Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

December 2017

Monthly Archive

2017 sau cum să combini catastrofa cu ghinionul

26 Dec 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum vreun an îi uram un arogant „la revedere” anului 2016. Aveam senzația că, odată ce te apropii de fundul găleții, apa te ridică la suprafață…

Se pare însă că m-am înșelat. 2017 a fost anul în care toate lucrurile care ar fi putut să meargă prost au mers prost. În același timp. Înainte însă de a vă deprima cu detalii personale care nu vă interesează, aș dori să vă deprim cu detalii generale care nu vă privesc. Să facem deci un bilanț al anului care s-a sfârșit și apoi să ne înecăm concluziile într-un pahar de șampanie sau într-o cană cu ceai.

Așa cum arată cel mai recent sondaj IRES, două treimi din români cred că lucrurile merg într-o direcție proastă, 2018 fiind anul care va adânci dezastrul. Un sondaj privat nu înseamnă foarte mult, dar e de remarcat că cifra din 2017 e cea mai mare de când a apărut indicele. Nici nu e de mirare. Într-un an în care principalele evenimente au fost protestele stradale, abuzurile Parlamentului și moartea regelui, resursele de răbdare și încredere ale românilor s-au consumat rapid.

Pe lângă Mihai I, a cărui moarte, deși nedorită, era totuși previzibilă, 2017 a venit și cu dispariția unor personalități mai puțin cunoscute la nivel național, dar relevante în zona lor de activitate. Pentru metaliști și ascultătorii de muzici supărate, moartea lui Negru de la Negura Bunget (Gabriel Mafa) a fost primul dintre evenimentele nasoale ale anului. Deși necunoscut în afara segmentului muzical reprezentat, Negru a scos metalul românesc peste granițe și l-a ținut acolo vreo două decenii. De altfel, dintr-un turneu european se și întorcea, când un atac de cord i-a pus numele sub epitaf, la 42 de ani.

2017 a fost anul în care puștoaica doborâtoare de recorduri, alpinista Geta Dor, și-a pierdut viața din ambiția altora. În același an a murit și jurnalista Simona Catrina, o voce interesantă în peisajul mediatic, dar și câteva personalități ceva mai în vârstă ale teatrului și reclamelor la Aspacardin (Stela Popescu și Cristina Stamate). Controversată ca politician, dar respectată ca istoric, Zoe Petre și-a scris în 2017 ultimul editorial pentru Historia. Tot 2017 a fost și anul în care o crimă aleatorie a amintit multora că viața e doar un șir nesfârșit de accidente, mai mult sau mai puțin morbide. Totul e să fii în exteriorul conturului de cretă.

(Sursa: Cagle.com)

 

Acum, dacă tot am făcut necrologul local, merită puțin amintită și pleiada de personalități internaționale care au dispărut anul ăsta. Dacă sinuciderile lui Chris Cornell și Chester Bennington ne-au făcut să ne punem din nou întrebări despre depresie, morțile lui John Hurt, George Romero, Martin Landau, Fats Domino, Malcom Young, Johnny Hallyday, Roger Moore, Adam West sau Hugh Hefner nu au surprins pe nimeni, dar au întristat pe mulți. Lor li s-au adăugat în mod nefericit și oameni ca Bill Paxton sau Tom Petty care, deși în vârstă, păreau să mai aibă cel puțin un deceniu de „muncă” în ei. Să mai amintesc și de recenta moarte a lui Warrel Dane (Sanctuary, Nevermore)?

Dacă în țară un anumit partid a aruncat în aer justiția și economia României, nici în afara țării lucrurile n-au stat deloc mai bine. Anglia și-a continuat scufundarea, Turcia și-a accentuat deriva, iar Trump s-a ținut de promisiuni… din păcate. Și dacă instituțiile și autoritățile americane au prevenit multiplele „inițiative” prezidențiale, ele n-au putut face același lucru în cazul atentatelor violente, izbucnirea din Las Vegas fiind cap de afiș. Alte colțuri ale lumii, de la Egipt și Siria la Suedia și Germania, au fost lovite direcționat, dar nu complet neașteptat. Londra a fost agresată de două ori și a „găzduit” un incendiu, pe când Marsilia, Manchester și Barcelona au plătit la rândul lor tribut unor demenți. Că veni vorba de Barcelona, spaniolii nu pot fi trecuți cu vederea pentru violențele din Catalonia, la fel cum nici Polonia sau Ungaria nu pot fi scoase de pe lista viitorilor suspecți de violențe regionale.

