Stau în general departe de dezbaterile legate de intoleranță, pentru simplul motiv că mulți dintre care le inițiază au o caracteristică ușor neplăcută: sunt limitați.

Afirmația din paragraful anterior s-ar putea să fie dură, dar ea nu mă menajează: sunt pe cale să încep o discuție despre intoleranță. Într-o țară unde câteva voci urlă că trebuie să integrăm pe toată lumea, dar trei milioane de nebuni vor să apere albii creștini și căsătoriți între ei, avem nevoie și de puțină corectitudine politică. Deși reprezentanții ultimului fenomen sunt în mare parte debusolați și concentrați pe a-și striga fricile pe Facebook, nu mi se pare că am ajuns în punctul în care militanții pentru drepturi LBGTQ, feministele și activiștii pro-integrare să ne deranjeze. Din contră, prea puțini dintre ei au o capacitate reală de acțiune.

Sigur, mai dai de o iubită de fost-deputat care vrea să salveze crabi și-și pune poze „anti-misoginism” prin tabloide, dar asta nu e nimic. Mai auzi de cazuri de profesori universitari care-și jignesc studentele de altă religie, dar încă n-a venit nimeni cu ideea de a elimina pronumele personale din vocabular. Vrem nu vrem, o bună parte din bătălia pentru “toleranță” din România se duce online, între oameni care vor să ne convingă că nu e niciodată „vina celor puțini” și oameni care sunt siguri că normalitatea e un concept bătut în cuie. Din nefericire, atunci când e cazul, foarte puține grupuri duc bătălia la nivel legislativ sau în instanță, cu excepția celor de-a dreptul delirante (că tot vorbeam de cele trei milioane).

Prin urmare, nu ai avea de ce să fii foarte deranjat de corectitudinea politică, dincolo de spațiul virtual. În București, Timișoara sau Cluj te-ar putea irita anumite mesaje publice, dar cum pui piciorul într-un orășel de provincie mai puțin titrat, îți ajung repede pe la urechi vechile teorii despre „țigani, muieri și homosexuali”. Balanța e încă dezechilibrată, dincolo de mediul corporatist sau universitar. Există însă un termen care mă scoate din sărite și care a pătruns recent și în vocabularul unor ultratoleranți locali. Termenul ăsta este „privilegiu”.

Mai cunoscută pentru unii dintr-un episod South Park, ideea de a-ți recunoaște sau conștientiza privilegiile e o tâmpenie sinistră. O tâmpenie care pleacă de la ideea că ar trebui să conștientizezi sau să te simți vinovat pentru o serie de factori absolut aleatorii, de la biologie, geografie și politică regională la simplu noroc. Genul ăsta de factori te-ar fi făcut cumva să fii mai bun decât alții, deci să discriminezi implicit. Înainte însă de a dezbate modul pervers și abrutizant în care e folosit termenul astăzi (în special de categoria poreclită SJW – Social Justice Warriors), ar fi bine să trecem puțin prin istoricul lui.

Ideea de „privilegiu” ca principiu al inegalității sociale există de mai bine de un secol. În primă fază, el și-a justificat pe deplin prezența în discursul public. Când aveai populații de culoare care nu puteau vota și nu aveau din start acces la anumite joburi, rezervate albilor, atunci puteai vorbi despre o populație dezavantajată și despre o altă populație, privilegiată. Când ți se refuza complet accesul într-un spațiu public pe motiv că erai femeie, atunci vorbeai despre un privilegiu de gen. Desigur, o parte din diferențele ăstea există și acum în anumite țări, așa cum există și oameni care se luptă cu ele. Dar nu despre asta vorbim când cineva pomenește cuvântul “privilegiu”, nu-i așa?

Nu, mai nou, ești privilegiat dacă te-ai născut alb. Ești privilegiat dacă nu te-ai născut într-o zonă de război. Ești privilegiat dacă ai tăi au ales o religie sau un partid sau dacă au avut tupeul să pună niște bani deoparte. Ești privilegiat dacă ai avut o copilărie decentă și ai avut ce mânca în fiecare zi. Ești privilegiat dacă ai avut mereu dreptul la liberă exprimare. Ești privilegiat pentru că cineva a decis să te angajeze după facultate. Ești avantajat pentru că ai avut noroc. Ce mai, dacă viața ta n-a fost un șir imens de suferințe, te lăfăi în privilegii!

(Sursa: Wuomo)

Acum, avem și noi dreptul și privilegiul să ne întrebăm: cum naiba am ajuns să deformăm în halul ăsta un cuvânt? Cum am ajuns să confundăm privilegiile, fie ele materiale sau imateriale, cu drepturile de bază, cu simpla întâmplare sau rezultatul unei munci? Prin 2014, un student de la Princenton (Tal Fortgang, citiți despre el pe Wiki) a scris un articol pe tema asta. Departe de a spune ceva cu adevărat nou sau de a fi foarte bine documentat, articolul respectiv a fost unul dintre principalii responsabili pentru ieșirea termenului privilegiu din campusul universitar și intrarea lui în discursul public.

