Oscilam intre a trata articolul asta cu un umor senil si a face pe seriosul. Am decis sa fac pe senilul…

In zecile de dezbateri despre evolutia tehnologiei, am sustinut de multe ori ca lupta impotriva curentului e inutila. Nu pentru ca ecranele imense, sistemele de sunet 5.1 sau tehnologiile 3D nu ar fi o simpla vaca de muls in mainile unor producatori. Chiar nu cred ca exista o diferenta reala intre un ecran de 4.1 si unul de 4.2 inchi pe un telefon, sau ca 300 de pixeli in plus la rezolutie imi voi deschide noi orizonturi. Totusi, tind sa cred ca AMOLED-urile imense, senzorii de miscare si ecranele tactile raspund unei nevoi reale, chiar daca nu o fac in mod direct.

Daca in copilarie 10 pixeli colorati pe un ecran de televizor erau suficienti, maturizarea si presiunea sociala mi-au ingustat treptat viziunea. Da, stiu ca atunci cand te hlizeai la Mario si-ti imaginai lucruri fara legatura cu povestea, monstruletii mazgaliti manual erau suficienti. Acum insa, cand faci slalom printre bombe informationale, aproape ca nu-ti mai permiti sa visezi in liniste, fie ele vise digitale sau vise normale, fara surround. Poti retrai momentele copilariei, dar asta doar pentru ca le-ai simtit atunci cand aveai deschiderea si libertatea sa o faci. Nu despre nostalgie e vorba.

Acum, pentru experienta autentica a primei trairi, avem nevoie de HD-uri, procesoare de sunet complexe, ecrane mate si casti cu amplificare. E nevoie laptopuri puternice, media playere omnipotente si conectivitate permanenta. E nevoie de ele pentru ca iti permiti din ce in ce mai greu sa spui stop. Cand trebuie sa suporti constant micile intepaturi ale vietii, nu e mereu posibil sa-ti acorzi un time-out. Ce ramane de facut?  Te deconectezi si-ti plantezi un ecran in nas, fie te plantezi tu insuti in fata vreunui ecran. Daca preferi muzica, nu o vei asculta altfel decat dintr-un media player sau sistem audio, cu volumul aproape de maxim, in ciuda protestelor vecinilor si urechilor. Nu, radioul ala portabil chinezesc nu prea mai face fata.

Cinematograful ca afacere este un exemplu excelent. Toate cinematografele care inca fac bani isi bazeaza veniturile pe hoarde de ”cinefili” veniti la titluri precum Transformers 3 sau Conan The Barbarian. Exista cinemateci, exista cinematografe independente, dar ele nu fac obiectul discutiei. Vorbim de locuri care chiar aduc venit, locuri a caror activitate este deseori etichetata drept pierdere de timp. Nimic mai gresit.

In ultimii ani am fost la cinematograf cat n-am fost o viata (din fericire a fost contrabalansat si de activitati mai productive). Foarte rar am mers la cinematograf pentru un film bun, desi s-au intamplat si accidente.  La cinematograf nu mergi sa admiri un scenariu deosebit si un dialog savuros. Pentru ele exista Blu Ray, seri linistite si femei frumoase. La cinematograf mergi cu prietenii sa vezi filme cu supereroi, roboti, barbari si explozii. Mergi sa vezi filmele care in copilarie te faceau sa topai prin casa tragand cu lasere din ochi. Si da, pentru ele ai nevoie de un ecran imens, de un 3D ametitor si prost implementat si de sunet care-ti sparge timpanele. Fie ca vrei sa faci misto de film sau sa-l vezi intr-adevar, orice alt context ti-ar permite cu greu sa fii atent la replici complexe precum ”Graaaar”.

(Sursa: XKCD)

Chiar si renasterea teatrului si a teatrului experimental poate fi pusa pe seama unui fenomen similar. Experienta personala, intima si in acelasi timp invaziva a teatrului este mai puternica decat stimulii unidirectionali ai altor medii. Pe scurt, vrei sa-ti urle un actor in cap timp de 2 ore. Uiti de facturi si de alte “lucrurile importante”.

Fie ca injuri in casti pe Steam, fie ca joci vreun MMORPG cronofag sau stai cu ochii intr-un e-book reader, te izolezi. Daca nu o faci sub nicio forma, felicitari, esti o exceptie incantatoare! Ai grija numai cu masina aia de spalat manuala: s-ar putea sa-ti oboseasca hamsterii care alimenteaza sistemul electric.

E grav, dar din pacate avem nevoie de HD, sub orice forma s-ar gasi. Nu pentru ca ne prinde bine si clar nu pentru ca evolutia naturala a tehnologiei o cere. Pur si simplu pentru ca, in perdeaua de zgomot din jur, al nostru creier uita din ce in ce mai des sa viseze. Uneori e suficient sa-ti tragi castile pe urechi, sa-ti pui manusile pentru tastat viteza si urli mandru: Graaar!

P.S: Am scapat rapid de raceala, dar am prins o otita ca in povesti. Noroc ca am descoperit sediul Partidului Poporului din Sectorul 6. Scrie acolo clar ca oamenii vor rezolva “orice problema a tuturor cetatenilor”. Sunt salvat!