Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

May 2018

Monthly Archive

Rămâne cum am stabilit!

28 May 2018 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Îmi întrerup avalanșa uzuală de păreri și diatribe, pentru un anunț de maximă importanță… pentru mine.

Acum aproape trei săptămâni vă povesteam ce se aflase în spatele dispariției mele temporare, precum și motivele medicale care m-au ținut departe de blog. Tot atunci, v-am spus și că am o carte în pregătire, gata să fie lansată. Rămăsese să revin cu detalii, motiv pentru care astăzi am decis să mai ocup câțiva biți cu text.

Ei bine, Jucării Stricate se va lansa oficial la Bookfest București, pe 2 iunie, la ora 17.00, la standul editurii Datagroup. Cel mai probabil că o să apară pe-acolo și autorul și la fel de probabil că va fi neamuzant, timp de cel puțin o oră!  Oricum, dacă ajungeți la stand, merită să băgați un ochi și pe la titlurile colegilor mei, majoritatea foarte faine. De altfel, editura Datagroup are un ditamai program de lansări si dezbateri, începând de joi, 31 mai.

Din fericire pentru cei care au lucruri mai bune de făcut în vacanța de 1 iunie, cartea va fi disponibilă încă din prima zi de târg, 30 mai, la standul editurii, dar și pe site și la librăriile partenere (Librarie.net si multi altii). Voi anunța ulterior lista cu locurile unde poate fi găsită și voi completa și descrierea de pe www.vladstoiculescu.ro și pagina de Facebook.

Varianta eBook, de care mai mulți dintre voi au întrebat, se va lansa ulterior, pe site-ul editurii și la partenerii autorizați. La fel se va întâmpla și cu traducerile în germană și engleză ale cărții pe care le voi anunța în funcție de apropierea lansării lor. Alte traduceri ulterioare, în funcție de succesul și piața cărții vor fi anunțate ulterior.

Cum spuneam, nu vă pot promite că o să vă placă sau că tema o să vă prindă, dar pot să vă promit că nu veți fi dezamăgiți de rezultat. Nici de temă, nici de copertă și cu siguranță nu de scriitură. Ce mai, va fi cea mai mișto carte scrisă în două luni pe care ați citit-o 🙂

P.S: Ăsta e probabil și cel mai scurt articol semnat Krossfire din ultimii doi ani, exceptând anunțurile.

Marile Obsesii si Micile Victorii: Fenomenul Exatlon

26 May 2018 | : Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Forțat pentru o vreme să stau în casă, să mă uit la pereți și să scriu cărți, am ajuns invariabil și pe meleagurile criticatei televiziuni românești.

Acum aș putea să vă povestesc cum am savurat documentarele despre copilăria lui Kant, dar adevărul e că m-a prins total altceva. Un reality show, ba, chiar mai mult, unul de pe Kanal D! Ultima dată când am făcut exercițiul de a mă uita la postul ăla TV a fost acum mai bine de zece ani. Atunci am făcut un mișto subțirel de o emisiune de-a lor. Drept reacție, publicul emisiunii mi-a confundat blogul cu un forum și m-a ținut vreo trei săptămâni în top…

Să revenim însă la show-ul amintit și anume Exatlon, o emisiune pe care n-am urmărit-o cu strictețe, dar pe care am vizionat-o totuși cu destul interes încât să nu mă scuz. Exatlon e o emisiune pe care tinerii psihologi ar trebui să o urmărească cu un DSM (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorders) la îndemână. Acum că s-a terminat, putem în sfârșit să o analizăm în voie. Hei, unde a plecat toată lumea?

Derivată dintr-o variantă turcească a emisiunii Survivor, Exatlon a mizat pe o combinație din mai multe emisiuni de gen. Astfel, două echipe, una cu oameni semi-faimoși (Faimoșii) și alta cu oameni semi-anonimi (Războinicii) au ajuns să trăiască pentru câteva luni în Republica Dominicană. Acolo, de câteva ori pe săptămână, erau nevoiți să se înfrunte în niște probe sportive absolut demente, reduse foarte simpatic de cineva la formula „minge, baltă, gard”.

Mai concret, un reprezentant al fiecăreia dintre cele două echipe intra pe un traseu prestabilit. Traseul implica în general o probă de înot, un segment de viteză, câteva de echilibru și un final bazat pe dexteritate. Pe scurt, doi oameni plini de nămol ajungeau să arunce cu bețe într-un coș de gunoi. Pentru ce? Pentru premii mărețe precum o masă cu două feluri, abilitatea de a vorbi cu familia sau un duș cu săpun.

