Facand un sumar rapid al multiplelor mele inventii (care includ pisica si masina timpului), m-am gandit sa va povestesc si despre inventarea gumei de mestecat. Pana atunci insa, voi profita de ocazie pentru a va explica sursa filmelor cu zombii…

Filmele zombie au luat nastere la scurta vreme dupa esuarea proiectului de a restarta franciza Captain Planet cu ornitorinci in rolurile principale. Initial, filmele cu zombii au fost proiectate ca simple comedii romantice. Reuniunea emotionanta dintre iubita calcata de tractor si soferul tractorului iti gadila inima pana in ventriculul stang. Evident, nu putea lipsi umorul de tip “Filmu’ asta e aproape hit, Mugur Mihaiescu n-a murit”. Ati vazut ce mocute simpatice au cadavrele ambulante cand se ineaca cu o bucatica proaspata de ficat? Absolut ilar! ne-am zis noi.

Evident, producatorii n-au fost de acord cu exploziva combinatie dintre comedie si necrofilie, asa ca am fost obligati sa adaugam un scop. La baza, scopul oricarui zombie a fost colectionarea de Pokemoni. De ce altfel ar invia cineva din morti, daca nu pentru a-i ”prinde pe toti”? Ulterior, dupa ce si iubirea a iesit de pe lista obiectivelor, am mers pe o alternativa la fel de atragatoare pentru fete: Ryan Gosling. Din pacate, ar fi fost prea scump sa-l angajam pe nene asta pentru toate filmele cu zombie si mult prea sexist ca zombiile sa fie toate femei trecute de prima tinerete.

(O schita timpurie. Sursa)

Aici am avut sincere dubii ca schema cu zombii ar fi functionat, motiv pentru care ne-am orientat brusc spre altceva. Filme cu ponei. Nu, nu genul ala de filme cu ponei. Filmele cu  ponei urmau sa fie urmatoarea descoperire in materie de divertisment. Foloseam clasicele genuri ale cinematografiei, la care adaugam ponei. Curcubee! Magie! Din pacate, primul titlu nu s-a dovedit a fi un succes la casa. Cine ar fi crezut ca un titlu precum ”Da-i bice!” va fi inteles ca altceva decat drama disperata a unui barbat trecut de tragica varsta de 19 de ani, dornic sa-si gaseasca iubirea adevarata si sa-si peticeasca egoul ranit. Evident, toata actiunea se petrecea pe un ponei.

Ne-am intors deci la schite. A fost destul de greu sa ne tinem de treaba, dat fiindca genul zombie se poate plia pe orice. Atunci a venit ideea salvatoare. Din moment ce filmele cu zombii nu sunt altceva decat comedii romantice, e normal ca zombiile sa vrea afectiune. Zombiile cu silicoane pe de alta parte, manifestau si o acuta dorinta de creier. Nu foarte departe de Sperie Ciori din Vrajitorul din Oz. Atunci ne-a lovit: putem integra si componenta familiala! Astfel, daca va intrebati, orice zombie hulpav care urla ”creierrrr'” e in adancul inimii un catelus dornic de afectiune!

P.S: De fapt, voiam sa scriu un articol despre cum am revazut Dead Snow si despre cum naturaletea personajelor transforma filmele horror nordice intr-o alternativa superioara.  Din pacate, am fost mult prea obosit pentru a lega doua fraze coerente…deci, scuze!