Cu frica-n san…

Avand viteza de reactie a unui melc ninja, ajung foarte rar sa comentez evenimente “curente”.

Mai mult, in ultima vreme am rontait subiecte care aveau deja statut de amintire. La cat sunt de “vintage”, ma mir ca nu ma citesc mai multi hipsteri. Fiti insa pe pace: nu o sa scriu despre maidanezi! In editia de astazi, voi infiera cu manie imperialista tortionarii si dubiosul proces care li se pregateste. In toata mocirla mediatica iscata in jurul lui Visinescu, Ion Ficior si a altor scelerati, imi pare ca s-au omis cateva detalii. Unul dintre ele ar fi ca, indiferent de rezultatul procesului, oamenii astia nu vor plati cu-adevarat. Da, stiu, merit sa sparg seminte cu Eugenia Voda pentru fraza asta.

Sincer, nu cred ca sunt multi oameni care sa gaseasca vreo calitate inculpatilor. Da, chiar si la 90 de ani, stafiile comuniste trebuie sa plateasca. E cumva aceeasi logica care a alimentat si contestata vanatoare de nazisti. E gresita? Nu chiar. E doar gresit aplicata. Fostii tortionari trebuie sa plateasca fie si numai pentru a da un exemplu. La fel s-a intamplat si cu multi membri din esaloanele doi si trei ale partidului nazist. Spre deosebire insa de vanatoarea de nazisti, in “marea revelatie” romaneasca lipseste un element cheie: frica. Nici Visinescu, nici Ficior nu au trait nimic din ce au trait fostii ofiteri ai Reich-ului. Nu au stat zeci de ani cu teama ca oameni pe care nu-i cunosc le vor cere sa plateasca pentru fapte pe care nu le recunosc.

Da, stiu ca vanatoarea de nazisti nu e un exemplu tocmai corect. Multe figuri proeminente au scapat sau au fost adoptate de americani, iar statul evreu a procedat poate abuziv. Vanatoarea de comunisti este insa un exemplu si mai prost, vinovatii zambindu-ne inca de la putere sau din umbra, hraniti de confortul unei vieti indestulate. Putem folosi insa vanatoarea de nazisti drept exemplu de lege a talionului aplicata.

Infometarile, bataile si umilintele erau  la ordinea zilei atat in inchisorile naziste, cat si in cele comuniste. Nu ele erau insa ciocanul care distrugea definitiv spiritul uman. Dupa ani de tortura, multi prizonieri politici se obisnuisera cu durerea, sau pur si simplu nu o mai puteau simti fizic. Frica insa, teroarea constanta…iata ceva capabil sa amuteasca orice luptator. Cruda anticipatie care i-a facut pe multi sa-si toarne prietenii si sa-si renege propriile familii. Tensiunea “orwelliana” care ar fi putut transforma orice gentleman inr-un monstru, numai pentru a fi “lasat in pace”.


(Sursa imaginii)

De-asta e greu sa intorci obrazul cand oamenii din spatele unui astfel de regim cer sa fie…lasati in pace. O buna parte din nazistii care au ”scapat” au simtit, fie si temporar, frica pe care o simteau victimele lor. S-au intrebat ce se va alege de familiile si numele lor, in cazul in care sunt gasiti vinovati. Multi dintre teroristii ultimei decade au trait cu frica torturilor CIA. Desi condamnabil la nivel uman, comportamentul revansard are o minima justificare aici. Daca cineva omoara un om, nicio alta crima nu-l va aduce inapoi. Nici hotiile sau distrugerile de bunuri nu pot fi reparate prin alte hotii si distrugeri. In astfel de cazuri, lipsirea de libertate a vinovatului este suficienta. Nu mai e nevoie de o stigmatizare ulterioara.

In cazul torturii si a rapirii demnitatii insa, consecintele actiunilor proprii sunt rar intelese de catre cei care le promoveaza. Brutele frustrate din spatele anilor de distrugere sistematica isi gasesc deseori justificari. Ei ascultau ordine. Asa a fost perioada!  Imi e clar ca, nici macar la varsta la care o urma de “intelepciune” ar fi trebuit sa apara cumva, Visinescu si ai lui n-au inteles nimic. E putin probabil sa o faca de-acum inainte, dupa niste vieti linistite si cu maxim 2-3 ani de viata ramasi. E putin probabil sa simta zilnic fiori reci pe sira spinarii si sa se intrebe: Ce o sa-mi mai faca? Ce vor de la mine? Ce le-am facut? De ce? 

Visinescu, Ficior si altii ca ei nu au platit si nu vor plati, indiferent de verdictul asa-zisului proces. Mai mult, incompetenta mass-media le da posibilitatea de a se autovictimiza. Mosuletul care ameninta cu pumnul un jurnalist nu este un batranel hartuit, ci un fost tortionar care-si doreste sa fi fost ceva mai tanar. Oricum, e remarcabil ca, la 30 de ani dupa primele carti ale lui Goma si la 12 ani dupa Lexiconul Negru, jurnalistii romani inca se comporta de parca acum aud prima data de comunism. O dovada in plus ca tortionarii romani nu au fost si nu vor fi transformati in exemple (sau macar in precedente juridice). Lasam iar cale libera repetarii istoriei, cum am lasat si dupa mineriade.

