(Articolul ăsta are cel puțin 13 ani, deci cu siguranță nu mai reprezintă 100% opiniile autorului)

Cea mai auzita si citita fraza din ultima vreme de mine apartine celor care considera ca asculta rock (insa se limiteaza la cateva trupe americane de doi bani) si sustin ca ”eu ascult rock, dar nu din ala cu grohaieli”.

O alta formulare a frazei a sunat asa ”nu-mi place death-ul si black-ul ala..ca oricum sunt identice dar au alte denumiri”. Nu, nu sunt identice si nu sunt un fan al niciunuia dintre genuri , desi admit ca exista trupe care au iesit in fata si care au muncit enorm in domeniu.

Referinta glumeata (si usor retarda) la ”incultura muzicala” din titlu nu are nicio relevanta aici. Dar daca vi se intampla sa ajungeti in zone in care ar avea ? (chiar exista, in mod deosebit in Scandinavia). Daca peste ani vine copilul vostru la voi si va intreaba : ”Mami\Tati , tu stii care sunt diferentele dintre black si death ?” (La cum evolueaza lucrurile, alea vor fi probabil singurele genuri pe care le vom mai avea :)) )

No stati ca va explica ”badia” krossfire cum e cu death metalul si black metalul. Trebuie sa va spun din capul locului ca ambele genuri apartin ”metalului extrem”, deci : Daca va intereseaza , cititi – daca nu sunteti fani ai genului si nici nu plasati replici ignorante, puteti sa cititi probabil singurul articol bun din ultimele 2 saptamani de pe blog – Eroii de debara.

Revenind la oile mele, o sa iau pe rand si o sa caracterizez pe scurt fiecare gen, la final dand si niste ”exemple concrete” :

Death Metalul :

Cert este ca pionierii genului au fost tatucii de la Slayer (o trupă în esență de thrash), urmați îndeaproape de Possessed. Undeva in spate niste roackeri suparati striga ca nu ar fi asa. Ei bine : asa este, nu pentru ca am spus eu ci pentru ca au spus-o altii inaintea mea. Trupe ca Death (sugestiv nume) si chiar Venom au ”lucrat” si ele putin in domeniul asta facand genul sa evolueze. (dupa unii asta nu e chiar o evolutie).

La nivel general sound-ul de death se bazeaza pe growling vocals (sau ”grohaiala” – in limbajul unora) care poate varia in functie de trupa si ton, iar la nivelul instrumentatiei pe tobe furioase dar nu foarte rapide (celebrele ”blast beats” – tobe puternice si ritmice) si pe celebrele ”death metal riffs” adica pe riff-uri de thrash metal coborate nitel mai jos si ceva mai ”furioase”. Sound-ul este destul de greu si greu de digerat, chiar si la trupele de ”melodic death” (adica death care foloseste chitara ritmica si uneori clapele). Interesant de mentionat : In trupele mai agresive lipseste complet bass-ul (chitara bass – nu sintetizatorul, mai soarece de discoteca!). Se foloseste mult si chitara distorsionata (distorted guitars – ma refer la cele care sunt ”reglate” sa sune asa, nu doar la acorduri) , mai ales in concertele live.

Scolile de death : Da…exista ”scoli” de death (in acceptiunea generala a cuvantului , nu va inchipuiti ca exista profesori de grohaiala si de versuri morbide).
Prima scoala aparuta este cea americana, caracterizata prin repetitivitatea acordurilor (obsesiva si uneori iritanta) prin faptul ca se folosesc rar ”clean vocals” (adica un cantat mai normal) si prin faptul ca se evita ”melodic death-ul” pe cat posibil. Majoritatea trupelor recente de death american suna ca niste trupe de thrash ”raw” care grohaie. Exemple de trupe : Obituary, Morbid Angel, Cannibal Corpse.
Scoala suedeza sau scoala Gottenburg (datorita unui oras din care au originat trei mari trupe de death). Aici lucrurile stau ceva mai ”curat”. Riffurile sunt mai putin agresive, melodice iar pasajele de growling alterneaza cu cele de ”cantare curata”. Exemple de astfel de trupe : In Flames, Dark Tranquility , At The Gates (toate din Gotenburg) si sa zicem si primele albume Messugah. Ar mai fi Norther si multi altii, pentru ca suedezii au o apetenta pentru death metal, asa cum norvegienii au o apetenta pentru black. (Nu este o regula sau o separare clara suedia – norvegi – mai toata scandinavia are o apetenta pentru urlat)
Unii spun ca o diferenta fundamentala intre cele doua scoli ar fi si stilul vocal : La scoala suedeza se inteleg de cele mai multe ori versurile spre deosebire de scoala americana unde se canta mai putin inteligibl.

