Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

February 2018

Monthly Archive

Săraca de ea!

27 Feb 2018 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Însetată de dreptate socială sau doar avidă de senzațional, mass-media pare să fi făcut o fixație pentru violența domestică.

Din păcate, suntem o generație obișnuită cu violența. Copii fiind, am ascultat zeci de legende urbane presărate cu jafuri și crime, propagate de „doamnele” de la scară. Presa scrisă ne-a învățat că orice accident poate fi opera unui criminal în serie iar știrile de la ora cinci au închinat ode războiului dintre nebuni și alcoolici. În timp, am ajuns să privim violența cu o oarecare nepăsare, de parcă atacurile cu furca merită să fie parte din normalitate. Foarte puține știri ne mai scot din rutină.

Totuși, în ultimii ani, un anume tip de dramă a ajuns să fie mai consumat și discutat decât alte dezastre. Vorbim despre cazurile de violentă domestică, care nu știu dacă s-au înmulțit atât de mult pe cât s-au înmulțit cei „șocați” de ele. O căutare după expresia „femeie ucisă de” va releva două mari cauze ale mortalității feminine din România: soții violenți și gripa de sezon.

De fapt, cu doar o lună în urmă, cazul femeii ucise de soțul ei în fața grădiniței a ținut prima pagină a ziarelor și a făcut rețelele sociale să fiarbă. Dat fiindcă o parte dintre oamenii din lista mea cunoscuseră personal victima, am avut ocazia să citesc un prohod de comentarii îndurerate. Multe veneau de la oameni vizibil afectați, mai ales că cea ucisă era în ochii cunoscuților o persoană deosebită. Printre ele însă, am observat și două tendințe îngrijorătoare.

Prima: oamenii sunt mai afectați când așa ceva se întâmplă în mediul urban. Aparent, majoritatea sunt convinși că violența domestică e o treabă care ar trebui să se întâmple… doar la țară. În cazul ăsta, am găsit inclusiv un comentariu în care cineva spunea că agresorul „arăta atât de normal”. E clar, încă nu l-am uitat pe Lombroso: un criminal trebuie să aibă „trăsături de criminal”, altfel nu se poate. A doua problemă e tendința de a trânti un  „Săraca de ea!”, mental sau în comentarii, și de a ignora complet circumstanțele în care s-a produs tragedia. E o tendință de a ignora problema de fond.

Ca să înțelegeți de ce mi se pare ciudat, o să dau un exemplu mai proaspăt, folosind un alt articol. Textul, având un titlu mai lung decât un salut în islandeză a apărut pe Vice România. Pe scurt: este vorba de un reportaj despre o femeie abuzată ani de zile de soțul ei, militar. Motivul pentru care mi-a atras atenția este că cea care a distribuit articolul a lăsat un comentariu de tip „Bine că a scăpat, săraca!”. Citind însă printre rânduri, observăm că articolul aduce în discuție câteva probleme mai grave, nu că drama unui om nu ar fi printre ele. Să analizăm puțin:

  • 1. Din cei 11 ani de căsătorie, femeia a fost abuzată timp de cel puțin șase ani… într-o unitate militară, unitate unde locuiau ea, copiul, dar și alte familii de militari. Soțul o lovea, o amenința cu arma și cuțitul, iar ea depusese mai multe plângeri. Repet, grozăvia asta s-a întâmplat într-o unitate militară, teoretic un exemplu de disciplină și ierarhie. Deci nu, scuza că ar fi fost într-un sat uitat de lume nu prea ține.
  • 2. Până la separarea finală, femeia a încercat să acționeze legal de mai multe ori, dar pentru că legislația nu o ajuta, a dat de multe ori înapoi. Ordinele de protecție nu te pot apăra coerent în România. Cadrul legal e o problemă prea veche pentru a fi ignorată, mai ales că el ar trebui să reglementeze toate formele de abuz. De-abia anul trecut a început o discuție mai serioasă pe tema asta în Parlament (care se pare însă că era ocupat cu altceva).
  • 3. Mai multe persoane consultate pentru reportaj sugerează că bărbatul suferea de stres post-traumatic, mai ales după întoarcerea din prima lui misiune în Afaganistan. După respectivul moment și bătăile s-au întețit. Ajuns întâmplător la un psihiatru, i s-a sugerat terapie, însă legea nu poate impune așa ceva. Am mai discutat despre faptul că la noi nu a fost recunoscut până recent stresul post-traumatic și că psihologii din unitățile militare cam lipsesc. De fapt, problema e că psihologia e în continuare un moft în ochii multor creiere netede din administrație. Apropo de asta, ce ziceați că mai face criminala de la metrou?
  • 4. Omul a amenințat-o pe femeie în repetate rânduri cu arma, armă pe care se pare că o folosea neglijent, inclusiv ca suport educativ pentru cel mic. Din nou, vorbim despre o unitate militară, unitate unde regimul armelor și munițiilor se supune unei legi speciale, mai strictă pe alocuri decât cea clasică (Art.15 și 16). În plus, pe lângă arma din dotare, bărbatul se folosea uneori și de alte materiale didactice, precum un cuțit, cel mai probabil neînregistrat drept armă albă.
  • 5. E îngrijorător și faptul că niciunul dintre oamenii din jurul femeii nu s-a putut desprinde de faptul că omul ăla era un „militar bun” și un bărbat „credincios” („S-a jurat pe ce are mai sfânt că nu mai face, că o iubește, ba chiar a încercat să se sinucidă ca să arate că îi pasă”). Ăsta a fost un motiv pentru care foarte mulți au presupus că femeia exagerează. Asta în ciuda faptului că omul inventa tot felul de relații imaginare și amantlâcuri, inclusiv cu o parte din colegii lui (cel puțin asta se înțelege din articol). Acum, nu zice nimeni că ea nu l-ar fi  putut „provoca” uneori… dar 6-11 ani, băi nene?
  • 6. Aparent, femeia nu s-a putut desprinde de el și datorită mai multor forme de șantaj, financiar, emoțional și așa mai departe. Trecând peste vina ei în afacerea asta, m-a distrat și o opinie care a presupus că „dacă stătea, îi plăcea”. Că na, e vina victimei.
  • 7. Un alt comentariu pe care îl veți regăsi însă în diverse forme și în alte cazuri similare se leagă de faptul că femeia scrie acum poezii și are un tatuaj. Prin urmare, s-ar putea ca nici varianta ei de poveste să nu fie autentică, nu? Din păcate, cam așa stăm la nivel colectiv cu empatia și gândirea critică.