Mulți analiști s-au întrebat dacă 2017 a fost doar un an prost sau începutul unei crize mai mari. De altfel, nici clima nu ne-a lăsat în pace, anul 2017 fiind în top trei pentru cele mai mari temperaturi din ultimele decenii. Ultimele luni ale anului, nasoale din mai multe puncte de vedere, au fost un fel de studiu de caz pentru încălzirea globală.

Acum că am pus cap la cap nenorociri pentru un sumar de Știri ProTV, probabil vă întrebați de ce ar trebui să vă pese. Ok, lumea și țara se duc naibii, dar de ce naiba ar trebui să fiți VOI supărați? Sincer să fiu, simt că mai toți oamenii din generația mea și din cele apropiate au aceeași problemă: îngustarea orizonturilor. Prin 2009, când am avut primele ocazii mai serioase să plec, aveam la dispoziție o Europă oarecum generoasă și o Românie care dădea totuși semne timide de însănătoșire. Situația de atunci și propria condiție îmi spuneau însă să mai stau.

E adevărat, eram în plină criză, iar puterea PD-Listă începea să se clatine sub ambițiile unui președinte care urma să câștige din nou alegerile. Totuși, posibilități erau, iar economia se ridica rapid (pe baze nu tocmai sănătoase, e drept). Acum număr pe degete țările în care mi-ar plăcea și mi-aș permite să plec. În plus, după ani de voturi, proteste, petiții și inițiative în zadar, îmi e greu să cred că România mai are cum să-și revină. Deja nu mai e o problemă de educație și corupție, ci una demografică: nu vor mai fi oameni pentru reconstrucție. Dacă nu-mi împărtășiți viziunea, aștept niște argumente liniștitoare.

În plus, pe plan strict personal, lucrurile au stat ceva mai rău decât au stat pentru Europa. A fost un an cu relații vechi încheiate brusc, luni întregi de spitalizare (consecința unor probleme cronice mai vechi), prietenii suspendate și cu demolarea pilonilor pe care mi se proptea lumea. Dacă traumele medicale n-au fost de ajuns, dispariția unor apropiați și o rearanjare brucă a tuturor priorităților m-au scos cu siguranță de pe șine. Prin urmare, scuzați-mi pesimismul!

Mi-ar plăcea să cred că în 2018 o să rup piața cu niște proiecte mai vechi și că voi nu veți mai citi bloguri sau articole sforăitoare. Nu, nu pentru că nu există aproape niciun strop de substanță în spațiul online, ci pentru că veți fi prea ocupați să vă numărați gențile de bani.

Din păcate, viața are în general darul de a ne contrazice, așa că nu îmi rămâne decât să vă urez un final de an liniștit și, în caz că 2018 vine în viteză, să vă strig proverbialul: Păzea!

P.S: Puteți adăuga și sănătate la urarea aia. O fi banală urarea, dar nu poți avea niciodată suficientă.

Best of Krossfire – 17th Edition

23 Dec 2017 | : Anunturi & Stiri

Deși oboseala psihică și-a făcut recent partid cu slăbiciunea și lenea, am decis totuși să revin la o tradiție mai veche…

Astfel, după un an care mi-a depășit cu mult așteptările în materie de catastrofe (atât personale, cât și naționale), am decis să fac un scurt bilanț al articolelor scrise în puținele pauze de respiro. Iată deci, într-o ordine complet aleatorie, câteva bucățele de text pe care Google și cititorii ocazionali le-au găsit cât de cât interesante:

Săraci și Cinici – Un articol intens distribuit, care pleacă de la o premisă simplă – sărăcia nu poate naște lideri autentici.

Dreptul la Drepturi – Despre bula în care avem tot dreptul să trăim.

Crede și nu te Certa – Câteva cuvinte despre moartea cercetării în România.

La Muncă, bă! – Concluzii simple despre cum munca nu te poate îmbogăți.

Altele sunt Problemele – Cum să eviți responsabilitatea și să ratezi miezul discuției.

Oamenii din Jur – Despre cum vina pentru eșecul personal este mereu a altora.