Tematica muzicala : Tema mortii si a violentei (eventual a mortii violente) au caracterizat prima perioada a death-ului. A doua perioada este caracterizata de teme diverse, de la politica mondiala (nu glumesc), iubire pana la elogiul nebuniei (foarte des abordata). Daca includem si cateva genuri derivate precum gore-ul sau grind-ul, temele se diversifica aparand minunate versuri ca ‘the purulent vaginal fluids of your heart” (vers dintr-o prostie de trupa gore, nu-mi amintesc exact care si nici nu vreau sa-mi amintesc) sau ”suffer, die, pain” (toate versurile unei piese grind). Cum gore-ul se cam explica de la sine, simt nevoia sa explic si ce e grind-ul. Grind-ul (grindcore) este un gen muzical derivat din death, ce amesteca acest stil cu un fel de ”hardcore punk” cu piese destul de scurte (unele foarte scurte) si cu tematici usor banale. Exemplu de trupa de grind : Napalm Death (au inventat practic genul).

Cei care canta death metal nu au un stil efectiv de imbracaminte sau comportament, desi tatuajele si hainele negre sunt un ”must have”.

Black Metalul :

Aici e aici. Majoritatea celor care asculta preponderent acest gen au impresia ca sunt parte a unei culturi de elita. Nu radeti – asa este, sunt zeci de tineri cu impresia asta. De ce ? Pentru ca exista anumite trupe si versuri in black care dau impresia unei manifestari artistice superioare si in cateva cazuri chiar asa este. (desi exista si in death astfel de exceptii)

Tot la inceputul anilor 80′ a aparut si minunea asta. Trupa Venom (Anglia), amintita si mai sus a dat numele manifestarii, prin albumul lor ”Black Metal”. Totusi, black metalul a fost practic inventat de scandinavi prin trupe ca Celtic Frost (Elvetia) , Bathory (Suedia), Mayhem (Norvegia) si infamul Burzum (Varg Vikernes – inca in inchisoare pentru uciderea lui Euronymus de la Mayhem si pentru incendierea unor biserici. Ultimele sale albume apartin stilului dark ambiental).

Se poate face o separare clara intre primul val de black metal si al doilea val. Primul val, caracterizat de trupe precum cele invocate mai sus se caracteriza printr-un sound mult mai crud. De aceea exista multi ”elitisti” (pusti fara directie) care folosesc obsesiv fraza ”true black metal” adica ”daca nu iti zgarie urechile iremediabil, nu e bun !”. Al doilea val, caracterizat inital de trupe precum Emperor, Immortal, Marduk si Dark Funeral si se caracterizeaza printr-un sound mai accesibil si mai elaborat. Valul asta a culminat cu trupe precum Dimmu Borgir (nu luam in considerare primele albume ”true”) si Cradle of Filth (cei sau cel care a adus black metalul maselor – adulati de americani si de rockerii de ocazie, urati de blackerii ”true”). Multi nu considera ultimele trupe de black ci mai mult de ”metal extrem comercial”. Totusi, sound-ul este unul de black.

Ca tot am vorbit de sound : Black-ul se caracterizeaza prin snare drumming (rafale de batai, mai ales pe snare si toba mare) riff-uri ”sugrumate” si putine linii melodice auxiliare. In black se foloseste destul de mult bass-ul (mai ales la trupele aparute dupa 1995). De remarcat este faptul ca majoritatea trupelor de black de la inceputul anilor 90′ aveau 2-3 membri, restul fiind muzicieni de studiou. Din aceasta cauza multe piese de black suna extrem de simplu instrumental, vocea fiind elementul dominant. In black-ul nou se folosesc mult clapele (in black-ul din al doilea val) – Dimmu Borgir sunt un examplu pentru asa ceva. In prima faza, la nivel vocal aparuse ideea de ”howling vocals” adica de voce guturala…oprita, simuland posesiunea demonica. Totusi, ca o regula generala, in black metal growling-ul este high pitched, adica mai inalt, uneori variind in crescendo, de-aici aparand si ideea de ”black metal screech”. Stilul vocal din death, acel ”death growling” se foloseste si in black, deci acest lucru nu mai constitutie o diferenta .Totusi, majoritatea ”solistilor de black” (solisti care-si pierd vocea dupa o vreme – vezi Marduk) prefera sunete stridente, chinuite. In black se folosesc uneori si instrumente bizare, exterioare metalului, avand in vedere clasificarea black-ului ca fiind ”pagan metal”.