Dar ce anume m-a făcut pe mine, pe câțiva prieteni, dar și pe alte milioane de telespectatori să ne holbăm la chestia asta? Mai multe lucruri și le voi enumera cât de curând. Altfel, nu glumesc: emisiunea a avut audiențe record, de milioane de oameni, pe absolut toate segmentele de public comercial. În mod destul de inspirat, Kanal D a transformat întreg show-ul într-o industrie, băieții ăia care se omorau prin Dominicană dând astfel de mâncare și altor oameni din platou.

Uitați-vă numai la zecile de referințe de pe Wikipedia, sutele de articole online și zecile de mii de oameni din diferite fanclub-uri ale participanților. De la primul Big Brother nu a mai existat un asemenea interes pentru formatul de reality show, iar seria dedicată de Vice fenomenului face o analiză mai serioasă decât ar merita emisiunea.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii)

Într-adevăr, e ceva „cathartic” în a fi blocat în pat și a te uita la niște oameni care se târăsc prin nămol. Sau poate e doar plăcerea de a te uita la sportivi chinuiți într-o cușcă tropicală – un fel de „vânătoare de oameni” inofensivă. Totuși, cred că Exatlon a fost puțin mai mult de-atât.

A fost unul dintre primele reality show-uri cu probe sportive în care oamenii se mai și loveau și îmbolnăveau, uneori suficient de serios pentru a se duce acasă. Filmarea non-profesionistă (mai ales la început) avea dezavantajele ei, dar aducea și avantajul unui realism sporit. Fraze spuse pe lângă cameră și unghiuri care nu măguleau pe nimeni ne aminteau că ne holbam la o grămadă de… oameni. Mai mult, Exatlon era filmată cu doar două zile înainte de difuzare, permițând o oarecare apropiere de participanți.

Până și plasările de produs, absolut amatoricești, au contribuit la senzația asta. Concurenților li se punea o bucată de ciocolată în mână și erau rugați să repete exact cuvintele prezentatorului. Succes! Mai mult, știai cine o să câștige o probă după cum intrau imensele calupuri de publicitate Kanal D.

Multe probe din teren au fost chiar dure și nedrepte, iar sistemul de ocupare a casei (o cabană cu paturi) și a cotețului (o baracă semi-deschisă) era stresant. Practic, echipa care deja pierduse o probă dură trebuia să doarmă câteva zile în condiții teribile. Asta îi crea instant un dezavantaj pentru următoarea participare.

Un alt motiv pentru care emisiunea a prins a fost cel pe care-l menționam în al doilea paragraf: personajele, personalitățile și nebunia lor. Prinși într-un mediu deloc prielnic, mulți dintre concurenți au luat-o razna, fie abordând personalități de filosofi în mizerie, fie înnebunind complet după ce rataseră un cerc. Culmea, cele mai colorate psihologic nu au fost personajele deja cunoscute (cât de cât) precum gălăgiosul, dar constantul, Giani Kiriță sau ciudatul devenit băiat bun, Vladimir Drăghia, care de altfel a și câștigat.

Nu. Ce a fascinat atât populația amatoare de scandal, cât și dubioșii ca mine, au fost oamenii obișnuiți… dar nu tocmai obișnuiți. Sigur, mai toți cei selectați pentru concurs aveau fundal sportiv, dar unii dintre ei aveau și povești de viață greu de ignorat. De la fantastic de ambițiosul, dar imaturul Ionuț (zis Jaguarul, zis Rusu, zis Șacalul) până la băiețoasa Mariana (un caz demn de Dăruiești și Câștigi) sau delirantul Alex zis Bentiță, mai toți oamenii obișnuiți aveau stropul ăla de dramă necesar ecranului.

Sigur, au fost și cazuri ciudate, precum campionul la skandenberg Ionuț Oncescu (un individ bizar și nu tocmai integrat) sau amicul lui, Oltin Hurezeanu, un tip care alerga mai încet decât mine în școala primară. Niciunul n-avea ce căuta în concurs, nici la nivel sportiv, dar nici la nivel comportamental. Doi oameni cu pretenții de intelectualitate (dar doar atât) n-au ce căuta într-un concurs care amintește practic de proba de sport din clasa a șasea.

Chiar dacă nu erau „vedete”, câțiva dintre participanți au devenit așa-ceva. Un caz special este Ștefan, un tip relativ modest, care a jucat foarte bine în prima parte a jocului, iar apoi foarte prost, pentru ca în final să-și revină și să ajungă pe locul trei. Omul a devenit un fel de memă ambulantă, nu pentru că avea vreun merit deosebit, ci pentru că, într-o echipă destul de stresată, era singurul care a părut decent. Practic, Ștefan a devenit vedetă pentru că nu a fost bou.

