Copiii crizei

“Decreteii” au dominat inceputul anilor 90′, fie prin primele afaceri romanesti de succes, fie prin studentii care luau bataie la mineriade, fie prin primele generatii de jurnalisti care au pus virgule fara sa ceara aprobare…

Despre decretei s-a scris mult si bine, de catre autori mai informati. Chiar si bloggerii guralivi de-acum fac, la limita, parte din aceeasi generatie. Cu privire la ”copiii crizei” insa, lucrurile sunt inca neclare. Copiii crizei nu sunt neaparat copiii nascuti pe perioada crizei (cum sustin unele surse). Copiii crizei sunt tinerii pentru care anii de colaps economic au coincis cu anii lor formativi.

Un prim articol in sensul asta a publicat Der Spiegel, articol pe care-l puteti gasi in original aici (traducerea nu pierde complet sensul). Articolul urmareste cativa tineri care a facut totul ”ca la carte”: o facultate terminata in tara proprie, un master facut pe-afara, cateva internship-uri la multinationale. Si totusi, aceiasi tineri, unii vizibil mai dotati intelectual decat sefii lor, nu reusesc sa atinga stabilitatea sociala si financiara. E mult spus ca ”n-au bani”, pentru ca meseriile lor sunt bine platite. Ce n-au este un job stabil, un prospect clar de viitor si suficient timp liber cat sa nu se mai imparta intre munca si distractii pasagere.

Desi articolul amintit e mai bine structurat si documentat decat randurile scrise aici, imi permit sa il contrazic. Nu generatia prezentata acolo, generatia mea pana la urma, formeaza ”copiii crizei”. Sa nu uitam ca vorbim de oameni care au mai prins totusi cativa ani de prosperitate economica, care au apucat sa-si termine studiile si au avut si putin timp pe langa. Chiar daca ne-am apucat de munca de la 19-20 de ani,  nu am facut-o din disperare. La noi a fost  mai degraba orgoliu, dorinta de emancipare si povara lipsurilor din sistemul de invatamant. Generatiile care au urmat insa…

Ei bine, ele n-au fost la fel de norocoase. Daca ne uitam la rata de terminare a unei facultati, la nivelul de cunostinte al studentilor si la joburile alese de ei, observam ca multi au renuntat efectiv sa incerce. Da, mancand aproape 4 ani de criza pe paine si neavand modele reale, multi dintre ei au renuntat efectiv. Cativa ani cruciali din viata lor au fost marcati de o obsesiva alergatura dupa resurse. Si nu, ”dupa criza” nu va fi mai bine, pentru ca varsta conteaza pe tabela angajatorilor.

Trist e ca multi nici nu fac efortul de a-si ascunde ignoranta si sictirul. O vedem destul de des online. Internetul are capacitatea incredibila de a-ti arata cat de mic esti cu-adevarat.  Si daca ar fi numai iesirile de pe bloguri si forumuri tot ar fi ceva. Faptul ca din ce in ce mai multe talente din generatiile tinere se izoleaza, raportand invidia si agresivitatea celor din jur, da insa de gandit. Daca n-am fost destul de clar, as putea insira cateva simptome ale copiiilor crizei, unele regasite la indivizi pe care cu greu ii mai poti numi ”copii”.

In primul rand, e greu sa treci cu vederea supraestimarea noilor veniti. Daca aceeasi criza i-a impiedicat sa faca ceea ce am facut cu totii (urmarea unor pasi logici), tot criza ii impiedica acum sa-si atinga maretia. Daca nu era criza, sigur reuseau ei. Ei, de fapt, sunt extraordinari, dar n-au avut sansa. Nu s-au nascut in locul potrivit. Ciudat e ca, daca esti intr-adevar facut sa reusesti, criza nu prea conteaza. Ba mai mult, e un factor care te impulsioneaza.

Copiii crizei nu formeaza prietenii puternice. Cand barfa de birou, barfa de Facebook si in general barfa e privita ca o moneda de schimb, nu poti sa te astepti la prea multa loialitate. Pe langa asta, exista o vizibila cultura a frustrarii. Intrebati-va amicii care sunt inca la facultate, cum se desfasoara lectiile cu profii din afara sistemului (aia care-ti pot servi oportunitati). In mediul academic nu mai e vorba de a-ti demonstra talentul, ci de a-l submina pe al celor din jur. Intr-un final, nu tu esti de vina ca nu vrei sau nu poti, ci ceilalti, pentru ca deja o fac.

