Ai patru ani. Vorbești mult și scuipi prin strungăreață. Conștiința ta tocmai a ieșit la joacă iar curiozitatea se ține tare din urmă.

Ai tăi sunt ținta tuturor întrebărilor pe care mintea ta de copil le-a lipit cu Superglue din silabe. De ce nu e cerul mereu albastru, tati? De ce curge apa de sus în jos, mami? De ce are vecinul Ionel ochii roșii dimineața? De ce o populație cu 40% analfabeți funcțional are președinția Uniunii Europene? Știți voi, întrebări de copil…

Ai tăi îți dau toate răspunsurile, chiar dacă uneori nu le știu și ajung să trimită la alte rude mai informate (care îți spun o poveste în ideea că adormi și sigur uiți #bunici). Și partea cea mai bună e că poți pune pune câte întrebări vrei. Poți întrerupe orice conversație cu mirări de tip: Cum se scrie cafea? E cu „d” sau cu „p”, că eu pe „p” nu știu să-l fac? Poți întrerupe orice gând, cu o singură excepție: discuțiile de oameni mari.

Când ai tăi sau cunoscuții lor au discuții de „oameni mari”, tu stai deoparte, că oricum n-ai înțelege. Ești mic. Și o ții așa ani de zile, întrebându-te ce naiba discută ăia mari, ce secrete ale universului țin departe de tine, în timp ce tu faci puzzle-uri, alergi, te joci și te scobești în nas.

Și pe bune că, la vârsta aia, nu știam niciun copil care să nu-și fi dorit să afle ce discută „oamenii mari”. Și, ca toți copiii trecuți de 30 de ani, pot să vă răspund acum cu mâna pe inimă: numai tâmpenii!

Generația mea și-a trăit copilăria cu impresia că la un moment dat toate discuțiile se vor reduce la bani, politică și bârfe de la birou. Ăla era scopul final al maturizării. Am fost convinși că e normal ca seriozitatea să se instaleze după o vârstă. Că doar asta înseamnă să fii „adult”, nu? Să folosești cuvinte mari când discuți teme mici.

Din păcate, ai noștri au fost educați de un sistem în care oamenii care n-aveau loc în cutii erau mutați în celule și în care toți aveau de muncă, dar nimeni nu muncea. Cum pasiunea și curiozitatea pură erau descurajate, discuțiile de „oameni mari” au devenit o obligație pentru ei. O obligație pe care credeam că ne-o vor transmite și nouă.

Din fericire, noi suntem altă specie. Una debusolată și în continuă căutare, dar altă specie. Pentru noi nu există discuții de ce „oameni mari” – ne-am prins că oamenii mari n-au putere într-o țară mică. De altfel, generațiile trecute au fost pline de oameni mari, dar tot noi suntem ăia care urlă „schimbare”.

Și zău că mă bucur să ies cu alți adulți (unii de multă vreme părinți) la o terasă și să vorbim despre jocuri, filme, vacanțe sau trotinete electrice. E un semn că nu suntem încă oameni mari.

Nu de alta, dar pentru egouri umflate și diatribe nejustificate există Facebook. Există mii de site-uri cu informație mai mult sau mai puțin adevărată și există și site-uri unde omuleți agitați urcă pe scenă și emană înțelepciune. Pentru oamenii „mari” există milioane de servere de răspunsuri pentru care n-a pus nimeni întrebări.

Și mă mai bucur și că stilul ăsta al nostru de a zâmbi la neant i-a contaminat și pe cei cărora comunismul le-a făcut mototol visurile. Mă bucur că pot vorbi cu maică-mea despre filtre Facebook și cu taică-meu despre update-uri de Android. Mă bucur că pe vecini îi interesează și prin ce țări au mai fost puștii de la bloc (acum grăsuni și cu chelie). Mă bucur că pot discuta prostii irelevante și cu oamenii mari.

Așa că, în mini-vacanța asta, ar fi fain să nu ne mai încruntăm la toate mizeriile și să ne bucurăm că-n lume există și lucruri pe care nu le înțelegem. Până la urmă, vorba lui Mălăele, seriozitatea e refugiul omului mediocru…

P.S: Sifonăria e un vestigiu, dar poza nu e. E făcută acum câteva zile și respectivul magazinaș are uneori și o coadă simpatică de pensionari în față.