Că veni vorba despre meme, ele au explodat în perioada emisiunii, deși niciuna nu a fost prea reușită. De altfel, fanii mexicani au făcut glumițe mai bune cu Giani Kiriță decât am făcut noi. Ah, competiția a fost și internațională, alte țări unde trustul Dogan activa întâlnindu-se uneori în arenă cu „ai noștri”. Ar fi de remarcat bătaia spectaculoasă dată de mexicani și bătaia fizică pe care era să ne-o aplice turcii.

Peste toate astea s-a adăugat și Cosmin Cernat, al cărui debit verbal a demonstrat vechea idee conform cărora oamenii care vorbesc puțin par mai inteligenți. Cosmin n-a prea părut. Omul a folosit constant cuvântului „mingii” și fraze ca „Roxana conștientizează bine diferența de ecart” (Roxana trăgea de o căruță cu mingi pe un drum prăfuit).

Tot Cernat și-a luat la revedere de la un „bun prieten” grec pe care-l cunoscuse cu o oră în urmă și a afirmat sus și tare la o probă de cultură generală (erau și din ălea, dar cam la mișto) că… muștele au dinți. Altfel, nimeni nu-l poate acuza pe Cosmin de lipsă de entuziasm. N-am văzut niciodată pe cineva să sară mai tare de pe loc la o probă numită „aruncarea cu săculeți”.

Cumva, Exatlon avea toate ingredientele să fie un rateu, un spectacol prea intens pentru miza lui, filmat aiurea și populat cu oameni din toate straturile sociale. N-a fost așa, tocmai pentru că a găsit un pod între lumi, o serie de resorturi umane declanșate sub stres. Foarte rar extremele au fost atât de evidente și totuși atât de unitare.

Mulți dintre concurenți au slăbit, fiind privați de o alimentație decentă (pe când alții s-au îngrășat din același motiv). Oamenii au stat pe o plaja (frumoasă, e drept) fără mijloace de divertisment cu excepția propriilor personalități. Au stat luni de zile fără… muzică! În plus, sesiunile de vot au fost de multe ori la mâna unui public răzbunător, iar șocul eliminărilor fără sens le-a amintit tuturor că… viața e hazard, băi nene!

Cineva ridica și problema misoginismului și a altor comportamente care ies imediat la suprafață sub stres. A fost greu să nu observi remarcile lui Cazacu conform căruia „un bărbat nu are de ce să spele farfurii, dacă are femei în echipă” sau observația altui concurent că „fetele n-au voie în discuțiile bărbaților”. Aici, „fetele” erau foste campioane la gimnastică, maraton, culturism sau MMA. Nici sistemul de vot n-a fost scutit de obsesiile de genul ăsta. Camaraderia dintre bărbați (normală în situații de gen, că tot ridicăm în slăvi armata) și-a arătat uneori colții, dar și lacrimile. Serios, n-am mai văzut de multă vreme atâția bărbați plângând unul pe umărul celuilalt!

Unii spun că show-ul a prins din cauza confruntării dintre oameni de rând și vedete, însă tind să nu fiu de acord. Vedetuțele de carton au dispărut repede (Cream, Anda Adam și alții), iar cele rămăse erau oricum obișnuite ale spectacolelor de gen. Faptul că finala s-a încheiat cu o donație făcută din partea câștigătorului a arătat că, într-un final, nu prea conta oricum cine câștiga. Oricum cei care au luptat și au ajuns în finală meritau să fie acolo.

Per total, Exatlon a fost o chestie ciudată, o combinație de sociologie cu nebunie, o telenovelă cu wrestleri. Nu știu de ce m-a prins, sunt convins că nu voi mai repeta experiența, dar nici nu o regret. După zece ani, Kanal D a reușit să facă ceva la care m-am uitat de mai multe ori și nu le voi lua bucuria asta. Dacă ai ratat intenționat emisiunea, ești complet de înțeles; dacă însă crezi că n-a fost un fenomen, n-ai înțeles…

P.S: Probabil că ați observat că site-ul e acum în ordine cu GDPR și alte bau-bau-uri legislative. Vă spun aici pentru că nu intenționez să vă spamez.