Sursa: www.amazingsuperpowers.com

Frustrarea are radacini in puternicul gap care apare intre generatii deloc indepartate. Nu e vorba de gapul dintre cei buni si cei slabi. In Romania, golul ala este si va fi intotdeauna imens. E vorba de gapul intre baietii care au trecut BAC-ul pe branci, au servit la McDonalds si care acum sunt sefuleti prin vreun departament dubios si cei care vin din urma. Cei care vin din urma au poate putin mai mult talent, dar, din cauza crizei, ”norocul” nu le-a suras. In alte conditii, genul asta de situatie ar trebui sa te ambitioneze si sa te faca sa vrei sa dai jos ”’vechea oranduire”. In cazul copiiilor crizei, rezultatul va fi intotdeauna frustrarea. Aia au scapat usor, noi de ce nu putem?

Umilinta si abilitatile de comunicare sunt doua atribute care au disparut misterios in ultimii ani. Prin umilinta nu inteleg sa pupi funduri si sa cazi in genunchi, ci doar sa accepti ca exista situatii in care cineva ti-a luat-o inainte, pe merit. Daca X a facut ceva mai bine decat tine, abordarea corecta este sa-i respecti realizarea si sa incerci sa o depasesti. Abordarea cea mai des intalnita este punerea reusitei pe seama vreunui avantaj ”ilegal” si tratarea celuilalt de sus. Mai mereu, consecinta este respingerea noului venit, victimizarea si evident, frustrarea.

Abilitatile de comunicare (sa le zicem ”social skills”) se refera nu la a pierde noptile prin baruri, ci la a fi literalmente adaptat la interactiunea cu parteneri din aceeasi specie. Copiii crizei nu stiu sa abordeze un potential angajator, nu stiu sa-si controleze expresiile si tonul de adresare si habar n-au sa dezbata si argumenteze. De cele mai multe ori, fie pleaca la lupta resemnati si cu maxim de apatie (n-am sanse, e criza), fie vin cu aceeasi superioritate greu de inteles (toti vor fi interesati de ce ofer eu).  Oamenii nu stiu sa-si evalueze corect munca si cu-atat mai putin sa o vanda.

Individualisti, usor frustrati si fara prea mari sperante de reusita. Copiii crizei nu sunt rezultatul crizei, pentru ca nu-i prima data cand economia se prabuseste. Criza a sters praful, pentru a ne admira mai bine creatia. Copiii crizei sunt rezultatul a peste 20 de ani de tranzitie si al individualismului generatiilor trecute. Am avut impresia ca, dupa noi, urmeaza oameni care ne vor respecta si sustine. Ce ar mai fi de zis? Ghinion!

P.S: In parte, articolul a pornit de la o discutie avuta zilele trecute cu un pusti. Respectivul, balcanic de felul lui, dar nu roman, vazuse o reclama la unul dintre site-urile de finantare pe care ne-am plasat jocul. Reactia lui a fost ceva in zona ”Pai de ce sa va ajut pe voi, cand eu pot face mai bine…doar ca n-am chef”. Evident, cu totii putem, dar n-avem chef…

30 Comments

  • De data asta te-am citit de pe mobil, asa ca n-am intrat pe link-urile pe care le-ai propus. Insa articolul mi-a placut foarte mult… Vine din urma o generatie care nu e deloc capabila sa se integreze in contextul actual… Din pacate, nu poti reusi daca nici macar nu ai capacitatea de a spune lumii ceea ce vrei (aka sa completezi o scrisoare de intentie, prin care sa anunti pe cineva ca vrei sa muncesti).

  • Nu stiu daca e capabila sa se integreze in vreun context. Cred ca o sa revin la vechea obsesie cu ”tara de autisti”, desi s-ar putea sa fie prea mult.

  • Cu facultatea e ca la ruleta ruseasca. Uneori se vede diferenta la doua specializari din cadrul aceleiasi facultati (cazul meu – nu zic care e care, ca nu-i frumos sa arat cu degetul, dar prima e un fel de laba trista cu 5-6 oameni la curs, iar la a doua n-ai loc de stat in amfiteatru)

    Ce vreau sa zic, in schimb, este ca inca mai exista totusi profi, si inca tineri, care incearca sa promoveze autoevaluarea critica sincera, munca individuala si nu tot felul de modele de “teamwork” prost implementate, etc. Sunt si ei frustrati, o si arata, dar si fac ceva pe langa. Nu stiu de ce am impresia ca multi din generatia noastra, cel putin, nu mai stiu decat sa fie frustrati si uita de restul.

