După titlu, ați zice că azi sunt pus pe plătit polițe și răzbunat pe vreo fostă iubită sau funcționară zeloasă…

Regret să vă dezamăgesc. Deși ar fi putut fi despre multe alte lucruri, articolul ăsta chiar este despre una sau mai multe vaci. Dar… să începem cu începutul! Cu câteva zile în urmă, am acceptat o propunere de promovare din partea celor de la Lactate SIM, o veche și cunoscută marcă românească. O marcă al cărei rebranding sigur l-ați observat, dacă nu la raft, măcar prin reclamele cu puștiul entuziasmat. De ce m-a prins propunerea? Din două motive. Unul ar fi că voiam să văd dacă pot să promovez și altceva în afara de campanii sociale și cauze mari. Altul ar fi că îmi place pur și simplu laptele. Atât. Nu simt nevoia să dezbat pe marginea conțintului lui nutrițional sau a studiilor mai mult sau mai puțin contestabile. Îmi place!

Acum însă stau și mă holbez la tavan. Am turnat pe gât un litru de lapte și m-am tot gândit la ce naiba să vă scriu, astfel încât să citiți textul ăsta până la capăt. De gătit, gătesc decent, dar „Lasagna cu Krossfire” ar fi o surpriză chiar și pentru cei mai încăpățânați cititori. Asta, deși orice bucătar știe cât de important e laptele de calitate pentru sosul Bechamel. Atunci mi-a atras atenția următorul slogan al producătorului, legat de smântână: „Știe să îmblânzească mâncarea”. Îmblânzire, deci! Păi ziceți așa, că sunt expert la asta, băieți!

Cu două decenii și jumătate în urmă, când sucurile de la dozator erau un deliciu și Mihai Tatulici avea job, un puști de generală își petrecea vacanțele la țară. Pe vremea aia, să ai bunici cu ditamai curtea, zeci de animale și câteva hectare de teren era ceva absolut normal. Mai mult, dacă ăia micii se laudă acum două zile că au văzut o capră sau o vacă reală, pe-atunci erai luat la mișto când te întorceai de la bunici. De ce? Pentru că erai… „țăran”.

Din fericire, mie îmi plăcea să fiu „țăran”, mai ales că lucrul cu animalele mi se părea o formă nestudiată de magie. Lăsat de capul meu, „dresam” puii de găină să meargă drept, învățam pisica să păzească ouă și vorbeam minute bune cu un cal, explicându-i complexul sistem de recompense pe bază de morcovi pe care i-l pregătisem. Cu alte cuvinte, stresam mai toate animalele din curte, dând bunicilor motive suplimentare să stea cu ochii pe mine.

Totuși, dintre toate orătăniile și lighioanele din curte, vacile aveau un statut special. Nu, nu pentru că îmi ignorau cu desăvârșire tentativele de a le „îmblânzi”. Ce mă fascina cu adevărat la ele era că niște animale care nu musteau tocmai de inteligență plecau dimineața la păscut și se întorceau singure seara. Sigur, erau în general ghidate de cel sau cea al cărui rând era să „umble vacile”, însă făceau cea mai mare parte a drumului singure.

Undeva, pe la ora la care dădeau desene la TVR, întreaga uliță se umplea de praf și mugete iar vacile veneau singure pe la porți. Semnalul celor două vaci deținute de bunicii mei era un muget scurt și un boncănit înfundat al copitelor. Abilitatea bovinelor de a se autoghida pe parcursul a kilometri întregi de paie și praf era greu de priceput pentru mine. De altfel, dintr-o astfel de odisee a cornutelor provine și expresia „ca vițelul la poarta nouă”.

Revenind însă la vacile noastre, e de menționat că ale bunicilor aveau nume relativ „normale”: Steluța și Joiana. Spun că aveau nume relativ „normale” pentru că vecinii renunțaseră de mult la logică și convenții. De la nume cu rezonanțe antice și religioase (Agripina, Filofteea, Eufrosina) pâna la combinații aleatorii de vocale și consoane (Agraleea), bietele cornute deveniseră teren de experimente lingvistice. Am deviat însă de la poveste.