Hastings 2018

14 May 2018 | : Social, Cultural, Politic

În așteptarea viitoarelor detalii despre cartea anunțată, eu zic să ne delectăm cu puțină istorie de debara…

Pentru amatorii de controverse, bătălia de la Hastings e un subiect sensibil în discuțiile cu prietenii lor britanici. Cum, din fericire sau din nefericire, statisticile îmi arată doar vreo 127 de vizitatori unici din Marea Britanie (cel mai probabil români) nu cred că următoarele rânduri le vor jigni sensibilitățile.

Petrecută în 1066, bătălia de la Hastings a fost deseori numită „cucerirea Angliei” sau chiar „intrarea Angliei în Europa”, deși cei mai mulți o consemnează neglijent drept o bătălie dintre „englezi” și „francezi”. Problema e că Hastings nu a fost niciunul dintre lucrurile ăstea și voi pierde următoarele patru paragrafe pentru a explica de ce.

Conducătorul așa-zișilor englezi era Harold Godwinson, considerat de unii ultimul rege anglo-saxon al Angliei. Singura problemă e că, deși era născut în Wessex, era fiul lui Godwin și Gytha Thorkelsdóttir și printre frații lui se numărau oameni cu nume ca Tostig (care l-a și atacat), Gyrth sau Sweyn. Motivul pentru care vă înșir numele ăstea este că, la 1066, Anglia era o țară condusă aproape exclusiv de o nobilime de origine daneză. Chiar dacă Harold putea fi considerat anglo-saxon pe linie strict paternă, ascensiunea lui se datorase exclusiv „invadatorilor vikingi”.

Prezența nordicilor în toate straturile nobilimii devenise inevitabilă odată cu încorporarea Angliei în imperiul lui Cnut cel Mare. Da, „barbarii” nordici nu doar că atacaseră țărmurile enegleze, cum ne spun legendele, ci le și cuceriseră, unindu-le practic sub aceeași domnie.

După ce îi învinge pe Tostig și pe regele norvegian Harold Hardrada (alți doi doi „engleji”), Godwinson al nostru se trezește atacat de William Cuceritorul, regele Normandiei. Motivul invaziezi a fost succesiunea la tronul Angliei, o problemă care apăruse după moartea lui Edward Confesorul, predecesorul lui Godwin și urmașul unui alt mare rege „englez”… Harthacnut. William de Normandia, deci! Normandia e în Franța, nu? Deci William era cumva francez sau ceva pe-acolo, nu? Ei bine, nu chiar.

Normandia fusese înființată după asediul Parisului, în urma căruia regele francilor îi dăduse teritoriul lui Rollo, pe numele din buletin (sau de pe piatra pe care se iscălea) Hrólfr Ragnvaldsson. Rollo, pe care istoriografia franceză îl mai numește și Robert (susținând că ar fi fost botezat) a transformat Normandia într-un putere regională și europeană de sine stătătoare. Despre el probabil ați auzit din serialul Vikings.

Descendenții lui direcți, inclusiv William Cuceritorul au fost și s-au considerat de origine nordică. Nevestele și anturajul lor erau în general ințesate cu danezi și cu urmașii unor coloniști danezi și norvegieni. Dialogul normand reținea și reține (într-o mică măsură) și acum o serie de termeni care amintesc de dialectele nordice. Situația nu e întru-totul diferită față de înființarea primului stat „rusesc”, dar asta e altă poveste.

Prin urmare, indiferent de cum ar întoarce istoriografia engleză și cea franceză situația, conducătorul viking al Angliei a fost învins de conducătorul viking al nordului Franței. Vikingii s-au luptat cu vikingii și la final au pierdut englezii!


(O scenă din celebra tapiserie de la Bayeux ne arată cum englezii foloseau o tactică vikingă pur englezească de apărare: zidul din scuturi. Sursa Imaginii.)

Super, veți zice, și de ce ne interesează asta pe noi acum, în 2018? Păi e simplu: după 1989, lupta politică românescă a fost un Hastings permanent. O luptă fioroasă, de legendă, între comuniști și comuniști.

Începând cu celebrul Front al Salvării Naționale și cu scindarea lui, marile forțe politice din România au fost întotdeauna susținute de o masă de comuniști și neocomuniști a căror mentalitate s-a infiltrat în toate structurile și instituțiile României. Faptul că acum, în 2018, suntem infestați de bacteriile unui demn urmaș al PCR-ului nu e neapărat rezultatul unei alegeri greșite, ci o simplă consecință a continuității.