Ne-am obișnuit cu violența pictată de media și da, lucruri de genul ăsta nu se întâmplă numai în România. Totuși, mă gândesc că atunci când un individ bate măr o pisică, la scurtă vreme după ce-și bătuse nevasta și copilul, am putea avea altă reacție în afară de „Vai săraca, dar de ce n-a fugit mai repede?”. Nu neg, e posibil ca în cazul ăsta, pe lângă pedeapsă, respectivul soț să aibă nevoie și de ajutor profesionist. E la fel de posibil ca lucrurile să nu fie atât de clare pe cât sugerează articolul. Totuși, rămân niște probleme la care trebuie să ne gândim.

Trăim într-o țară unde abuzurile nu sunt cu adevărat împiedicate prin lege, unde bolile mentale sunt ignorate cu desăvârșire și unde legile privind regimul armelor și munițiilor se desfășoară selectiv. O țară unde ceilalți preferă să creadă că „ai făcut tu ceva”, decât să accepte că violența e omniprezentă și trebuie combătută. O țară unde ai șanse să nu fii luat în serios de autorități, pentru că cel care te-a atacat e mai simpatic și tu ai oricum un tatuaj. Săraca de ea? Nu numai. Săracii de noi!

P.S: Și da, ONG-urile care luptă pentru drepturile femeilor ar trebui să o lase mai moale cu dezbaterile online, când în sectorul ăsta e atât de mult de muncă. De asemenea, poate ar fi cazul ca lucrurile să se bazeze pe mai puține pancarte și pliante și pe mai multe investiții și acțiuni concrete, inclusiv din partea firmelor private.

Românul Domestic

23 Feb 2018 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima săptămână, mai multe jurnale științifice și reviste ne-au prezentat un studiu cel puțin interesant.

Publicat la finalul anului trecut, studiul în cauză susține nici mai mult, nici mai puțin că omul este o specie care s-a „autodomesticit”. Pentru a-și demonstra afirmația, cercetătorii fac o comparație între ce știm despre omul modern și ce putem ghici despre primii Homo Sapiens, dar și despre omul de Neanderthal și denisovani. Știți voi, celelalte specii avansate de hominide pe care i-au halit fie strămoșii noștri, fie vremea potrivnică.

Sigur, ideea de autodomesticire nu e nici pe departe una nouă și nici una specifică omului. Procesul în sine încurajează indivizii unei specii al căror comportament este considerat „pro-social”. În cazul oamenilor, vorbim despre indivizii care înțeleg politica grupului și care se pot integra în el. În cazul animalelor este vorba în principal despre blândețe și despre abilitatea de a conviețui cu omul. În regulă, veți spune, și ce e atât de special la faptul că omul s-a autodomesticit?

Pentru a înțelege de ce studiul ăsta e relevant, trebuie să înțelegem cu adevărat ce e domesticirea. Domesticirea nu este îmblânzire, deși DEX-ul nostru nu prea face diferența. Îmblânzirea se referă strict la limitarea agresiunii dintre specia îmblânzită și o altă specie (omul). E un past important spre domesticire dar, etologic vorbind, nu e domesticire. Domesticirea implică atât îmblânzire, cât și imprimarea unui comportament docil (abilitatea de a înțelege comenzi), precum și eliminarea unor instincte și reflexe în favoarea colaborării. Mai ales însă, domesticirea implică dependența de elementul uman, de „stăpân”.

Animalele considerate domestice sunt alese în așa fel încât să dea maximul de randament pentru viața umană și să fie cât se poate de previzibile pe termen lung. De-asta mulți oameni de știință consideră că pisica nu a fost niciodată complet domesticită (spre deosebire de câine, primul mamifer domesticit, după om). De-asta poți crește un animal sălbatic de mic și-l poți îmblânzi, dar el și urmașii lui direcți nu vor fi niciodată animale domestice. Procesul este lung și implică atât selecție genetică cât și comportamentală.