Convins că, dacă le voi ghida eu pe Steluța și Joiana pe drumul spre pășune, vacile vor da un lapte magic, am cerut bunicilor voie să merg și eu să „umblu vacile”. Evident, pentru că eram un metru și două paie de om, nici bunicii și nici părinții nu mi-au oferit prea repede șansa de a fi păstor de vaci. Din fericire, la câteva zile după ce făcusem cererea, a venit rândul bunicii să ghideze cornutele și, extrem de sâcâitor fiind, a fost nevoită să mă ia cu ea.

Ziua petrecută la pășune a fost exact cum vă așteptați: un plictis sfâșietor în care bunica a „tăinuit” cu niscaiva ciobani de prin zonă, iar eu m-am îndopat cu niscaiva mămăligă și smântână. Asta în prima parte a zilei. Imediat însă ce căldura a devenit zăpușitoare, plictiseala mea a atins cote alarmante și lucrurile au devenit cu adevărat interesante.

Prins între mugete, talăngi și alte zgomote care aminteau de muzica lui Adrian Enache, în capul meu s-a înfiripat o idee. Deși vacile erau prea obișnuite cu nebunii, încât să le pese de o jumătate agitată de om, în capul meu se înfiripase o nouă poveste și aveam de gând să mă scufund cu totul în ea.

Așa cum un copil lăsat singur în bucătărie își închipuie că e într-o navă spațială, așa și eu ajunsesem să cred că eram un fel de rege peste un popor înrobit și transformat în vaci. Nu râdeți, că asta îmi spunea bunică-mea că am zis și sunt convins că la momentul ăla chiar eram Regele Vacilor.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii)

Desigur, aveam scuza vârstei și a căldurii insuportabile. Oricum, după ce am avut o discuție serioasă cu fiecare bovină în parte, am devenit profund receptiv la drama poporului meu. Trebuia să fac ceva pentru a-l elibera!

Știind că se apropia seara i-am cerut bunică-mii bățul cu ajutorul căruia dădea semnalul de plecare. Urlând cu forță și însuflețire, cum numai un copil poate să o facă, am început să mă agit în jurul cornutelor care deja se mișcau molcom spre ulița mare. Cuprins de importanța rolului de rege, nu doar că am reușit să le fac să se ia după mine, dar le-am și impus un ritm de mers săltăreț și hotărât. În direcția greșită, din păcate!

În timp ce bunică-mea îmi făcea semne disperate să mă întorc, eu continuam să plimb vacile spre ceea ce, în capul meu, urma să le aducă izbăvirea și transformarea lor înapoi în oameni: grădina vrăjitorului. Ce mai, intrasem complet în rol! Din păcate, grădina nu era o grădină, ci un lot de pământ pe care creștea viță de vie, iar vrăjitorul era Nea Pușcău, un moșuleț supărat pe viață și pe toți cei care făceau parte din ea.

Surprinzător, cu ocazia asta am aflat și că vacile mănâncă viță de vie! Totul e să le-o servești cu pasiune și cu speranța că le va transforma în oameni. A fost nevoie de bunica, bunicul și încă vreo trei oameni să scoată vacile din viță. De ei și de vreo trei ore de chin. Pentru că da, supușii mei erau în continuare bovine, nu oameni.

Sigur că explicațiile mele n-au fost tocmai convingătoare pentru nimeni dar… am scăpat. Nu pentru că eram un puști simpatic sau inteligent, ci pentru că întâmplarea aia a servit drept știre pentru toți bătrânii care se adunau seara „la șosea”. Nea Pușcău a fost despăgubit cu vreo zece banițe de grâu, iar eu am fost „pedepsit” să mănânc lapte și smântână „vrăjită” o săptămână. Serios! Asta a fost pedeapsa bunicilor pentru că am vrut să-mi scot poporul din robie…

De altfel, morala poveștii ăsteia seamănă cu morala multor povești de acum: orice ar face poporul, regele scapă basma curată!

Acum, nu am idee dacă amintirea asta cu regi și vaci fermecate v-a convins să încercați un lapte #PuternicRomanesc sau să încercați să vorbiți cu animalele. Oricum, am senzația că prima idee  s-ar putea să fie mai ușor de acceptat de societate.

P.S: Într-o notă ulterioară, cu sau fără un pahar cu lapte, trebuie să vă mulțumesc pentru prezența și încurajările de la Bookfest. Voi reveni ulterior cu un articol și pe tema asta, imediat ce primele recenzii ale cărții vor fi publicate.