Dar, băi, la putere au fost și țărăniștii și pentru o scurtă vreme tehnocrații! Sigur, dar la fel cum PD-L era de fapt urmașul PD și deci, invariabil, al FSN (în 1993, după ieșirea actualului PSD, FSN a devenit PD), nici majoritatea membrilor PNȚCD nu avea vreo legătură cu originalul partid țărănist. La fel și în cazul PNL. Ambele partide aveau câțiva lideri istorici de fațadă și o masă de foști comuniști care și-au dat seama că era timpul să schimbe meniul. Cam ca vikingii din Normandia care-și luau nume creștine.

În plus, în ciuda unor „accidente plăcute” precum anul de conducere tehnocrată, administrația a fost și a rămas mereu în puterea comuniștilor și a urmașilor lor direcți. Indiferent de partidul de la putere, prefecții, primarii și liderii principalelor instituții locale au fost membrii acelorași familii. Până la urmă, câți guvernatori a avut BNR din 1990 până acum? Chiar dacă actualul și cam singurul guvernator BNR (excepție face un singur an) nu și-a declarat vreo afiliere politică, e bine de reținut sub ce regim și-a desăvârșit formarea.

În ultimii ani am apărat și participat în limita posibilităților la mai toate protestele și mișcările de apărare a simulacrului nostru de democrație. Nu pentru că am crezut neapărat în schimbare, ci pentru că știu că ea e imposibilă dacă nu faci nimic. Din păcate, pe o scenă politică unde singura rezistență e formată din oamenii lui Cioloș și din firavul USR șansele sunt ca Sfântul care va îngenunchea balaurul să fie tot un balaur mai mic.

Cu alte cuvinte, în timp ce noi ne „luptăm” pentru democrație și ceva ce am vrea noi să fie România, adevărata bătălie se dă între vechii și noii comuniști. La fel cum evenimentele de după Hastings au dus în timp la Războiul de 100 de ani, nici marele război post-comunist nu poate duce la vreun rezultat pozitiv. Istoric vorbind, când se luptă vikingii cu vikingii, toți românii pierd!

P.S: Sper ca niciun viking să nu se simtă lezat de comparațiile de mai sus. Știu că în cultura vechilor regate nordice furtul nu era deloc apreciat.

Jucării Stricate

09 May 2018 | : Viata & Nu Numai

Cu mai multe luni în urmă, îmi justificam lunga absență de pe blog printr-o mână de rânduri nu tocmai clare.

Vă spuneam atunci că dispariția mea din lunile precedente se datora unor probleme medicale, probleme cu care mă luptasem timp de mai mulți ani. Tot atunci v-am promis că voi reveni cu detalii, dar și cu o carte pe tema asta. Ei bine, am revenit cu amândouă!

Acum aproape opt ani, după o vară în care înghesuisem o vacanță, o schimbare de job, o mutare de locuință și alte obsesii ale tinereții, mi-am găsit timp să ajung și pe la medic. La un laborator de analize, mai precis. Eram cam palid și mai multe persoane, de la maică-mea la oameni întâlniți în Mega Image, îmi spuneau că am „ochii puțin cam galbeni”. Suspectam, în cel mai „bun” caz o steatoză hepatică. În cel mai rău caz, aș fi putut agăța o hepatită A din vacanța care tocmai se încheiase. Niciunul nu era un prospect grozav, dar nici un capăt de lume.

Din fericire, corpul meu părea să fie complet ocolit de virusuri, inclusiv de hepatitele clasice. Din păcate, valorile transaminazelor (enzime hepatice) erau de 10 sau chiar 20 de ori mai mari decât ar fi trebuit să fie. Problema era deci mai complicată decât anticipasem. Primele halate care mi-au văzut analizele au ridicat din umeri și s-au ferit de diagnostic, însă o vizită urgentă la un spital mare mi-a sugerat o boală despre care auzisem doar trecător: hepatita autoimună. După zeci de teste (pentru virusuri și anticorpi autoimuni) care m-au costat timp și bani, diagnosticul s-a confirmat.

Sincer să fiu, în primă fază, neștiind fantastic de multe despre bolile autoimune (la fel ca medicii), n-am luat lucrurile prea în serios. Cum valorile transaminazelor au scăzut în urma terapiei inițiale, începusem să cred că lucrurile se vor așeza destul de repede. Șapte ani mai târziu, după mai multe internări, sute de consultații (inclusiv în afara țării) și zeci de mii de pastile, am ajuns la o soluție pe care nu vrusesem să o accept: transplantul hepatic. Culmea, componenta autoimună intrase în remisie, însă problemele cu ficatul si vasele de sânge din jur nu păreau să se calmeze. Deși eram pe listă de un an jumate și fusesem avertizat, am amânat mental momentul până când m-am trezit pe brancardă.