Drept consecință, domesticirea nu implică doar încurajarea unor comportamente sociale dezirabile, ci și adaptarea biologică a organismului domesticit. Față de rudele lor sălbatice, animalele domestice au cranii și creiere mai mici, dinți și gheare tocite și blănuri de culori care nu ar apărea altfel în natură. E selecție artificială. În plus, animalele domesticite își schimbă în timp chemările pentru a părea mult mai puțin ostile (câinii care scâncesc, în loc să latre, de exemplu).

Analiza genomului dar și a fizionomiei omului modern și a strămoșilor lui a arătat cercetătorilor că Homo Sapiens era pe lângă omul de Neanderthal cam ce e un cățel pe lângă un lup. Da, neanderthalienii aveau cranii și creiere mai mari, dar nu pentru că erau mai inteligenți, ci pentru că mediul lor avea nevoie de adaptări biologice speciale. Erau forțați să se descurce în grupuri compacte și nu se puteau baza pe forța unui colectiv, fiind de altfel și neofobi.

Problema nu e că specia umană s-a autodomesticit, ci că procesul ăsta continuă, deși nu mai e nevoie de el. Practic, pentru a putea fi considerat „domestic”, un animal trebuie să se raporteze la om. Dar dacă vorbim despre oameni de la bun început, la ce anume ne raportăm? Înțeleg, la începuturile speciei, fiecare răspundea în fața propriului grup, încercând să păstreze coeziunea gintei sau a tribului. Dar acum?

Din păcate, domesticiții de acum se raportează tot la „stăpâni”, adică la cei care aruncă cele mai multe firimituri. Sub senzația că sunt implicați într-o colaborare, oamenii domestici renunță treptat la adaptarea la mediul social. Fără să conștientizeze, ei devin dependenți de cei care le dau exact atât cât să supraviețuiască. Mai mult, similar câinilor de pază, domesticii dezvoltă și o loialitate feroce pe care și-o explică ca fiind izvorâtă din convingere, nu din dependență.

Să luăm drept exemplu românii, o specie sălbatică prin apucături, dar, altfel, una dintre „cele mai domestice” specii de om. Sunt puține momente în istorie în care poporul nostru să nu fi fost o specie domestică, aciuată pe lângă diverși stăpâni. Iobagi pentru boieri sau sursă de tribut pentru străini, vechii vlahi au avut momentele lor de sălbăticie… atent dirijate de adevărații stăpâni. Vedeți voi, să respecți comunitatea din care faci parte și statul la care accepți să participi nu e o dovadă de supunere. Să accepți însă ordine pentru că sunt confortabile psihologic este!

O imagine care nu are nicio legatura cu textul, a lui Alexandru Dobre, de la Mediafax. Serios că n-are, nu mai insistați.

Nicicând n-a fost mai vizibilă domesticirea colectivă decât acum. În momentul ăsta, masa de români domesticiți este critică. Semnele sunt acolo, atât la nivel de grup, cât și la nivel individual, deci să urmărim modificările. Atrofierea instinctului de conservare? Se verifică, deși oamenii nu prea aveau oricum instincte. Imposibilitatea de a-și asigura supraviețuirea fără intervenția stăpânului? Se verifică. Creiere și corpuri atrofiate? Absolut, dacă ne uităm la sănătatea fizică și la bagajul cultural. Nu cred că are sens să vorbim despre starea dinților și igiena dentară…

În momentul ăsta, capacitatea de gândire critică a românului obișnuit e la un nivel minim. I se spune să facă și face. E suficient ca vocea de la televizor sau „de deasupra” să repete lucrul ăsta de suficiente ori. De ce funcționează? Pentru că stăpânul este cel care deține resursele, cel puțin în aparență. Nu îi cânți în strună, nu primești grăunțe!

Interesant cum cele mai domestice exemplare ale speciei noastre sunt și cele mai zgomotoase. Sunt cele care acuză, cele care-i văd pe ceilalți ca fiind manipulați sau afectați de propagandă imaginară. Vă mai amintiți când toată lumea arunca cu lături în corporatiști? Cică ăia erau „domesticiții”…

Ei bine, nu chiar. Corporatiștii trăiesc în simbioză cu mediul și se supun unor reguli clare. Sunt într-adevăr blânzi, dar nu domestici. Pe lângă educația care le permite să spună nu, ei au posibilitatăți materiale și intelectuale care le oferă mobilitate. Pot să schimbe jobul sau să renunțe la el, chiar și cu o familie de întreținut. Pot să își dedice întreaga viață muncii sau să iasă din sistem și să trăiască „bio”. De fapt, pot să plece în ce pădure vor și să schimbe ograda în orice moment. Chiar dacă unii nu o conștientizează, adevărul este că niciunul nu e legat de gard!

Dacă ar fi să ne întoarcem la exemplele din regnul animal, am putea lua exemplul unui lup. Un lup, fie el corporatist, liber profesionist sau proaspăt angajat, nu e constrâns să facă nimic. Sigur, ar putea să se gudure zilnic pe lângă niște maimuțe fără blană, sperând că va primi niște pâine uscată sau ar putea mânca prada pe care statutul i-o permite să o vâneze. Un astfel de lup s-ar putea să iasă seara alături de haita lui și să latre la lună, deși știe că e inutil. Ar fi alegerea lui.