  • Aveam un slideshow despre autoevaluare si despre intrebarea critica ”Oare eu nu-s prost?” (l-am prezentat in cateva instante, e si pe Slideshow intr-o forma neslefuita).

    Intr-una dintre instantele in care am avut ocazia sa-l prezint mi s-a pus intrebarea: Dar n-ar trebui sa judece altii daca ce faci tu e bine sau nu? M-am blocat putin, recunosc…

  • Problema multora din copii crizei este ca au o parerea prea buna despre ei si se asteapta ca si ceilalti sa aiba aceeasi parere .

  • Aia cred ca-i boala tuturor (nu doar a romanilor). Problema e ca, pe langa parerile grozave despre propria persoana, trebuie sa mai existe si cateva realizari.

  • Tot vorbind cu multe cunostinte, in principal fosti colegi de liceu/facultate, ajunsesem la un moment dat la revelatia “Doamne, eu intr-adevar cunosc numai oameni exceptionali, o fi vreo super putere de-a mea sa atrag astfel de indivizi”.

    Era fascinant, toti erau cei mai buni oameni in companiile din care lucrau, restul colegilor erau idioti, in special sefii care isi luau gramezi de bani sa frece duda si cum fara ei (cunostintele mele) compania sigur s-ar fi dus pe rapa.

    Sau cealalta varianta pe care am descoperit-o mai incolo era ca poate respectivii se supra-evaluau pana la granita cu Narnia.

    Nu stiu multi oameni care sa ia in considerare faptul ca “Mai, valoarea ta ca individ este data in functie de ce ai facut, de ce ai, de ce ai realizat”. Nu, majoritatea sunt oameni asupriti de sistem, de sefi nu stiu cum, universul nu le recunoaste meritele si nu-i urca pe piedestalul cuvenit.

    Cel mai intalnit, dar cel mai intalnit stereotip din Romania este “individul prea valoros pentru conditia lui actuala”. Omul care merita mult mai mult iar faptul ca nu are ceea ce merita, ce i se cuvine este o lucratura a altora (societate, sefi, Boc), nicidecum un rezultat al capacitatii lui.

    In rest, asta cu criza este scuza perfecta, criza pentru tineri nerealizati este ca tiroida pentru grasi. Nu mai zic ca criza, pentru o minte mai cuprinzatoare si oportunista se poate dovedi chiar benefica…nu mai zic ca deja am scris prea mult. Scuze daca mi-am zis ideile cam desirat 🙂

  • Pai da, majoritatea cauta o scuza. Criza a fost intr-adevar o scuza excelenta.

    Acum constat ca am mai scris candva pe tema: https://www.krossfire.ro/daca-vrei-vrei/

  • Foarte de acord cu randurile de mai sus… Ca sa parafrazam pe invers un citat din Coelho (foarte la moda intr-o vreme):tot universul conspira ca personagiile pomenite mai sus sa se rateze si sa poata da vina pe tot ce prind – conspiratia mondiala, sistemul, mai nou criza.

  • Coelho isi incepea cliseul cu ”Atunci cand vrei ceva cu-adevarat…”. Deci, e nevoie de un efort mic 🙂

  • Sort of related:

    Si apropo de ideea “Copiii crizei”. Mie unul mi se ridica parul in nas cand vad atatia revoltati considerand conditile generale de viata. Adica, vad tineri cu iPaduri si iPhoane care protesteaza pentru un trai mai bun.

    Vad revolte la Londra unde protestantii fura jocuri de Xbox si alte chestii. Nu neaparat in Romania dar si noi avem oameni de genul asta. Imi aduc aminte de o discutie cu o cunostinta care lucra undeva pe 2500 Ron net, acceptabil dupa standardele mele dar se caracteriza drept “muritoare de foame”.

    Zicea ca dupa ce da o raita in magazinele de haine, abia ii mai ajung banii de benzina si tigari…./pokerface.