Norocul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista pacienților fiind mică. Ghinionul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista donatorilor fiind la rândul ei mică.

Credeți sau nu, lunile petrecute în spital au fost nu doar revelatoare și pe alocuri dureroase, cât și suficient de amuzante încât să vreau să vi le povestesc. Prin urmare, am scris o carte. Una care nu e despre doctori, boli sau sistemul medical. E despre un ciudat de vreo 30 de ani care a fost scos din lumea lui și proiectat într-una unde speranța vine la oră fixă.

Jucării Stricate va fi apărea la Editura Datagroup la finalul lunii mai și va fi lansată oficial la Bookfest București 2018.

Coperta se bazează pe o schiță mâzgălită de mine la ieșirea din spital
și e semnată Vasile Adnan.

Acum, dacă tot am apucat să vă promit, o să vă dau și o scurtă mostră din capitolul Joc de Glezne, unul din capitolele de început ale cărții.

Știți senzația aia că ai fost lovit de un camion și că șoferul a dat și cu spatele, crezând că ești politician? Cam așa mă simțeam eu când am fost trezit a doua zi, la 5.00 dimineața. Două infirmiere bătrâioare, dar zâmbitoare, m-au ridicat în fund și au început să mă curețe cu o spumă bizar mirositoare și cu șervețele sterile. Până să mă prind exact ce se întâmpla, una dintre infirmiere mi-a vârât în gură o periuță de dinți de unică folosință și m-a asigurat că „te curățăm bine, mămică, tu să n-ai nicio grijă”.

Îmi plăcea să cred că simpatia infirmierelor se datora atracției mele animalice, dar cel mai probabil de vină era figura de cățeluș uitat în ploaie. Dacă ar fi funcționat și la rezidentele pe care le observam din ce în ce mai des, ar fi fost perfect. Urma să mă gândesc mai serios la asta în tura de somn ce tocmai începea…

– Te-ai trezit, domnu’? mă întrebă Dorin, un asistent proaspăt intrat în tura de dimineață. Nu e bai, ne trezim acum, că se apropie și vizita lui Domn’ Profesor. Hai să punem niște perfuzii și să rearanjăm electrozii ăștia.

– Ce dată e? m-am trezit subit că întreb, deși eram mai degrabă deranjat de faptul că nu apucasem să dorm cât voiam…
– E marți, 22 august. Ai dormit două nopți în spital, n-ai călătorit în timp!

Pe lângă perfuzii, Dorin mi-a făcut și două injecții cu un anticoagulant care a dat o tentă vinețiu-strălucitoare mâinilor mele deja colorate. În momentul ăla, bicepșii mei arătau ca o expoziție de tatuaje postmoderne. Mă puteam camufla fără probleme printre taximetriștii care mergeau fără aparat, ascunși în spatele autogării.

În orice caz, se făcuse ora șapte, iar eu habar n-aveam ce însemna „vizita lui Domn Profesor”, ci doar că el era omul care adusese transplantul hepatic în România și care supervizase operația condusă de Chirurgul Șef. Urma deci un moment solemn, iar eu nu puteam să mă ridic nici măcar în fund, fără cel puțin două persoane pe post de proptele. În seara anterioară rugasem o infirmieră să-mi ridice patul, pentru confort, iar acum nu mai ajungeam la butoanele care îl controlau. Eram clar nepregătit pentru strigarea catalogului.

Câțiva dintre voi au probabil ceva mai multe întrebări, de la tratamente la crezuri personale și informații medicale. Aș fi bucuros să răspund la ele, însă cel mai probabil o voi face în privat. Oricum, nu voi percuta la întrebările pe care le consider dubioase sau malițioase. În plus, cred că 90% din răspunsuri se află în cartea descrisă mai sus, inclusiv câteva informații despre istoricul medical personal. Asta și o doză de umor trăit involuntar și grăit în mod barbar.

În caz că se întreba cineva sau în cazul în care se va întreba vreodată cineva, Jucării Stricate va fi tradusă pe viitor în germană, engleză și alte câteva limbi. Să sufere și alții, nu numai voi!

Până la lansarea oficială a cărții, am „lansat” și vladstoiculescu.ro, o pagină de autor unde veți putea găsi în principal lansări bibliografice (da, mai urmează), dar și câteva date despre activitatea mea profesională, fără legătură cu blogul. Cu alte cuvinte: un site care nu vă interesează. El va fi însoțit și de o pagină de autor pe Facebook, imediat ce voi centraliza informațiile legate de noua carte, dar și celelalte apariții bibliografice din trecut (seria Căpitanul Ronț, în special).