Pe de altă parte, un lup nu va accepta niciodată să se plimbe în lesă, cu o fundiță roșie legată sub gât. Un lup nu va asculta un grup de papagali care repetă obsesiv cuvintele stăpânului. Un lup nu va urma orbește ordine pentru o banală recompensă. Asta e treabă de căței!

Din fericire, în țările cât de cât civilizate, domesticirea a fost înlocuită de educație, un proces care, cel puțin în teorie, ar trebui să ne ajute să alegem. Mai mult chiar, o educație solidă ar trebui să ne forțeze să alegem. Din păcate însă, pentru mulți, domesticirea e în continuare mult mai convenabilă.

E convenabilă pentru stăpâni, care vor avea întotdeauna o masă de manevră loială, dependentă, incapabilă de critică sau de revoltă. E convenabilă și pentru oamenii care consideră gândirea prea obositoare. În orice caz, eliberarea omului de sub oameni e un proces care, la fel ca domesticirea, are nevoie de mai multe generații. Tot ce am putea spera pâna atunci, ca societate, este ca… măcar lesele să fie mai lungi.

P.S: Stiu ca domesticirea se aplică foarte bine și plantelor, dar nu cred ca voiați să ducem metafora asta până acolo, nu?

Capcană pentru Șoricei

19 Feb 2018 | : Viata & Nu Numai

Later Edit: În săptămânile care au trecut de la scrierea articolului ăstuia, autoarea cărților originale cu Mozart și Robinson m-a contactat din proprie initiativa. Un rezumat al replicii ei poate fi găsit în corpul articolului și într-un comentariu.

Blogul ăsta e ultimul loc unde aș vrea să discut problema inspirației, dar…

Sunt convins că mulți dintre voi ați avut la un moment dat un articol, o idee de afacere sau un simplu gând pe care cineva le-a împrumutat pe furiș. Nu mă refer la vreo poziție luată pe Facebook, furată și rescrisă de vreun filosof local, și nici la o idee generică, al cărei timp a venit. Mă refer la un produs complex, din care simțiți că ceva vă aparține.

La vederea unui astfel de produs, mulți ați reacționat în mod standard. V-ați iritat, v-ați spus povestea public și apoi v-ați calmat, mai ales dacă ideea originală era demult abandonată. Totuși, ce faci când ceva te scoate din sărite, dar nu suficient de mult cât să poți formula o acuzație clară? Scrii un articol lung, pentru a te răcori. Evident. Totuși, despre ce vorbesc, mai exact?

Poate că ați observat deja dar, printre proiectele lansate în ultimii ani, am reușit să strecor și două cărți pentru copii. Prima dintre ele, Aventurile Căpitanului Ronț, a fost scrisă inițial în anul 2010, pentru un concurs, dar a fost publicată de-abia în 2015. Cartea s-a descurcat onorabil pe piața de carte pentru copii, motiv pentru care a fost reeditată un an mai târziu. Încurajat fiind, am scos și o a doua carte, la finalul anului 2016 (lansarea oficială a fost în 2017), intitulată Ronț și Regele Norilor. O găseați până recent și pe Amazon, însă și acum o găsiți în mai toate magazinele online, precum și în recenziile generoase ale pasionaților și ale prietenilor.

Să revenim însă la scopul articolului, care nu este de a-mi preamări hobby-urile. La finalul anului trecut, editura Didactica Publishing House (DPH) a tradus în română o carte apărută în Germania, în același an, adică 2017. Numele traducerii? Chiț și Ronț și un Naufragiu cu Peripeții. În regulă, cartea asta are un nume în comun cu a mea, și? Faptul că un alt individ, în altă parte a lumii, a venit cu fantasticul nume Ronț pentru un șoarece nu poate fi baza unei acuzații. Doar că, analizând puțin lucrurile…

Căpitanul Ronț e o cărticică pentru copii apărută în 2015, pe un bun de tipar din 2014 și un text din 2010. Povestea ei se învârte în jurul personajului titular, un hamster care, inspirat de cartea care i se citea, pleacă alături de un purceluș de Guineea și de alte două rozătoare din livadă (o veveriță și un dihor) într-o aventură pe râul din apropiere. Ilustrația de promovare și coperta arătau cam așa:

Apărută inițial sub numele de Mozart & Robinson und der gefährliche Schiffbruch, Chiț și Ronț urmărește povestea unui șoricel de casă, care, alături de amicul său, un șoricel de grădină, pleacă într-o aventură pe pârâul din apropiere, inspirați fiind de cartea pe care o citea unul dintre ei. Sesizați ceva?

Autoarea cărții în germană este Gundi Herget, angajată a mai multor edituri care a început să-și ia cariera de scriitor în serios în 2015, după cum afirmă și ea. În perioada respectivă, doamna în cauză a renunțat la job și, printre alte eforturi și nominalizări (a câștigat și un premiu local), a scos și o puzderie de cărți pentru copii, mai toate folosind câteva teme recurente în spațiul ăsta. În regulă, ultima afirmație se poate să fi fost o gratuitate.