    La fel, mai auzisem de una care turnase un copil, nu a muncit o secunda in viata ei, era asistata sociala si ii injura cu spume pe guvernanti ca nu-i dau suficienti bani. Ghici ce-si vroia sa faca de ziua de 1 an a copilului. Exact, sa faca petrecere unde sa cante Florin Salam. Zi si mie, ce poti sa-mi zici despre o asemenea persoana?

    Sa nu se inteleaga ca zic ca toata lumea o duce bine, nu. Sunt destui care-si rup carca pe 1000 lei si chiar mai putin in provincie, dar s-a ajuns la un nivel al pretentiilor exagerat.

  • Da, culmea…pretentiile au crescut fix in perioada in care trebuia sa intelegem toti ca e timpul sa plecam putin capul si sa muncim mai mult.

  • Crizati rau acesti copii ai crizei! De fapt, generatia de “fii ai ploii” mai mult ca niciodata.

  • bla bla bla, referitor la articolul original.
    Singurul lucru care mi-a facut placere din toata chestia asta a fost ca titlul (“Wir kinder blabla krisis”) mi-a adus aminte de “Christiane F – Wir Kinder vom Bahnhof Zoo” si, in consecinta, de David Bowie. David Bowie > orice discutie pe teme politice sau sociale.

    Ce mi s-a parut trist :

    – doar 20% din nemti se tem ca cineva ar putea gasi pe net informatii nasoale despre ei.
    – 48% (majoritatea) declara ca “munca” inseamna banu’, frate, banu’. Nu cariera si/sau placere.
    – Doar 2% declara ca libertatea e cel mai important lucru in viata. Exact doi.
    – 53% cred in Dumnezeu “cu barba alba” (nu judec)
    – am si uitat cati au declarat ca sunt apolitici, desi erau in minoritate.
    – doar 11% au raspuns ca nu au facut nici macar o zi de practica
    (hahaha, sa invete de la noi). Ori imi aduc eu aminte prost, hem hem.

    In schimb, am fost de acord cu unele raspunsuri (“ce inseamna heimat” a fost cea mai amuzanta intrebare pentru un non-neamt) si m-a amuzat faptul ca au pierdut spatiu scriind ca viitorul inseamna, pentru un individualist, “sa traiesc confortabil”. No shit, Sherlock, ce altceva ar putea sa insemne?

    Concluzie : nemtii au “white people problems” si nu il mai citeste nici dracu’ pe Schopenhauer.

  • XYZ: Macar de-ar ploua mai des

    Whisperer: Cred ca al doilea procent e mult mai mare, sincer. Avand rude in Germania, am avut ocazia sa ma sperii de mentalitatea asta.

  • Copiii crizei au acum 44 de ani (daca ar fi sa impartim populatia pe varste, astia ar avea procentul cel mai mare). Peste 20 de ani vor fi tot copiii crizei, din simplul motiv ca statul, asa cum va fi atunci, nu o sa mai vrea sa plateasca pensii, pentru ca nu va avea de unde. E si normal, de vreme ce copii crizei de azi (aka batranii de maine) nu s-au straduit in tineretile lor sa lase suficient de multi urmasi care sa-i inlocuiasca pe piata muncii:
    http://camarasdelumini.wordpress.com/2012/01/12/viata-la-romani-in-2012/
    Azi vorbim de eutanasierea cainilor fara stapan, ca sunt prea multi. Peste 20 de ani altele vor fi subiectele la moda…

  • Depinde cati folosesc crizele de orice natura drept scuze pentru esecul personal.

  • Unul dintre copii astia a venit la noi la firma sa se angajeze. A trecut interviul, s-a inteles cu departamentul de HR referitor la salariu, totul parea OK. A doua zi ne-a sunat sa ne spuna ca a discutat cu niste tovarashi, ca aia i-au spus ca e fraier ca s-a angajat pe banii aia si ca vrea o marire de 25%. Ghici ce raspuns a primit :).

    Altfel cred ca stii parerea mea: generatia tanara sa isi vada in primul rand de scoala, sa lase textele de genul ‘facultatea e depasita, e de kkt, nu am ce sa invat acolo’. Dupa ce termina facultatea sa se angajeze cat mai aproape de domeniul in care viseaza sa faca o cariera, sa lase figurile deoparte, sa accepte un salariu mic, sa castige cat mai multa experienta posibila in primii 2-3 ani si apoi vor veni si functiile mari si salariile bune. Prea se vad/vor unii sefi la 25 de ani si prea viseaza la mii de euro salariu. 😀

    Dap stiu sunt rau :)).

