„-După ce s-a aruncat în repetate rânduri de la parterul casei unde locuia, Păstorel Nicolicea a încercat din nou să-și pună capăt zilelor, înghițind aproape 3 kilograme de pământ de flori. Găsit de un vecin, bărbatul de 37 de ani a fost internat pe loc în spitalul din localitatea vasluiană. În ciuda avansatei stări de ebrietate și a indigestiei, medicii au declarat că sinucigașul se află în afara oricărui pericol.”

-E fizică. Fizică elementară. Întâi mănânci pământul, apoi te-arunci cu capu’ în jos. Tre’ să ai masă în burtă, să schimbi centru’ de greutate! Proști, dom’le, proști! mormăi Damian Popescu în timp ce strângea între degete cana de cafea.

Domnului Popescu nu-i plăcea cafeaua. Nici garsoniera din Drumul Taberei nu-i plăcea. Nici oamenii, în general. Domnului Popescu nu-i prea plăcea nimic și asta era cumva normal. Ca o baterie chinezească, tot ce-l atrăgea ajungea să-i explodeze în față. Vrusese să se facă cercetător la Institut, dar ajunsese prof de fizică. Vrusese să se căsătorească până la 30, dar divorțase la 29. Vrusese bani, dar rămăsese cu o gaură în buget și cu un teren imaginar, la marginea unui aeroport inexistent.

Popescu nu-l plăcea nici măcar pe Galilei, un pisoi obez de rasă incertă, care-i cotropise de doi ani garsoniera. Dar era în regulă, nici Galilei nu-l plăcea pe el, motiv pentru care se pișa pe aragaz de câte ori avea ocazia.

Astăzi, profu’ nu se grăbea să ajungă la prima oră. Liceenii cărora le preda fizică medievală nu i-ar fi dus oricum lipsa. Cu o mișcare rapidă, Popescu stinse radioul care încă bombănea despre sinucigașul din Vaslui. Fără să lase cana din mână, își concentră atenția asupra telefonului mobil, o cutie zgârcită în performanță, dar generoasă în plastic. Lumea se vedea altfel prin lentila unui cont fals de Facebook. Nici fosta soție, nici foștii prieteni nu se prinseseră când fuseseră adăugați de un anumit Nicolae Teslea, un băiat cu freză interbelică și cu pasiuni precum „viitorul” și „curentul alternativ”.

-A dracului femeie. Tot cu arăboiul ăla. De fapt, la ce să te aștepți de la una care în tinerețe umbla cu văru’ său? A dracului femeie!

Gândurile lui Popescu fură întrerupte de Galilei, a cărui metodă de a cere de mâncare consta în zgâriatul mobilei de bucătărie, însoțit de emiterea unui sunet bizar, de aspirator în gestație.

-Îți dau și ție ceva, îți dau. Mâță proastă. Îmi pare rău că nu te-am castrat anul trecut, dar anu’ ăsta… nu mai ratez ocazia. Cu mâna mea o fac, uite așa: pac, pac! spuse Popescu gesticulând furios spre motanul care acum înfuleca o conservă incertă.

Planurile cu valențe veterinare fură însă repede abandonate. Ca trezit dintr-un vis alb-negru, Popescu renunță brusc la socializare, își luă servieta cu hârțoage din cuier, își aruncă haina pe el și ieși pe ușă. Își amintise că avea ceva de mers până la stația de autobuz și că pachetul de țigări pe care încă nu îl cumpărase urma să-i alimenteze moralul timp de șase ore.

Coborî scările în viteză și sări peste coșul de gunoi. După ce mormăi ceva către femeia de serviciu, profesorul își începu drumul prin boscheți până la magazinul de pe colț. Din moment ce trotuarul fusese sufocat de rable, magazinul nu mai era tocmai pe colț, doar că „maghernița dintre baltă și grădină” era mai greu de pronunțat.

