Ca nu consider rabdarea o virtute a societatii actuale, am mai scris…

Punctualitatea, in schimb, imi sare in ochi ca un brontozaur albinos la Miss Litoral 98’. Evident, e vorba despre lipsa punctualitatii si despre repetarea infractiunii. Obsesia pentru “la timp” m-a prins din generală, cam de cand am inceput sa fac si primele glume rasuflate cu dinozauri. In liceu si in trecutul meu de ”provincial cumpatat”, punctualitatea devenise arma cu care-mi terorizam colegii. Pe vremuri, cinci minute era maximul pe care mi-l permitea coeficientul meu de atentie sa-l astept. Culmea sarcasmului, timpul a fost cel care a venit de hac obstinatiei mele.

Bucurestiul a adus cu el reevaluarea tuturor notiunilor cunoscute despre timp, trafic si obiective imediate. Dupa mai bine de sase ani de alergatura, venitul mai devreme  este prilej de sarbatoare, iar beep-urile date colegilor au disparut in neant. Imi este aproape imposibil sa fiu mereu primul care sprijina zidul. Faptul ca inca ma deranjeaza propria lipsa de punctualitate mi se pare insa imbucurator. Tind sa cred ca asta e un semn ca n-am pierdut complet lupta. Asta si inutilele scuze si intrebari de dupa: Ai asteptat mult?

Ce incerc sa spun e ca dupa un timp si in anumite conditii, punctualitatea devine o lupta (la fel ca incercarea de a prinde un iepure pe amfetamina). E in regula sa intarzii si e de bun simt sa anunti cu macar 15 minute inainte (ci nu cand ceilalti te barfesc deja). Nu vad insa unde ar fi mandria in a intarzia. Unde e amuzamentul cand vii razand dupa 35 de minute, desi 9 oameni te asteapta in frig? La fel ca in cazul oamenilor ”mandri ca sunt atehnici”, sarmul unor astfel de intamplari dispare odata cu varsta.

Si nu, femeile n-au nicio scuza cu machiajul. Era simpatica scuza in liceu, acum sugereaza doar neseriozitate si indica necesitatea unui pachet compensatoriu pentru cavalerul care a asteptat mandru si neinfricat sub adapostul unei spartane saormerii. In cazul barbatilor, lipsa punctualitatii spune mai mult decat “aveam lama de ras tocita”. Nu de alta, dar ne plangem constant de oamenii din service care intarzie de la trei ore la doua saptamani. Ne plangem de programarile decalate si de intarzierile mijloacelor de transport. Aparent, e plin de ”nesimtiti” care intarzie. Evident, e tot vina ”românilor, în general”.


(Dedic aceasta imagine celor care n-au ajuns la timp in fata calculatorului, astfel incat sa o si citeasca)

Pentru cei care practica intarzierea ca hobby, exista locuri unde ea este incurajata si se joaca pe echipe. Astfel de locuri sunt ”intalnirile urgente” de dimineata, unde intotdeauna 9.00-9.30 inseamna ”10.00, dupa ce beau o cafea”. Scuza este ca aici intervine diferenta de fus orar intre corporatie, taxiuri si lene. Sa-ti incepi ziua cu un ”meeting” e ca atunci cand intelegi ca ai plecat din avionul de Ibiza si ca te asteapta tramvaiul de Berceni. In alte conditii, nici venitul inainte de termen nu e privit mereu cu ochi buni. Un potential angajator te poate considera disperat, pe cand un rege medieval te va considera nepoliticos. Din fericire, ambele specii au fost eradicate de criza.

Drept concluzie, nu o sa fiu atat de neserios incat sa-ti bat obrazul cand intarzii. Nu. Pana la urma, ma bucur ca ai venit. De-aia te si chemasem. Tot ce vreau este sa te simti putin vinovat pentru timpul pe care l-au pierdut restul de fraieri care stau aici de o ora. Serios, vreau sa te simti prost pentru…macar 5 minute!

P.S: Daca nu ati cazut prada retelelor sociale, tin sa va atrag atentia ca echipa din care fac parte a lansat o versiune noua a jocului Uplift. Uplift Chronicles vine cu ceva continut suplimentar si un pret modic. Da, a fost lansat ”pe bani” pentru ca donatiile si crowdfunding-ul n-au fost o solutie pe termen lung. Desigur, am actualizat si varianta gratuita, motiv pentru care va si invit sa-i dati un rating de 5 stele pe nevazute.