P.S: Nu vă pot promite că tema cărții o să vă placă. Pot totuși să vă garantez că textul nu o să vă trimită la culcare.

Soluția Romană

03 May 2018 | : Social, Cultural, Politic

Articolul ăsta vine ca răspuns la o întrebare legată de problema terorismului…

Mirat că nu sunt de acord cu soluția violentă, un prieten m-a întrebat recent ce altă soluție văd la „epidemia” de atentate din ultimii ani. Sunt departe de a fi calificat să ofer un răspuns, dar de data asta am zis să intru în joc. Nu știu dacă omul se aștepta la un o tiradă neoliberală, la vreun delir stângist sau la o banală privire goală. Din păcate, soluția mea este simplă și nu este una originală. De fapt, e o idee de inspirație antică, readusă recent în discursul public.

În general, violența nu dă rezultate când e vorba despre… eradicarea violenței. Sigur, am putea îngropa sub rachete statele presupus „teroriste”, dar nu am face altceva decât să hrănim ideologia rebelă. Am asigura încă vreo câteva generații de teroriști. Vorbim despre oameni lipsiți de mijloace (uneori materiale, alteori mentale), îndoctrinați și îndopați cu promisiuni utopice. Răspunsul violent n-ar face decât să le confirme delirul și ideea că gestul lor este un martiriu, nu o crimă. În plus, de vreo 220 000 de ani tot încercăm să rezolvăm lucruri prin violență. N-a funcționat.

Pe de altă parte, nici soluția toleranței și a relativismului moral nu funcționează. Nu pentru că n-ar fi fost încercată, ci pentru că pleacă de la premise greșite. Una dintre ele ar fi că nu există civilizații „superioare”, ci doar civilizații „diferite”. Sigur că e stupid să compari obiceiuri și evident că orice diferență culturală poate fi intepretată relativist. Totuși, dacă luăm integritatea personală și libertatea drept valori (știți voi, Drepturile Omului), atunci există civilizații superioare și civilizații sălbatice. Integrarea fără educare nu înseamnă nimic!

Prin urmare, ce soluție susțin? Păi, pentru a explica mai bine conceptul din spatele ei, merită să ne întoarcem puțin în timp. În secolul 4 î.Hr., mai precis. Pe-atunci, un băiat de condiție șubredă și minte fragilă pe nume Herostratus s-a gândit că ar putea intra în istorie. Cum? Incendiind templul zeiței Artemis din Ephes, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Pe lângă pedeapsa fizică primită de Herostratus, „înțelepții vremii” s-au mai gândit la ceva: ce ar fi dacă l-am șterge noi pe băiatul ăsta din toate referințele publice, astfel încât nimeni să nu-i știe numele și să-i repete faptele?

Din păcate pentru legislatorii din Ephes, numele lui Herostratus (Herostrat, în limba română) a supraviețuit. Asta s-a întâmplat și pentru că diverși învățați l-au transformat în exemplu. Strabon și alții pur și simplu n-au prins ideea! Astfel, băiatul ăsta a devenit un fel de portdrapel pentru ideea de terorism, apărând chiar și pe listele despre teroriști celebri (liste care n-ar trebui să existe). O carte pe tema asta vorbește chiar despre Sindromul Herostratus sau despre terorism pentru glorificarea personală.

Sigur, psihologii mi-ar spune ca piromania și alte afecțiuni sunt mai complexe decât spune legenda. Chiar și așa, cazul lui Herostratus pare destul de clar (în mare și pentru că a devenit legendă). Un om care se consideră nedreptățit social face un gest reprobabil pentru a-și imortaliza numele. Practic, omul e dispus să distrugă o minune în numele stime de sine. Ideologia nu e tocmai cunoscută în cazul lui, dar rolul ei e același indiferent de perioadă sau de zona geografică. La întrebările complexe ale vieții, ideologia are răspunsuri simple, dar greșite. De-asta între vesticii vrăjiți de grupări religioase și între canadienii care se pretindeau “incels” (celibatari involuntari – grup de bărbați care consideră că femeile sunt inamicul) nu există o diferență foarte mare. Semințele terorismului sunt psihologice și sociologice, nu neapărat ideologice.