Din păcate, după nici zece pași curajoși, domnul Popescu se prăbuși subit în iarbă, copleșit de o amețeală teribilă și de o durere de cap năucitoare. Cinci minute mai târziu…

-Ce făcuși bă, vecine, muriși? Ai băut aseară, bețivaneee! Hă, hă, hă! Hopa sus, că îți pătezi costumu’! Hai, că te așteaptă copiii! îi urlă grijuliu femeia de serviciu, care nu plecase totuși din locul ei preferat, băncuța unde bascula semințe.

Popescu sperase sincer să fi murit. Dumnezeu îi era martor că mai încercase, dar nici aici nu avusese noroc. Cât despre recentul incident care-l plasase strategic cu nasul în iarbă netunsă și rahat de câine, omul nostru avea câteva întrebări. Leșinase? Se împiedicase? Fusese victima unui atac cerebral eșuat? Profesorul se ridică și se scutură rapid, cumva bucuros că avea temă de gândire. Oricum, mersul la doctor era exclus. Un doctor o ajutase pe maică-sa să-l nască, deci era clar că nici ăștia nu-i voiau binele.

-Iar predau optică la a unșpea, mormăi pentru sine Popescu. Iar explic porcăriile ălea de probleme cu lasere. Iar întrebările idioților ălora mici…

-Lasele? Ține le-a dat lasele? De unde au ei domne lasele?

-Ce căca…? îngăimă Popescu, în timp ce vocea din eter își continua tirada.

-Si în plus, de țe sunt ei acolo? Îi pune țineva să vină la lițeu? Țe inteles selvesc? Te pomeni că plotestează?

-Cine dracu’ vorbește? strigă Popescu, în timp ce încerca disperat să identifice sursa zgomotului.

-Toți volbesc, toți. Acum au toți Intelnet si stau langa-langa toată ziua si scliu toate plostiile. Dal sunt manipulați, ma-ni-pu-lați! Mă înțelegi?

Peltică și furioasă, vocea din capul lui Popescu avea cadența unui pistol cu apă care-i scuipa defazat printre neuroni. Era o voce familiară și în același timp teribil de sâcâitoare. Popescu o mai auzise cu siguranță, dar încă nu știa unde. Să se fi ținut vreun prieten de glume? Nici pe departe, omul nostru nu avea așa ceva. Profu’ n-avea prieteni nici măcar pe contul fals de Facebook, unde oamenii îl adăugaseră inconștient, dar acum îl evitau insistent.

Deși se împiedica mai mult decât mergea, murdărindu-și și mai tare costumul dungat, Popescu ajunse totuși la gărdulețul din spatele chioșcului. Mai mult, reuși să-l sară și să ceară transpirat un pachet de țigări.

-Nu, nu, din cele lungi, cu pachet alb! Vă mulțumesc!

Într-un moment de neatenție, domnul Popescu dădu fără să vrea dovadă de generozitate. Bătrânul samsar de la tejghea primi 50 de bani de la singurul client care aștepta mereu cu mâna întinsă restul.

-Ce mama dracu’ se întâmplă? Sunt încă viu? se întrebă în continuare Popescu, împleticindu-se spre stația de autobuz.

-Viu? Toți suntem vii. Toți. Uite, bunăoară, o găină din Pascani a născut doi puii vii. Nu m-au clezut atuncea. Nu m-au clezut. Dal acum? Acum si BBC-ul e cu mine, mă înțelegi? Stim cu totii că o găină…

-Ion Cristoiu! Ion Cristoiu! se trezi Popescu urlând în stație, spre mirarea bătrânei rezemate de stâlp și spre nepăsarea puștiului îngropat în căști.

Acum era sigur. Vocea care-i turna melasă în creier era a cunoscutului ziarist, istoric, moderator TV și specialist în geopolitică, Ion Cristoiu. Era o voce pe care o mai auzise în serile în care adormea la televizor, înainte ca motanul să vrea să fie hrănit pentru a șasea oară. Ion Cristoiu îi nara viața, ca unui politician de tranziție înaintea sentinței finale.

-Breichi Nius! Breichi Nius! Normal că Ion Clistoiu. Pe cine clezi că ai invitat în platou?