Traducerea în română este semnată Marilena Iovu, o doamnă care are atât experiență în domeniu, cât și o agenție în spate. Mulțumită unei prietene (care mi-a livrat inițial și imaginile) am reușit să citesc și eu Chiț și Ronț, adică traducerea lui Mozart și Robinson. Ce am putut sesiza este că povestea e adresată unei alte game de vârstă, deși structura narativă e similară cu cea din Ronț, în câteva momente cheie (asamblarea plutei, lovirea de un obstacol, aruncarea pe mal, apariția inamicului). Ilustrațiile, deși au o cromatică similară, au complet alt stil – sunt mai detaliate și explicite, apropiate de o gamă de vârstă mai scăzută.

Mozart și Robinson e o carte mai sumară, cu un inamic clasic (o pisică) și cu personaje axate mai degrabă pe activități concrete (citit, construit). Căpitanul Ronț insistă pe concepte mai largi precum prietenia sau curajul și e ghidată de o temă exploratorie (piraterească, mai concret). Ce apropie însă foarte mult cărțile este traducerea numelor personajelor din Mozart și Robinson în Chiț și Ronț, precum și descrierea celei de-a doua cărți. Ce concluzii aș putea trage de aici?

  1. Asemănarea dintre cele două texte este pur întâmplătoare, iar traducerea în română este la rândul ei o simplă coincidență. Chiț și Ronț sunt primele nume de șoricel care i-ar putea veni cuiva în minte, iar unele similarități între poveste și ilustrații țin strict de simplitatea poveștii. E o explicație foarte plauzibilă, nu pot să neg.
  2. Autoarea lui Mozart și Robinson n-are idee unde e România pe hartă, așa că nu știe că un autor român i-a scris deja povestea. În plus, nu e ca și când combinația de personaje și întâmplări n-ar mai fi fost exploatată. Totuși, cei de la editura din România au decis cu bună știință să traducă într-un anume mod titlul și descrierile, pentru a câștiga spațiu atât pe Google, cât și în magazinele online, unde căutările pentru Ronț și seria preexistentă ar fi ajutat. Sigur, e o explicație ușor exagerată, dar Căpitanul Ronț a fost un succes, iar Mozart și Robinson nu a fost tradusă de o studentă și are și alți oameni în staff-ul editorial (un redactor, Crina Brăiloiu, un corector, Lorina Chițan și un editor coordonator, Florentina Ion). În momentul ăsta, căutările Google și emag pentru Ronț afișează prioritar cartea tradusă.
  3. Autoarea lui Mozart și Robinson a văzut cartea la un târg sau online, a văzut ilustrațiile și și-a creat propria versiune, inspirată de acolo. În cazul ăsta, traducerea în română n-ar fi făcut altceva decât să scoată și mai mult în evidență asemănările. E totuși varianta cea mai puțin plauzibilă, pentru că vorbim despre o carte pentru copii, nu despre un tratat de fizică cuantică. În plus, autoarea a oferit și un răspuns!

O concluzie? Sincer, n-am niciuna și parcă nu aș vrea să arăt nici spre autoare și nici spre editura din România, până nu am vreo dovadă. De altfel, m-ați putea întreba pe bună dreptate de ce naiba m-am obosit să scriu atâtea rânduri, mai ales în condițiile în care nu mă consider autor de cărți pentru copii. E simplu. Chiar dacă nu sunt atașat de seria asta, m-ar durea ca, peste 1-2 ani, cineva să ia întâmplător cartea lui Gundi Herget și una din cărțile mele și apoi să spună zemflemitor: uite bă, ai copiat ideea ! Nu, nu, delirurile cu șoricei vorbitori au fost specialitatea mea!

Între timp, după publicarea acestui articol, autoarea cărților cu Mozart și Robinson mi-a oferit și un răspuns pe care inițial l-am reprodus integral dar pe care, la cerere, l-am scos și îl voi rezuma. Autoarea nu a văzut niciodată cărțile în limba română, cei doi șoricei (Mozart și Robinson) fiind creați pentru fiica ei. Tema aventurii și a transportului naval a venit ca un substrat educativ ulterior și a fost mai degrabă inspirată de povestea lui Robinson Crusoe, care dă și numele unuia dintre șoricei.

P.S: Seria Căpitanul Ronț a fost publicată de Editura Integral, iar ilustrațiile primei cărți au fost create de Sebi și Bianca Dragu, doi ilustratori foarte… dragi. Pentru a doua carte, Ronț a fost desenat de domnul Razvan Patriche.

În Cărți

14 Feb 2018 | : Filme & Carti

Cronica literară nu e specialitatea mea, fiind unul dintre idioții simpatici care produce mai mult text decât consumă…

Chiar și așa, mi-ar plăcea să vă invit la o sesiune de recenzii, dat fiindcă nu am mai făcut exercițiul ăsta de ceva vreme. Motivul pentru care nu prea public așa ceva, pe lângă posibilul meu analfabetism (csf, n-ai csf) este că nu am un ritm constant al lecturii. Pot trece două luni fără să termin o revistă sau pot citi trei cărți într-o săptămână. Asta nu înseamnă că le voi și citi.