Să ne întoarcem deci la soluție: damnatio memoriae sau „condamnarea memoriei”! Inventat de greci, dar preluat și transformat în politică legislativă de Senatul Roman, conceptul ăsta era destul de simplu. Cel care dezonora Statul Roman era supus, pe lângă pedeapsa uzuală, și unei ștergeri sistematice din toate registrele posibile. Dacă era nobil, pământurile îi erau confiscate, actele anulate și statuile distruse. Sigur, în cazul împăraților, lucrul ăsta nu a funcționat mereu, dat fiindcă urmașii unor conducători „deposedați” îi readuceau de multe ori în drepturi, iar monedele cu numele unui împărat nu puteau fi scoase complet din circulație. În cazul micilor nobili, ideea de damnatio memoriae producea însă fiori.

(Din păcate, metoda a funcționat și pentru dictatori. Stalin era recunoscut pentru eliminarea
foștilor săi aliați atât din referințele publice, cât și din fotografii.
Sursa imaginii.)

De ce ar avea condamnarea memoriei efect și în cazul teroriștilor moderni? E simplu. Faima este cea care îi alimentează pe majoritatea, mai presus de ideologie și de fragilitate (care nu trebuie totuși ignorată). Practic, oameni fără prea multe perspective primesc brusc oportunitatea de a „intra în istorie”.

Să ne uităm puțin la ISIS (deși nu vrem) și la complexa lor mașină de propagandă. Pe lângă falsificarea originii multora dintre victimele lor, ISIS a promis deseori martiriul celor care își dau viața pentru cauză. Așa-zisa „faimă” căpătată în rândul celorlalți simpatizanți a devenit o metodă eficientă de recrutare. Mai mult, aceeași organizație a practicat propria formă de damnatio memoriae prin distrugerea unor vestigii antice și a simbolurilor religioase specifice altor culturi. Într-unul din studiile sale, Frank Madsen face o paralelă excelentă între ștergerea memoriei colective și genocidul cultural.

Cum ar funcționa aici metoda? E simplu. În cazul nefericit în care X comite un atentat, numele lui va fi complet șters din orice registru. Menționarea numelui real sau a „poveștii” lui de viață de către orice instituție media va fi amendată pe loc. Singurii care vor afla detaliile precise ale atentatului vor fi organele legislative și familiile victimelor. Orice încercare de a-l transforma pe X în martir sau în idol al oricărei organizații și menționarea în orice discurs public se va amenda la rândul ei (a se vedea obsesia atentatorului din Canada pentru Elliot Rodger). Da, asta implică și referințele online, în limita în care pot fi controlate.

Sigur, atentatul în sine va fi făcut cunoscut și toți cei afectați vor putea să jelească. Ce va trebui însă împiedicat va fi „revendicarea” lui de către cineva. Dacă e vorba despre o mișcare mai extinsă și dacă oamenii au nevoie de mai multe detalii… există porecle! De ce să-l „preamărim” pe Johnny Duchamp, cel care la 19 ani a intrat cu mașina într-o piață, când putem vorbi despre Jojo Fartface, micul psihopat? Lucrul ăsta ar putea fi aplicat și în cazul în care teroristul sau potențialul terorist supraviețuiește faptelor sale. Dacă pedeapsa nu e închisoarea pe viață, făptașul poate fi încadrat în ceva similar programelor de protecție a martorilor, programe în care numele și datele personale sunt schimbate.

Da, sună ușor ilar, scris la modul ăsta, dar cum ar fi ca pentru orice atentat la care curiozitatea (uneori umană, alteori bolnavă) de a afla cine, de ce și cum a pus lucrurile în mișcare să se lovească de un zid de tăcere? Cum ar fi ca singurele locuri care să aibă informații de genul ăsta să fie site-urile conspiraționiste sau cele destinate fetișiștilor? Cum ar fi ca oamenii cu probleme să nu știe că există și soluția „iau mașina și-mi vărs furia” și că ea le poate ține luni de zile fotografia în calupul de știri?

Există vreo garanție că soluția romană (greacă, de fapt) ar putea cu adevărat funcționa? Nu, însă metoda face apel la o realitate subconștientă. Realitatea aia care ne spune că, oricât ne-am minți că „dincolo” ne așteaptă ceva minunat, corpul nostru știe că sfârșitul e sfârșit. E aceeași realitate care ne face să vrem să lăsăm ceva în urmă (ceva bun, în cazul oamenilor echilibrați). Este veșnica dorință de a nu fi uitați.

P.S: Sunt conștient că într-o piață media dominată de „șoc” și „groază” astfel de interdicții ar fi foarte greu de impus. Până la urmă, n-a mers nici în Ephes. Întrebați-l pe Herostratus!