Baietii care ascultau ordine imaginare, care taiau si spanzurau in puscarii nu trebuiau torturati sau executati. Ar fi fost prea usor. Asa cum am spus, ei nu se fac vinovati numai de abuzuri fizice. Nu, Visinescu, Ficior si ai lor se fac vinovati de frica, de pura teroare. S-au facut si se fac vinovati de handicaparea unei intregi generatii si in timp, a unui intreg ”popor”. Actiunile lor au creat o clasa de animale a caror existenta a dezechilibrat lantul trofic. Din cauza lor am pierdut valori pe care nu ni le mai putem asuma. Fiindca Iliescu. Pentru ca Voiculescu. Din cauza de Herta Muller. De-aia merita Visinescu si Ficior sa plateasca.

P.S: Pentru ca are atat referinte la tortionari si nazisti, cat si cuvantul “frica”, articolul asta se poate considera un episod special de Halloween.

16 Comments

  • Cică un ţigan lăutar se duce să cânte la o petrecere a unor baroni locali (cam aşa ca alde Butoane de la Giurgiu), şi se întoarce supărat foc, cu un ochi vânăt şi fără bani.

    Piranda lui îl întreabă:

    – Ce făcuşi, băi, unde-s banii şi cine te-a bătut?..
    – Lasă-mă, fă, în pace, că pe când era bairamul în toi se găseşte unul să mă întrebe “auzi, băi, nu-i aşa că ai cântat şi la comunişti?”, şi eu îi răspund că da. Şi altul “să ştiţi că ăsta a cântat şi la miliţieni”, şi eu trebuie să recunosc că da. Şi altul: “băi, da cred că ai mai cântat şi la securişti”. Şi am recunoscut că am cântat şi la securişti, aşa încât s-au înfuriat, m-au bătut şi m-au dat afară cu un şut în cur.
    – Şi pe tine ce te-a apucat să recunoşti, nu puteai să taci, să spui că nu?..
    – Păi cum puteam să spun că nu, fă, dacă ei erau tot ăia!!??

  • Pe principiul: Buna dimineata, domnule tovaras!

  • Si-aici e cam tot la fel. Dupa doua decade de supt statul si saracii si falimentat economia mondiala, numa’ Martha Stewart o fo gasita vinovata si-a mers la bulau. 🙂

  • Wow, ii citeam acum detaliile procesului. E usor amuzant, in perspectiva, desi cred ca pentru ea nu a fost.

  • Mi-a placut mult cum ai elaborat pe marginea subiectului “frica”. Ai dreptate, nu pare a fi nicio lectie in spatele acestei “razbunari”.

    P.S. Istoria (hollywood-iana) recenta ne invata ca melcii pot fi oricum, dar numai inceti nu. 😀

  • Ti-am vazut recenzia la Turbo 🙂

  • Pentru visatori mici cu visuri mari, acum si Planes. 😀

  • Cars, Planes…Snails!

  • daca vor plati sau nu securistii vechi, nu ma intereseaza. si-au trait traiul si-au mancat malaiul. problema este ca noi inca nu reusim sa scapam de fii lor

  • Pai fiii lor sunt produsul educatiei parentale, educatie pe care noi am lasat-o in picioare.

  • Re “jurnalisti romani se comporta de parca acum au auzit prima oara de comunism”…e o atitudine de incepator si/sau om tanar (nu neaparat patologic imatur sau cu limitatii intelectuale) de cele mai multe ori, dupa parerea mea sincera profesionala de functionar tehnician birocrat de cariera (prin chemare din copilarie plus in general indulgent fata de alti profesionisti inclusiv si jurnalisti), indiferent de calitatea educatiei teoretice si de ucenicie practica primita anterior (daca e totusi de nivel minim acceptabil acreditabila, nu sub orice standarde).

  • Da, dar asta e o meserie cu un public, pana la urma.

  • Ai dreptate, cred, in sensul poate mai nuantat in care printre functiile si indatoririle etice profesionale ale unui jurnalist se afla si cea educativa fata de publicul cititor, nu numai strict faptic informativa si de reclame/advertising. Insa, dupa parerea mea, literatura, si inca si mai abitir cea de tip jurnalistic, contine relativ rar texte cu autentica valoare inalt calitativ educativa, adica nici nu-mi prea vine mie sa pretind niste chestii cam nerealiste asa de obicei, chiar daca sunt o persoana destul de snoaba si pretentioasa din fire de nivel ca uneori imi vine sa pretind texte despre moravuri sociale de tipul celor scrise de dl Christopher Hitchens (pe cand era in viata), sau, (pe subiectul crime si justitie), dl Dominick Dunne de la Vanity Fair din partea tuturor colaboratorilor publicatiilor Conde Nast.

  • In manualele de jurnalism si in cartile aproape “fantastice” de-afara se vorbeste despre functia aia ca fiind singura cu-adevarat importanta 🙂

    Altfel: Hitchens – Buna referinta!

3 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.