Din moment ce în ultimul an am răsfoit cărți din mai toate domeniile, m-am gândit totuși să încropesc câteva selecții. Cred că, în primă fază, merită să mă aplec puțin asupra unor apariții recente din spațiul românesc, dat fiindcă în momentul ăsta răsfoiesc Pulsar-ul lui Liviu Surugiu. Despre el însă, în altă ediție…

Ovidiu Eftimie – Bacalaureat (2017)

Mine de parizer, extratereștri rasiști și Dacii anti-plasmă. Cam asta ne oferă Ovidiu Eftimie în a doua carte dintr-o serie începută în 2016. Pe domnul Eftimie voiam să-l arăt cu degetul încă de anul trecut, pentru simplul motiv că a reușit să enerveze mai toată „comunitatea” de scriitori de cenaclu din România. Cum? Demolându-i treptat pe „eroii genului” și promovând un adevăr care pare să scape localnicilor: dacă nimeni nu vrea să te cumpere, poate că nu ai ce vinde.

Din fericire pentru autor, atât Bacalaureat, cât și cartea precedentă, Arhanghelul Raul, și-au găsit rapid un public amator de satiră S.F. Ambele cărți îl au în centru pe ingeniosul subinspector Popescu, însă, dintre cele două, Bacalaureat este vizibil mai alertă și mai ancorată în narațiune. Intriga prezintă dedusubturile unei invazii extraterestre dintr-un orășel de provincie, însă umorul e bazat mai degrabă pe satirizarea unor obiceiuri neaoșe, decât pe situații în sine. Astfel, pentru autor e mai importantă caricatura chestorului de provincie, decât personajul suprauman care ocupă funcția.

Dacă nu sunteți extrem de pretențioși cu S.F-ul vostru și nu sperați la vreun Philip K. Dick reinventat, Bacalaureat atinge toate punctele unei lecturi plăcute. E o carte ușoară, perfectă pentru a fi servită într-o duminică, în sos de comedie și cu garnitură science-fiction.

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul (2017)

Dacă tot am discutat despre ultima carte a autorului, mi-am zis că n-ar fi rău să o tratez și pe prima, mai ales că are doar două. Arhanghelul Raul ne oferă primul set de aventuri al subinspectorului Popescu și al susnumitului Raul, un publicitar care învie pentru a preveni Apocalipsa.

E ușor de ghicit că nici Arhanghelul Raul nu ne scutește de absurd, aici condimentat din plin cu teoria multiversului, călătorii în timp și alcool. Stilul epistolar și numărul mare de personaje fac din Arhanghelul Raul o lectură ceva mai „dificilă” decât Bacalaureat, dar asta nu înseamnă că nu o puteți citi în câteva ore. Din punct ăsta de vedere, cartea de debut a lui Ovidiu Eftimie e mai ofertantă pentru cititorul ocazional de S.F., în mare și pentru că stilul amintește plăcut de Douglas Adams. Totuși, nu vă oprește nimic să le răsfoiți pe amândouă și apoi să vă certați cu autorul pe blogul lui.

Alex Tocilescu – Imperiul Pisicilor (2017)

Primul contact cu Alex Tocilescu scriitorul (pe copywriter l-am cunoscut în alt context) a fost prin 2005 sau 2006, când mi-a picat în mâini prima lui carte, Eu et. Al. Deși marca un debut, Eu et. Al. a fost multă vreme recomandarea mea pentru cei care voiau o mostră de „scriitură românească proaspătă”. Dacă dați peste ediția completă (există ceva fragmente și online), veți descoperi una dintre cele mai bune colecții de proză scurtă a unui autor român, înainte ca „realismul magic” să devină o obsesie națională.

Mai bine de zece ani de la revelație, speram să găsesc în Imperiul Pisicilor măcar o parte din sarcasmul și umorul nemțesc pe care Tocilescu părea să le aibă în portofel. Cumva, recenziile cititorilor care se declarau dezamăgiți că „textele nu au umorul glumelor cu pisici făcute de autor pe Facebook” mă încurajau. Să vezi ce le-a făcut-o Tocilescu, îmi spuneam. Și-a păcălit fanii de pe Facebook să-i cumpere cartea!

Din păcate, Alex Tocilescu mi-a făcut-o și mie: Imperiul Pisicilor nu e bun. Cum adică „nu e bun”? o să întrebați. Pur și simplu. Dacă Eu et. Al. a marcat decisiv la mai multe porți, Imperiul Pisicilor n-are ce căuta pe teren. E una din puținele cărți pe care regret că am citit-o până la capăt, deși e foarte scurtă. Nicio povetire nu merge, nicio metaforă nu depășește nivelul glumițelor de agenție, aruncate de hipsteri la o cafea. Liniile narative sunt abrupte și nu au sens, personajele nememorabile, iar ideile par venite după un joint savurat în weekend. Cineva nu a citit brief-ul, deși campania de promovare i-a ieșit – dacă e să ne luăm după vânzări, cel puțin.

