Povestea asta începe în inegalabilii ani ’90, când nu eram scriitorașul guraliv și figurant de-acum. Eram doar guraliv și figurant.

O seară de joi, ca multe altele. Mă vârâsem între geanta maică-mii și plasa lui taică-meu și reușeam să îi încurc vizibil pe amândoi. Mergeam în același ritm cu ai mei, să nu cumva se prindă cei de la coadă că venisem și eu. Aveam senzația că apartamentul de la parter era interzis piticilor iar acum era pentru prima dată când îi treceam pragul.

Astfel ascuns, am făcut primii pași în cel mai gol spațiu pe care-l văzusem până atunci: biroul lu’ domnu’ administrator. La fiecare sfârșit de lună, toți părinții din trei blocuri se înghesuiau în spațiul ăsta insalubru. În mod normal, de afară, tot ce puteam vedea era o lumină aprinsă și creștetele majorității adulților pe care-i cunoscusem până atunci. Din când în când se auzeau voci și câte un strigăt înfundat. Aveam impresia că înăuntru era ditamai ceremonia, interzisă ălora care încă mergeau la grădiniță.

Odată intrat înăuntru, bănuielile mi s-au confirmat. Apartamentul era imens și complet lipsit de mobilă sau uși. Era, cum ar zice agențiile imobiliare de astăzi, „complet decomandat”. O grotă. Undeva, în ceea ce ar fi putut fi o sufragerie, era plasat un birou și, lângă el, un maldăr de dosare. Întregul spațiu era luminat de un singur bec, atârnat de cea mai simplă dulie. Părinții mei, părinții lui Alex și toți părinții pe care îi cunoșteam stăteau în picioare, la o coadă imensă care începea lângă birou. Mai târziu aveam să asemăn imaginea cu celebrele povești despre beciurile Securității.

Nu eram singurul pici dinăuntru și asta mă liniștea. Mai erau și alți papițoi cu care mă alergam prin vecini, toți la fel de speriați. Cum nici pentru noi nu erau scaune, ajunseserăm să ne înghesuim pe un covor vechi și să ne jucăm la grămadă, fiecare cu ce avea de acasă. Ne construisem practic propria groapă de nisip imaginară. După câteva minute, părinții au început să sâsâie și să gesticuleze spre noi. Era un moment solemn: venea domnu’ administrator!

Depășind în grabă oastea de părinți obosiți, administratorul se cocoță cu grijă pe tron. Un moș chelios și gârbovit, prea scund pentru a se distinge în marea de capete, „domnul” își dezvoltase un sistem complex de avertizare, bazat pe mirosul de ceară și de transpirație pe care-l elimina în mod nativ. Practic, omul își „puțea” o cărare printre cei care așteptau de minute bune să își plătească „datoriile” la stat.

Ritualul era întotdeauna același: în față intra doamna Ioana și o vecină de la scara a treia, pentru că îl cunoșteau. Scuza oficială era că ele erau femei și mai în vârstă, dar Ioana avea maxim 45 de ani. Ulterior, domnu’ administrator se ocupa de „primul venit, primul servit” și avea grijă ca fiecare om să beneficieze de măcar 10-15 minute din timpul lui. Nu de alta, dar atât de mult îi lua să completeze o chitanță: scuipa pe degete, răsfoia cataloage, lovea cu pixul în masă și, mai ales, se răstea la plătitori. Uneori, pornea și un calculator chinezesc imens care nu sunt sigur că mergea, dar garantez că scotea din sărite cel puțin 10 oameni din sală.

Mic fiind, am fost multă vreme fascinat de creatura aia. Era similară trolilor de sub pod din legendele scandinave. Lua cu ambele mâini, nu mulțumea, nu dădea rest și te privea de parcă tot el îți făcea o favoare. Dacă adulții erau fermi când venea vorba despre alte probleme (cum era jucatul în spatele blocului, de exemplu), în relația cu administratorul încercau să-și păstreze calmul. Desprins din fauna comunistă, administratorul era genul de creatură care cerea constant respect și oferea la schimb mici umilințe.

(Cea mai apropiată imagine de amintire. Sursa)

Ani mai târziu, moartea moșului senil nu a schimbat mare lucru. Cel venit în locul lui era într-adevăr mai tânăr, dar la fel de bine înfipt în sistem. Omul nici măcar nu locuia în blocurile administrate, dar primise jobul datorită apartamentului maică-sii. Nimeni nu știa cine îl alesese și cum, dar aparent exista și un Consiliu de Administrație.

Noul individ, un anume Dan, nu afișa sume clare și nu știai dacă avea sau nu program săptămânal. Asta în condițiile în care gestiona trei blocuri. Administratorul reprezenta „Asociația de Locatari”, o entitate care nu prea avea legătură cu blocul sau interesele lui și ale cărei mici afaceri erau rareori transparente. Nu cred că știa nimeni cu siguranță dacă facturile la gaze și apă fuseseră într-adevăr plătite sau dacă ciudatele chitanțe eliberate erau într-adevăr valabile.

Situația s-a schimbat într-un final când fiecare bloc a primit propriul gestionar și când întreaga mașinărie s-a descentralizat. Noul administrator era un vecin, mai atent cu plățile și plătitorii. Mai mult, apariția firmelor care se ocupau cu așa ceva a început treptat să transforme un domeniu complet netransparent într-o piață liberă. Administratorul de proximitate era ceva diferit, în mare și pentru că îl cunoșteai și cam știai ce afișează și când încasează.

În mitologia anului 2018, administratorul încă mai e un personaj cheie. Blocul în care stau cu chirie nu e nici într-un oraș mic, nici la periferie. Și totuși, într-o clădire cu trei firme pe scară și mai multe mașini străine decât în parcarea Bamboo, nu avem administrator. Din cauza unei vecine nu tocmai sănătoase, cel vechi a demisionat, iar cel adus să mențină interimatul s-a dat bătut. Acum s-a propus o firmă de gestiune, însă aceeași babă nărăvașă și alți doi vecini se opun. Păi cum, să nu avem noi administratorul nostru, de aici din bloc?

Mentalitatea asta este cea care dădea României acum câțiva ani primul administrator fals care continua să încaseze bani, în ciuda proceselor în derulare. Oamenii plăteau unde era mai convenabil și unde cunoșteau ritualul. Mai mult, ei plăteau „administratorei” pe care o cunoșteau.

Și așa ajungi să înțelegi mai clar de ce corupția din administrația locală nu o să dispară prea curând. Pentru că mai toate „Asociațiile de Locatari” din țară, fie că se numesc Primării, Regii sau Consilii au câte un om căruia oamenii vin să-i plătească și pe care nu-l întreabă nimeni de sănătate. De ce ar face-o? El e domnul administrator.

Vă mai întrebați apoi de ce guvernanții noștri nu înțeleg ce are Justiția cu ei. Păi cum să-i anchetezi? Ei au fost administratori de mici. Administratori de țară. Fiecare sat, comună, oraș sau județ are cel puțin un om pe care nu l-a ales în mod direct nimeni, deși pare să fi fost mereu acolo. Și, la fel ca în copilărie, e mai comod să te așezi la coadă decât să schimbi situația. De ce să-l iei de guler pe moș, când e mai simplu să le spui ălora mici să tacă din gură?

P.S: Prin 2016, apăruse un joculeț Steam numit Beholder, un simulator de administrator într-un stat comunist. Vi-l pot recomanda retroactiv, deși n-am nicio reducere pentru voi sau vreun link afiliat, ca „bloggerii mari”.