Dacă jucam cu dreapta…

Sunt convins că mulți dintre cititorii de sex masculin sunt familiari cu sportul de înaltă finețe numit skandenberg.

Excelent, dat fiindcă sportul ar trebui să se numească de fapt „skanderbeg”. La forma actuală s-a ajuns dintr-o corupere a termenului inițial, probabil inspirat de numele domnitorului albanez Skanderbeg. Ultimul a fost un băiat foarte celebru, nu foarte diferit de domnitorii din Berceni: își iubea enorm poporul și bicepsul. Din nefericire pentru lingviști, Asociația Română de Skandenberg a adăugat câteva consoane în plus sportului și așa i-a și rămas numele. În fine, îi puteți spune și „arm wrestling”, ca vecinii de peste Atlantic.

În ciuda a ceea ce vă pot spune practicanții, skandenberg e un sport simplu. Două persoane stau la o masă, se încruntă una la cealaltă și încearcă din răsputeri să nu se pocnească. Cel puțin asta înțelegeam noi din skandenberg, în fragedă copilărie. Pentru puștii și chiar puștoaicele anilor ’90, sportul ăsta era o chestiune de onoare. Zeci de mânuțe se încordau săptămânal pe pietroiul din spatele blocului cu un singur scop: să aflăm cine are dreptate!

Practic, dacă te enerva cineva, dar nu atât cât să-i dai una în freză și apoi să vină cu maică-sa, îl provocai pe loc la un meci. „Hai să facem un skandenberg!” era semnalul că lucrurile urmau să degenereze serios. Întâmplător, până pe la vreo 9-10 ani, am fost campion la sportul ăsta. De ce? E simplu: corpul meu de zeușor îi complexa iremediabil pe colegii de joacă. Glumesc, glumesc… trișam ca un nesimțit!


 

(Sursa Imaginii)

Stângaci fiind, principala mea problemă era lipsa de coordonare a mâinii drepte, adică a mâinii pe care toți ceilalți o foloseau pentru skandenberg Prin urmare, îi întrebam mereu pe campionii locali dacă nu vor să încerce să concureze cu stânga. Și încercau. Și pierdeau. Și auzeam mereu aceeași placă: Băh, dacă jucam cu dreapta, te băteam măr! Doar că nu mă băteau, iar victoria se consemna.

Și, de fapt, cam asta e și problema. Ok, după standardele unora, trișam… dar oare chiar trișam? Oare, dacă adversarul, din aroganță sau din frică de eșec, acceptă să joace în condițiile tale, victoria e mai puțin importantă? Oare dacă o echipă are succes într-un campionat sportiv, mai contează că puternicul ei adversar „a jucat doar cu rezervele”? Sau suntem suficient de maturi să acceptăm că, odată agreați niște termeni, o victorie rămâne o victorie?

Odată ce accepți niște condiții, de la regulile jocului la terenul pe care duci lupta, îți asumi și faptul că ai putea fi umilit. Până la urmă, nu e treaba celuilalt să-ți scoată în evidență punctele tari. Dacă norma e negociabilă, de ce să nu încerci să obții un compromis convenabil? Cât despre cei care pierd, a cui e până la urmă vina că și-au subestimat adversarii?

Ați spune că flotarea asta logică e aplicabilă doar în mediul sportiv, dar o putem transfera ușor în viața socială și în politică. Au câștigat alegerile niște nasoi. De acord, dar parcă am stabilit la început că lupta se va duce prin vot, nu? Și când a fost să votăm, câți au ieșit și câți au votat conștient? Bineînțeles, rezultatul ar fi fost altul, dacă eram noi pe fază și dacă… Doar că n-a fost și victoria a fost validată legal.

Deși ne place să ne privim cu indulgență eșecurile, comoditatea noastră nu invalidează cu nimic victoria lor. Faptul că jocul a fost „găsiți candidați cu succes la mase și votați-i” iar noi am acceptat, înseamnă că putem accepta și că am pierdut. E un bun punct de plecare pentru următoarele meciuri.

Nu de alta, dar poate data viitoare când vine cineva la noi să „facem skandenberg” o să fim mai bine pregătiți. Sau măcar să nu îi mai permitem să joace cu mâna stângă.

P.S: Până atunci, vă aștept la un skandenberg. Bine, putem să jucăm și cu mâna dreaptă, dar știți…

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

2 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
boemul

şi eu câştigam cu stânga, deşi sunt ambidextru mai mult dreptaci :)))

2
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x