Dani Corban – Introspecțiile unui Cocoș (2017)

Pe Dani Corban îl cunosc din perioada liceului, motiv pentru care o să vă spun de pe-acum că ultima lui carte e o capodoperă! În ciuda faptului că recenzia asta a fost plătită în exemplare din carte, există o urmă de adevăr în gluma mea. Introspecțiile unui Cocoș chiar este o carte bună, însă micul ei truc este că îți cere ție, cititorul, să faci un efort.

Acțiunea cărții este fragmentată și în esență foarte simplă. Autorul-personaj întreprinde câteva acțiuni rutiniere, legate de filmările și sesiunile foto pentru un alt proiect al editurii. V-ați prins: vorbim despre un meta-conflict. Și aici intervine talentul autorului: cartea jonglează cu metafore și hiperbole într-un stil atât de energic, încât va fi greu să nu o citești până la capăt. Pentru cei familiari cu autorul, vorbim de un truc similar cu cel din prima lui carte, Povestiri de la Olanu. Odată ce ai prins „mișcarea”, episoadele și „introspecțiile” care ți se părea că nu au sens ajung să rotunjească o intrigă mai mult decât decentă. Prin urmare, Introspecțiile unui Cocoș e genul de carte care fie te amețește prin schimbări de ritm și meta-acțiuni, fie te prinde rapid prin ritm și culoare. Dar și dacă te prinde…

Marian Coman – Haiganu – Fluviul Șoaptelor (2015) și Furia Oarbă (2017)

Din păcate, atât Furia Oarbă, cât și Fluviul Șoaptelor sunt parte dintr-o trilogie de romane fantasy care ar merita savurate în universul în care au fost create. Ce univers? Universul HAC (Harap-Alb Continuă), o lume fantasy plecată mai puțin din opera lui Creangă și mai mult din legendele și miturile fondatoare românești. Respectivul univers mai include și vreo 38 de numere de bandă desenată, proiecte derivate, hărți și povestiri, pe care nu e musai să le fi citit pentru a înțelege romanele, dar ajută.

Cele două cărți își plasează personajul, un zeu osândit să trăiască printre muritori, atât în ipostaza de salvator, cât și în cea de antierou și uneori în cea de narator. Printre cei care îl ajută pe Haiganu să-și deslușească soarta se numără și un „pui” de vrăjitor, un căpcăun meschin, o prințesă a piticilor și un grifon. Cine și cum lucrează o să descoperiți și singuri pentru că Haiganu e o serie scrisă coerent și închegat, mult peste alte încercări românești similare. Spun asta și pentru că Marian Coman își permite să experimenteze atât la nivel stilistic, cât și structural: perspectivele narative se schimbă și ramele povestirilor se întrepătrund destul de des. Prin urmare, dacă vă place fantasy-ul sau vă atrage universul HAC, Haiganu e ce ați putea face în câteva seri, în loc de World of Warcraft.

Bonus – Cristian Sima – Marea Spovedanie a Brokerului Fugar (2015)

Am cumpărat cartea asta în 2015, am citit-o în 2016, am recomandat-o în 2017 și vă povestesc despre ea în 2018. De ce? Pentru că în timp ce scriam rândurile ăstea, am reușit să o dobor din bibliotecă. Serios. De altfel, între citirea inițială și opinia scrisă online, a trecut destul timp pentru a vedea dacă am rămas cu ceva. Pe scurt: nu, nu am rămas cu mare lucru, dar ăsta nu e un motiv pentru a nu o recomanda.

Față alte lucrări autobiografice, Marea Spovedanie e o carte scrisă într-un stil plăcut, apropiat de articolele pe care se și bazează. La momentul apariției, Cristian Sima era o apariție destul interesantă în peisajul mediatic, sau, mai degrabă, o dispariție. Brokerul mai-marilor zilei pierduse sume imense de bani la bursă și fugise în Elveția, țară de unde ne scrie și acum. Pe lângă episoadele de biografie pură, cartea încearcă să explice acțiunile fostului acționar Hotnews și să le pună într-un context politic.

La nivelul veridicității spuselor lui Sima, textele trebuie servite cu un „grăunte de sare”. Multe dintre personajele indicate de el sunt acum închise sau cu averile confiscate, deci se poate spune că, în anumite privințe, „a avut totuși dreptate”. Ce nu se poate certifica sunt circumstanțele și detaliile propriilor acțiuni. Suntem obligați să îl credem pe cuvânt, chiar și atunci când previziunile lui sunt ilare. În plus, tonul ușor arogant pe care naratorul îl adoptă uneori e enervant. Înțeleg că vorbim cu și despre un om cult, cu multiple succese în CV, dar vorbim și despre un fost broker urmărit penal care ne ține lecții din exil. Modestia n-a omorât pe nimeni. Altfel, subtilitățile limbajului autorului nu le implică mereu și pe cele ale ortografiei, dar cartea poate fi ușor recomandată.

O mențiune absolut specială merită și Vlad B. Popa cu al său Tati (2017), o colecție de viniete amuzante, paradoxale sau pur și simplu simpatice din viața unui tânăr tătic. Deși nu mă încadrez în publicul cărții ăsteia, am decis să o menționez pentru că am senzația că autorul ar fi vrut să mă aplec de fapt asupra altor cărți din bibliografia lui.