Unii au interpretat articolul lui Fortgang ca pe un fel de „Eu sunt mai bun decât voi, bă, săracilor”, pe când alții l-au văzut ca pe ce era de fapt. Un strigăt al unui student de anul I, ușor confuz și cu poftă de dezbatere, dar sufocat de omuleți fricoși și limitați a căror unică strategie conversațională era să spună altora ce NU pot să facă. Un strigăt al unui individ care a îndrăznit să aibă o părere (mai mult sau mai puțin argumentată sau îndreptățită), într-un mediu care se lăuda cu încurajarea opiniei. Și, pe lângă micile inadvertențe care au stârnit furia academicienilor de canapea, Tal avea în bună parte dreptate: nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru hazard!

Nu poți trece în categoria privilegii niște lucruri pe care trebuie să ți le asigure un stat funcțional și niște părinți normali. Nu contribui cu nimic la progresul umanității. Reducerea inegalității sociale e o prioritate pentru mai toată lumea, dar nu pot să mă simt vinovat pentru copiii instuționalizați sau emigranții de altă religie, care ar fi chipurile dezvantajați în România. Deși lucrurile nu funcționează așa cum trebuie, toți au primit, legal, șansa la un nou început. De ce aș fi eu privilegiat pentru că alte state s-au prăbușit sau pentru că nu-și pot hrăni cetățenii? Da, sărăcia e o boală socială, una care poate afecta inclusiv IQ-ul celor prinși în capcană. Da, o țară poate rămâne săracă datorită geografiei, factorilor religioși și corupției. Sunt lucruri cunoscute, dar nu poți arunca o țară ca România în oala privilegiului, numai pe baza lor.

Am văzut oameni care au senzația că inclusiv noi, românii, ar trebui să ne simțim vinovați pentru evenimente precum pactul Sykes-Picot sau pentru colonizarea Africii. Serios, cineva chiar a scris așa ceva în spațiul virtual. Pe lângă faptul că în perioadele respective eram la fel de oprimați ca multe dintre țările afectate, nu văd ce legătură ar trebui să aibă un om născut în 1987 cu un pact din 1916. Să nu mai vorbim despre faptul că, în momentul în care spui că toate problemele din Orientul Mijlociu se datorează unei împărțiri de acum un secol, ai grave probleme de înțelegere a istoriei, geografiei și sociologiei. Nu imperialismul britanic, francez sau american motivează astăzi sute de mii de oameni să se omoare între ei.

Revin însă la o afirmație anterioară. Să-i spui unui român că este privilegiat e o tâmpenie. Știu că rasismul încă ne bântuie, însă situațiile datorate lui sunt concrete și țin de nesimtire, nu de privilegii. Restul de situații închipuite de călăii online sunt pur și simplu fictive. Am prins mai toți pastila amară a comunismului sau urmările ei. Am avut privilegiul de a sta în chirie în apartamente mici și de a nu putea economisi nimic din primele salarii. Avem privilegiul de a fi conduși de o gramadă de analfabeți, de decenii. Unii dintre noi am avut și privilegiul de a ne fi salvată viață de un sistem medical subfinanțat, dar în care încă activează oameni talentați și dedicați. Ce mai, mii de avantaje!

Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine nu e din start privilegiat. Dacă vorbim despre România, el fie te-a depășit prin educație, muncă sau noroc, fie a avut mult mai puține scrupule și a mers pe calea furtului. În primele cazuri, e vina ta că nu ai lucrat mai mult, în cel de-al doilea e vina noastră că l-am lăsat. Privilegiul nu a avut nicio treabă cu asta. Nu e ca și când ai putea să refuzi să fii fiul sau fiica părinților tăi. Nu e ca și când ar trebui să nu tinzi la mai mult, doar pentru a nu-i supăra pe alții. Faptul că mulți nu pot, sunt incapabili sau nu vor să-și depășească condiția nu are de ce să îi oblige pe cei care o fac.

Majoritatea celor „privilegiați” nu își conștientizează statutul și nu folosesc asta în scop personal. Prin urmare, nu văd ce avantaje nemeritate ar putea primi, chiar dacă, prin absurd, ar fi avut „privilegiul” de a nu se naște într-o zonă săracă, izolată sau totalitară. Nu suntem și nu ne naștem egali, iar jobul unui stat funcțional ar trebui să fie asigurarea unor șanse egale de ascensiune. Dacă asta nu se întâmplă, facem ce am făcut și în ultimii 220 000 de ani de istorie umană: ne descurcăm.

P.S: Un leac foarte bun pentru puștanii care n-au avut încă primul job, dar consideră că e momentul să aibă prima opinie, ar fi să le dați dreptate. Sau, în cuvintele celui pe care l-am parafrazat în titlu: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!