-N-am invitat pe nimeni. N-am invitat pe nimeni! urlă Popescu de pe locul lui din autobuzul 336, întotdeauna același.

Din fericire, nu era nimeni care să simtă drama profesorului: puținii călători erau demult obișnuiți cu nebunii care își urlau povestea între stații. În creierul lui Popescu, de-alungul unei zone numite de neurologi „rețeaua modului implicit”, se întâmpla însă ceva foarte bizar.

-Încă o bătălie de purtat, își zise înciudat domnul Popescu.

-Bătălie? Bătălia politică e pieldută, piel-du-tă! De fapt, Lomânia a pieldut demult, de când l-au închis pe Colneliu Zelea Codleanu. Am citit io, am făcut studiu și l-am tlas la fax. Codleanu nu ela colupt, mă înțelegi? Nu ela colupt!

-Mamă, Doamne…

-Mamă? Mamele sunt bune. Toți tlebuie să avem o mamă, dal să nu se bage în politică, mă înțelegi? Imediat le manipulează, cum au facut cu mamele copiilor ălola de la Colectiv. Telibil, domne, te-li-bil!

-Nici măcar să stau jos nu pot! își spuse îngrozit Popescu, în timp ce se ferea de ecoul propriei cutii craniene.

-Stat? Păi ce, domne, ăsta e stat? Ăsta e stat palalel, e stat milițienesc, mă înțelegi?

Domnul Popescu coborî în viteză din autobuz. Se oprise cu o stație mai devreme, lângă o fostă unitate militară transformată în complex comercial. Știa că trebuia să facă ceva cu vocea care-i scria diatribe cu Comic Sans. Să meargă totuși la doctor? Nu o mai făcuse din copilărie. Să se arunce în fața mașinii? Îi surâdea cumva ideea. Totuși, traficul bucureștean nu i-ar fi putut garanta moartea și, chiar dacă ar fi făcut-o, pe epitaful lui ar fi scris „Moarte prin Cristoiu”. Deodată, soluția salvatoare îi apăru în colțul ochiului, ca o muscă providențială blocată sub pleoapă. Popescu știa ce avea de făcut: era suficient să schimbe canalul!

Bucata de zid pe care omul nostru o întrezărise zăcea abandonată în apropierea spațiului comercial, dar suficient de departe de stație. În afara boschetarilor care își savurau coma prin zonă, nu era nimeni care să-l poată opri. Cei câțiva clienți ai centrului comercial nu-l puteau vedea și cu siguranță că ar fi preferat să nu o facă.

Cu o proptire exemplară a brațelor pe marginea zidului și o întindere impecabilă a mușchilor gâtului, domnul Popescu începu să aplice lovituri ritmice adversarului său din beton.

-Nu asa se face, nu asa! Nu te apuci să lovesti fălă noimă! Intai fați planificale, apoi cauți un unghi bun si după-aia…

Cucui după cucui, vocea din capul profesorului începu să se amestece cu reproșuri, mieunături și strigătele unor mari somități ale micului ecran. După ce sângele de pe frunte și din nas fu aplicat în mod repetat pe zidul desenat, lucrurile reveniră la normal. Vocea se estompase, iar Ion Cristoiu dispăruse.

-Nu s-a întâmplat nimic. Mă spăl, mă șterg și spun că am căzut. Nu s-a întâmplat nimic! Își spuse Popescu.

-De-aia, uite de-aia au rezistat românii ca națiune. Sunt încăpățânați și știu cum să pună problema, ca Simona Halep. Bravo, domne, bravo ție!

-Asta așa e! răspunse mulțumit Popescu.

Vocea de tenor răgușit din Lacul Lebedelor se reinstalase în mintea profesorului. Cristian Tudor Popescu își reluase vechiul loc la pupitrul minții, iar tizul său se putea declara fericit. Acum urma o după-amiază normală, ca oricare alta.

P.S: Drepturile de autor îmi aparțin, iar schița va fi cel mai probabil publicată alături de alte povestiri despre conștiință și prietenii ei. Pe câteva dintre ele le-ați mai putut citi aici sau în Casa Jurnalistului.