P.S: Ce mă bucură cel mai mult însă este că toți autorii ăștia au fost clar inspirați de aceeași trilogie fundamentală pentru literatura română, și anume Căpitanul Ronț (asta ar fi una dintre glume).

Șeful lui Șefu’

10 Feb 2018 | : Social, Cultural, Politic

În ultimele zile, poporul Facebook a jucat un ping-pong furibund cu gafele politicienilor locali…

Am râs, am dat „Share” și ne-am bătut pe spate. Am fost siguri că, în ciuda dezolantului peisaj politic și economic, măcar suntem mai deștepți decât ĂIA. Am fost convinși că cei din afara țării se uită la România și spun „băi, ce popor mișto, păcat că e condus de o gașcă de hoți”. Aparent, cuprinși de efervescența propriului grup, am uitat că oamenii nu fac des diferența dintre membrii unei echipe și liderii ei.

Oare la muncă, atunci când departamentul din care facem parte suferă un eșec, lumea dă vina doar pe șefi? Sigur, ei sunt plătiți să își asume responsabilități, dar nu sunt singurii pe care sigla de pe ecuson îi reprezintă. Când vedem eșecurile din campionate, atribuim rezultatele doar antrenorului echipei? Mai mult, când vorbim despre rateurile istorice ale românilor, ne limităm doar la liderii pe care cronicarii nu i-au uitat?

Trăim într-o țară unde fixația pentru oameni providențiali și cultul personalității au mers mereu mână în mână. De la despotismul medieval la monarhia modernă, de la dictatura militară și până la opresiunea comunistă, românii au căutat mereu „părinți ai națiunii”. Chiar și așa, nicio epocă nu a aparținut vreodată unui singur om. De-asta e greu de înțeles de ce nu vedem mesajul alegerilor noastre. Imaginea liderului nu poate fi separată de imaginea echipei.

Așa cum lumea se uită îngrijorată la „polonezi” și „unguri”, nu la Duda sau Orban, cam tot așa se uită și la România. Râdem de un premier care nu poate spune „bună ziua” fără să citească, dar atunci când o trimitem în afara țării să ne reprezinte, pentru ceilalți nu mai e la fel de amuzant. Râdem de Gabriela „Motostivuitor” Drăghici, din Comisia pentru Egalitate de Șanse pentru că avem de ce. Totuși, dacă așa arată liderul, care sunt „șansele” ca angajații ei să o depășească?

Ha, ha, poporul nostru a ales numai imbecili! Uită-te la ei cât sunt de proști! În regulă, dar ce spune asta despre noi? Sigur, noi suntem „vârfurile” echipei România, doar că performanțele unei echipe sunt performanțele mediei, nu ale vârfurilor. De-asta nu va conta niciodată câți olimpici trimitem afară, cât timp 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Facem parte dintr-o echipă slabă, iar liderii sunt cei pe îi merităm, după mai bine de 20 de ani în care ne-am spus singuri că suntem cei mai buni. Ei sunt liderii care reflectă de fapt starea campionatului.

Nu suntem singurii ai căror conducători nu reflectă aspirațiile populației. Cea mai mare putere a lumii e condusă de un individ desprins dintr-un sitcom. Canada, o țară care a fost cel puțin generoasă cu emigranții români, a început să-și renege liderul, care a făcut gafă după gafă în ultimele luni. Chiar și așa, când vorbește despre xenofobie, presa se referă la Trump și la suporterii lui înflăcărați, nu la toată America. Când vorbește despre toleranță dusă la absurd, opinia publică îl critică pe Justin Trudeau, nu pe canadianul de rând.

Din păcate, România nu e încă suficient de „mare” încât să-și depășească liderii. Nu suntem încă acolo. Nu suntem locul ăla minunat, stricat de conducători corupți. România e o țară care alunecă pe o pantă nedemocratică și ale cărei politici fiscale sunt privite cu suspiciune. Prin urmare, când publică poze cu figura de buticar a lui Dragnea sau cu privirea de politruc a lui Tăriceanu, analiștii de afară scriu și se gândesc la „politicieni români” în general și la „români” în particular. Nimeni nu spune: iată niște oameni aleși de o minoritate, nereprezentativi.

Acum un an România a fost protestatarii. Pentru un moment, părea că cineva avea să-și asume rolul de lider, însă momentul a trecut. Acum, România e Mircea Diaconu, Maria Grapini și Viorica Dăncilă. Ei sunt cei care se văd, oamenii care și-au asumat pozițiile și care au fost aleși să facă asta. Și atunci începi să-ți pui întrebări: cât de bun să fie corpul profesoral național, dacă Ministrul Educației nu poate articula două fraze? Până la urmă, el e „șeful” echipei și, oricâte excepții am cunoaște, șeful e de multe ori imaginea mediei.

Dacă, de la Revoluție încoace, ăștia ne sunt căpitanii, cât de bună poate să fie echipa? Cât de buni putem fi noi, ca români? Până la urmă, dacă România nu se poate califica în campionatul țărilor civilizate, mai e de mirare că vârfurile vor să se transfere? Cât mai pot să înscrie, cel puțin…

P.S: O discuție paralelă ar fi fost și cea despre puterea exemplului, dar i-am dedicat deja un articol mai vechi.

Next Page »