisiuni. Am putea să ne apucăm să turnăm o fundație, dar nu mai avem buget pe anul în curs.

P.S: Deși nu mă omor cu analizele românești, oricum am învârti problema, actuala guvernare are cam următoarele performanțe