Si aici apar ”chestii melodice” si chiar ”simfonice”. Eternal Tears of Sorrow este un exemplu de trupa de melodic black interesanta, la fel cum este si Catamenia. Trupele care amesteca black-ul cu alte stiluri sunt destul de apreciate, astfel aparand notiunea de avantagarde metal reprezentat de trupe precum Ulver (folcloric black), Arcturus (opera – black – muzica de carnaval) sau Kovenant (electronic black). Un exemplu de evolutie in acest sens este celebra trupa Samael, trupa care a evoluat de la black metal ”true” la o combinatie intre muzica electronica, black si chiar un hip-hop bizar.

Genuri inrudite :Pagan Metalul si Viking Metalul sunt considerate in mod de multi ca fiind subgenuri ale black-ului. Pagan Metalul poate fi privit mai degraba ca o mare categorie care include si black-ul (sau mai ales black-ul), insa cu Viking-ul problema se pune un pic diferit, pentru ca exista diverse moduri de abordare ale acestui stil. Abordari stil Ensiferum sau Fintroll apropie totusi genul de black.

Tematica : Vorbind de pagan metal ,trebuie mentionat ca black-ul este puternic inspirat de mitologia popoarelor germanice, mitologie populata de tot felul de monstri si zei agresivi (vezi Celtic Frost, primele albume). Chiar in aceste conditii, prima perioada a black-ului a fost caracterizata de tema satanismului, multi considerand muzica asta drept o replica ”in forta” la initiativele crestine ale vremii. In ultimii , temele care se invart in jurul ”lui” au inceput sa dispara treptat, artistii concentrandu-se pe folclor si pe atmosfera sumbra, inebunitoare creata de combinatia de instrumente.

Primii blackeri si foarte multi dintre cei actuali abordeaza ”corpse paint-ul” sau ”acea vopsire in alb negru a fetei, in combinatii cat mai infricosatoare”. Scopul ”corpse painting-ului” este asemanatarea celui pictat cu un cadavru. Se mai poarta : tepii, hainele cu nuante de negru si albastru inchis, vopsirea fetei in albastru pentru a da o nuanta de putrefactie. Pentru multi se poarta si penibilul.

Sper ca v-am convins de cateva dintre diferentele ”fundamentale” dintre black si death. Acum cateva mostre de ”inteligenta muzicala” :

-O trupa cu state vechi in death…Morbid Angel

– Mostra de black…Dark Funeral :

Intentionam sa pun si ceva link-uri la niste piese pe YouTube, dar va gasiti zic eu si singurei. La ce piese ma gandeam ? La putin Morbid Angel, o piesa melodica de la In Flames (Only for The Weak) , ceva Emperor si putin Eternal Tears of Sorrow. Eternal Tears of Sorrow au progresat spre un power metal , amestecat cu doom si black. Tendinta s-a vazut si la Children of Bodom. Sigur gasiti voi ceva trupe, dar am vaga impresie ca nu veti cauta !

Asta va spusei eu, din ”stiute” – daca mai vreti, aflati de pe wikipedia, metalarchives si de pe multe alte site-uri poate mai competente 🙂

Si inca ceva, o mica lamurire cu privire la ”the goat sign” (the Mendez goat sign) sau ”semnul metalistilor”. Dupa opinia unora minunea asta de semn are originea in practicile sectelor satanice si s-ar traduce prin ”in fata ta ma-nchin stapane” (cred ca se intelege in fata carui stapan). O alta origine ar fi in practica unei secte pagane (practica preluata si de wika) care folosea semnul pe post de semn de protejare impotriva fortelor malefice – asa numitul ”evil eye”. In mod normal, semnul se face cu degetul mare spre interior, in alt context confundandu-se cu simbolul ocult ce simbolizeaza un blestem aruncat asupra partenerului de discutie (initial, in mai toate practicile oculte-vrajitoresti semnul era folosit pentru alungarea spiritelor rele – varianta cu degetele tintite inainte). Simbolul nu apartine metalului in mod deosebit, el fiind destul de vechi si destul de des folosit de catre muzicienii din bransa rock (inclusiv de John Lenon) . Sugestia mea : Nu va luati niciodata in serios cand faceti gestul asta. Ganditi-l ca pe un reflex si nu ca pe un simbol satanic, pentru ca asta a devenit : un semn de recunoastere si un reflex, el fiind golit de substanta. Marele promovator al semnului a fost Ronnie James Dio care aparent il invatase de la bunica sa care-l folosea pentru a alunga spiritele rele.

P.S : Trash-ul a evoluat din heavy metal, fiind ceva mai rapid , cu riff-uri de chitara distorsionata si pasaje vocale mai violente si rapide. (Pentru cei care se intrebau de ce fac atatea referinte mai sus)

De data asta nu glumesc – Material sub copyright (ca am muncit ceva la el – desi nu am muncit prea recent, doar l-am corectat acum).