  • Problema e ca inainte de criza, au intrat oameni poate ceva mai slab pregatiti si au castigat ceva mai mult pana pe la 25-26 de ani. Dar multi nu vad oportunismul in ridicarile astea spectaculoase si refuza sa vada ca, pe langa sansa unei economii in plin avant, oamenii aia au si muncit de le-au sarit capacele.

  • Pai in orice caz la 25-26 de ani nu trebuie sa te intereseze salariul, trebuie sa te intereseze sa acumulezi cat mai multe cunostiinte. Ceea ce spui tu are legatura cu ‘capra vecinului’.

  • Copiii acestia au ghinionul sa treaca printr-o criza totala din pacate la toate nivelele…

  • O criza pe care nu o inteleg, as adauga (cel putin pe cea politica e greu sa o intelegi exclusiv in contextul de acum).

  • in opinia mea, toata chestia cu criza isi are cauza in ea insasi. inainte de criza omul parea sa fi rezolvat ancestrala dilema “banii sau viata”: omul nu-si mai dadea nici viata, nici ceva ce poti imprumuta de la banca, daca n-ai. si uite-asa a aparut criza, care-i un fel de oripilare a oamenilor de afaceri ca orice ban e in esenta egal cu zero.
    articolul din Der Spiegel e un fel de propaganda pentru munca, pentru invartirea dupa job-uri, pentru nus’ mai ce. mi se pare ca o asemenea propaganda e echivalentul capitalist la “tarii cat mai mult carbune” si alte chestiuni de gen. tine, dar nu mult. omul trebuie incurajat nu sa munceasca pe branci, ci sa depuna pasiune si sa faca tot ceea ce se simte inclinat sa faca. de aceea, exemplul tau (“La noi a fost mai degraba orgoliu, dorinta de emancipare si povara lipsurilor din sistemul de invatamant”) e mai bun decat cele din Der Spiegel.
    insusi blogul asta e o pledoarie pentru a face cu pasiune si pricepere ceea ce faci. e minunat ca exista un asemenea blog si un om care l-a creat si care lupta sa-l pastreze.

  • deci. am scris mai inainte un comment, dar din cauza lungimii probabil n-a aparut. eu voiam sa zic 3 lucruri in comentul ala:
    1. articolul din Der Spiegel e o propaganda pentru munca si pentru cariera – care mie imi displace
    2. nu a munci mult e chestiunea ci a munci cu pasiune si pricepere
    3. exemplul ideal de munca facuta cu pasiune si pricepere este acest blog minunat si autorul sau la fel de minunat.

  • Complet de acord cu pasiunea, dar asta trebuie spusa cu mult inainte ca omul sa fi cheltuit 30 000 de euro in “tuition fees” pentru universitate si sa se astepte sa fie primit cu bratele deschise de companii.

    Habar n-am de ce-ti papa comentariile. Limita de lungime nu prea mai functioneaza.

  • nu e criza, e prea mult clubbing si prea putina iarna din aia cu fulgi si derdelusuri si bulgareala

  • O sa incerc sa fiu scurt si la subiect. Este prima data cand accesez blogul tau, dar cu siguranta nu utima. De ce sunt convins de asta? Pentru ca in acest articol m`ai descris, pe mine(18 ani) ,mai bine decat puteam eu vreodata sa constientizez in “carcasa” mea. Trist, dar realizez cu stupoare ca sunt un astfel de experiment, gandesc exact, dar exact in modul in care ai tratat tu situatia. Incerc de cele mai multe ori sa pun in balanta ideea de constrangere sociala cu cea de emancipare…..m`ai pus pe ganduri, clar.

  • Salut,

    Faptul ca te-am pus pe ganduri s-ar putea sa insemne ca nu esti tocmai in categoria aia (in general cand constientizezi un lucru, te poti desprinde) 🙂

  • Criza eu cred ca este doar un pretext pentru cei slabi sau cei care dau gres in ceva, cei cu adevarat puternici vor supravietui si vor avea succes oricum. Capul sus, trbuie mai mult optimism in primul rand. Ce nu te doboara te face mai puternic.

  • Sau iti distruge moralul, caz in care devii crud si lipsit de scanteie. Nietzsche n-a avut intotdeauna dreptate 😛

    Dar da, criza este o scuza.

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.