Într-o perioadă în care spațiul public și privat sunt sufocate de panică și anxietate, abuzurile pot trece deseori neobservate. Și niciun abuz n-a fost mai evident în ultimele săptămâni decât abuzul de timpul altora…

Mii de articole, înregistrări video, amintiri scoase din debara, conferințe cu oameni pe care nu-i cunoști și apeluri către prieteni din copilărie. Teorii fragile, îmbibate în frică, recomandări necerute, invitații la rugăciune și strigăte mute spre neantul digital.

Cam așa s-a prezentat socializarea online și offline în ultimele două săptămâni de izolare. Oamenii care se cocoțaseră pe un piedestal de hedonism (populat cu poze din vacanțe și cocktail-uri de la terase scumpe) s-au trezit brusc în hainele pe care le purtau pe vremea când personalitatea nu le era zidită într-un glob de sticlă.

Micuți și cam golași, oamenii ăștia vor același lucru de la voi: timp. Timp pentru a-i asculta, timp pentru a le citi teoriile și a le valida link-urile dezgropate din cine știe ce colț al Internetului. Și cu fiecare nouă doleanță, golul lor îi atrage din ce în ce mai mult pe cei din jur.

Și zău că n-aș vrea să par prea morocănos sau nerecunoscător. Am reușit să vorbesc mai mult cu oameni la care țin, dar pe care îi văd mai rar decât aș vrea (chiar acum am terminat un apel video cu o persoană foarte dragă din orașul natal și tot azi urmează să stau la taclale cu cei mai buni prieteni). Dar în același timp, am reușit și să văd cum s-a prăbușit castelul de cărți de sub fundul multora.

Oameni care au ignorat sfaturile altora despre izolare, au pariat doar pe propria aroganță și acum cer ajutor la modul cel mai nearticulat posibil. Și știți care-i problema? Nimeni nu prea vrea să îl ofere, în ciuda apelurilor la solidaritate…

Vedeți voi, apare aici o treabă pe care o spuneam și cu două luni în urmă, la moartea Cristinei Țopescu. Pe-atunci am fost acuzat că aș fi fost prea rece. Ideea ar fi că nimeni nu e cu adevărat obligat să investească emoțional în tine – mai ales dacă nu ai creat o legătură care să depășească un simplu schimb de cuvinte.

Când vedeta de televiziune a murit, s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că s-a văzut din nou cât de puțin înțelegem depresia și cum se lovește conceptul ăsta de mentalitatea românească, ancorată în încăpățânare toxică și misticim. Nu, Cristina Țopescu nu era doar „tristă”…

Al doilea lucru a fost că s-a văzut cât de puțin înțelegem mediul online și oamenii în general. De ce? Pentru că au fost zeci de voci care îi blamau pe prietenii virtuali ai Cristinei că n-au făcut, domne, nimic! N-au întrebat-o zilnic ce mai face, n-au vizitat-o să vadă că îi e bine! Nenorociții!

Zău? N-au făcut nimic? Cum spuneam și în articolul precedent: am stat aproape două luni în spital și alte câteva în izolare. Știți câți prieteni online s-au întrebat „de ce lipsește tâmpitul ăsta”? Vreo cinșpe, majoritatea colege de birou (care știau deja unde sunt) și vreo 3-4 persoane mai speciale. Vorbim de vreo 2% din prietenii de pe Facebook și de un procent nesemnificativ din total, dacă îmi adun miile de omuleți de pe Twitter, Pinterest, de prin telefon și de prin alte locuri. Credeți că m-am simțit rănit? În câteva cazuri, da, dar în general nu, chiar și când un om pe care-l cunoșteam de multă vreme m-a întrebat după luni de absență dacă am fost offline în ultima săptămână…

De ce? Pentru că, așa cum spuneau sute de stoici înaintea mea: nimeni nu-ți datorează nimic. Iar acum, într-o perioadă în care toți ne strângem resursele, ne numărăm prietenii și ne exersăm răbdarea, lucrul ăsta e fantastic de evident. Solidaritatea e tot un schimb, unul mutual avantajos… nu o relație parazitară în care îți proiectezi fricile și anxietatea, altfel normale, asupra celor din jur.

Oamenii nu intră pe Internet să fie psihologi amatori. E ceva ce am realizat și când a trebuit să fiu eu unul, pentru o scurtă perioadă de timp. Oamenii intră pe net să scape de o realitate din ce în ce mai confuză, să vadă poze din copilărie, să citească glume proaste și să se amuze la pisici care poartă măști de protecție.

Motive de tristețe și depresie avem toți acum, nu numai TU. Da, tu, tipul sau tipa care până recent făcea mișto de bolile mentale și care acum se urcă pe pereți și țipă la cei cărora „nu le pasă de criză”. Nu pandemia te face să te comporți așa, ci lipsa măștii de porțelan pe care te obișnuiseși să o porți.

Ce e, te-ai deprimat că nu mai poți pune poze cu familia ta perfectă și că acum ești forțat chiar să trăiești cu ea în casă? Uite încă o treabă: familia nu e o plasă de siguranță când te plictisești, familia ESTE acasă! Dacă doar munca și ieșitul cu băieții/fetele te țineau în picioare, atunci ai o problemă. Aia că nu tresari de bucurie când îl vezi pe mucosul ăla de 3 ani în pragul ușii…

Într-adevăr, acum chiar e nasol pentru toți, iar oamenii cu copii sunt mai afectați decât restul. Dar chiar nu trebuie să văd zilnic glumițe despre cum „te înnebunește ăla micu’”. Profită de timpul ăsta, că în zece ani dispare și rămâi doar tu cu arhiva de selfie-uri.

O să-mi permit să repet: oamenii din jur nu sunt un spațiu pentru debușeele tale emoționale. Oamenii din jur datorează enorm părinților și prietenilor lor și celor care i-au ajutat să devină mai buni. Oamenii din jur nu datorează nimic unor indivizi care într-o zi trimit poze cu căței, iar în a doua te transformă în unicul lor salvator. E în regulă să ai prieteni online pentru că-ți dau un sentiment de comunitate și apartenență. Nu e în regulă însă să consideri că un Like e o obligație.

La un timp circula pe net citatul ăla din Marilyn Monroe: „Dacă nu mă iubești în momentele cele mai rele, atunci nu mă meriți în cele mai bune.”. Aham. Trecând peste faptul că vine de la o regină a operațiilor estetice, descrisă de mulți drept o piftie emoțională (și nu, nu îi neg calitățile sau statutul de simbol) există o mare problemă cu citatul ăla. Anume aia că mulți oameni ajung instant „în momentele cele mai rele” de la prima adiere de schimbare. Momentele lor bune sunt ălea în care pretind că sunt altceva.

Răspunsul emoțional este absolut normal, la fel cum e și anxietatea. Ce nu e normal e să-ți transformi cunoscuții într-o țintă pentru faptul că nu te simți TU bine.

Da, după criza asta se vor schimba multe, dar mă îndoiesc că oamenii vor fi printre ele. De-aia, după ce 2020 va fi demult în urmă, o simplă colecție de glume cu hârtie igienică și cu spirteuza Mona, poate o să ne gândim și să construim relații reale, nu doar baze de fani.

P.S: Știu că articolul ăsta e nițel amar, dar amintiți-vă că nu suntem la finalul crizei, ci în preludiul ei. Imaginea a fost preluată gratuit de pe Pexels.