Încă 5 Minute – România îți răpește mai mult decât sănătate, nervi și bani.

Curioasa După-Amiază a Domnului Popescu – O schiță obscură, plină de celebrități.

Mai e Apă în Rezervor? – Despre precara igienă a unor colegi de țară.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii – O poveste simplă, din anii ’90.

USR și Adrian de la Big Brother – Nedoritul, dar probabilul, sfârșit al singurului nostru partid de opoziție.

Între noi, Fetele – De ce nu e bine sa dai sfaturi de viață, dacă n-ai trecut de pubertate.

Conu’ Leonida Față cu Privilegiul – Despre infama expresie „privilegiat” și ignoranța celor ce o folosesc.

Ziua, ca Oamenii – Un mic ghid pentru a deveni un mare politician.

Vechea Problemă cu Dacii – De ce nu dacopatia e problema, ci frustrările ce stau la baza ei.

Expresii Frumoase – Sau de ce estetica nu este pentru analfabeți funcționali.

Instrucțiuni de Utilizare – O veche problemă cu orice produs românesc.

Întru Iertarea Păcatelor – Despre conceptul de păcat și despre modul păcătos prin care el rezistă.

Agregatoare de Pretenții – Despre Rotten Tomatoes și alte site-uri cărora le-a expirat termenul.

Blânda Mafie a Politeții – Sau cum manierele te fac să pari ciudat.

Incredibila Aventură a Omului Invizibil – Despre un proiect uman, cum multe ar trebui să fie.

Dar a fost Ideea Mea – Despre idei, perisabilitatea și valoarea lor.

În Regulă, și După? – Sau ce viitor îi așteaptă pe mulți dintre „influencerii” români.

Românul s-a Născut Poet, Dar a Ales Ingineria – Un articol fluviu atât despre poezie, cât și despre cei care nu o înțeleg.

Uniți, Ne Salvăm – Sau de ce anumite pături sociale nu vor putea să fie „salvate”.

P.S: Dacă ați uitat sau nu v-a interesat niciodată, restul de „Best Of”-uri se pot găsi pe bara din dreapta a blogului. Odihnă plăcută!

Oamenii din jur

16 Dec 2017 | : Social, Cultural, Politic, Uncategorized, Viata & Nu Numai

Un citat dubios mă anunță colorat că în viață “cunoști oamenii pe care-i meriți, nu cei pe care ți-i dorești”.

Dacă în general nu mă prea pasionează adevărurile cu glazură de Poptămaș, fraza asta m-a pus puțin pe gânduri. Cu doar o zi în urmă avusesem o conversație pe exact aceeași temă, așa că am fost nevoit să îmi scarpin gânditor barba și să afirm: Da, bă, cam așa e!

Singura obiecție pe care aș aduce-o citatului (neatribuit, dar aștept completări) ar fi folosirea sintagmei „meriți”. Viața nu e atât de bine reglată încât să-ți dea ce meriți, nici măcar în sensul negativ. Cel mai probabil, cunoști oamenii pe care personalitatea, statutul tău social și abilitățile intelectuale îți permit să-i cunoști. Cunoști oamenii pe care „poți” să îi cunoști.

Uneori, doar uneori, se întâmplă să ai contact cu omul ăla providențial care să te facă să-ți depășești condiția, fie că e vorba despre o consoartă, un șef bonom sau despre un profesor iluminat. Din păcate, nimeni nu-ți garantează punctele ăstea de cotitură, motiv pentru care nu are sens să discutăm destinul altora. Ce mi se pare însă interesant este modul în care, în majoritatea situațiilor, ni se pare mai ușor să dăm vina pe „anturaj”, decât să admitem partea de vină a „victimelor”. E o tendință care se vede în media, atunci când caută scuze externe vreunui psihopat (l-au învățat radicalii ăia rău, altfel era băiat bun), dar și în viața de zi cu zi.

Cel mic e un dezastru la școală și s-a apucat de fumat? E numai vina lui Gigel, liderul găștii din care face parte. Sigur, faptul că numai al tău, al Maricicăi și încă doi nebuni ascultă de Gigel nu e o problemă. La fel nu e o problemă cum alți copii din clasă îi ocolesc pe-ăștia, deși ar putea foarte bine să chiulească și să fumeze și ei. Anturajul poartă toată vina. Cel mic și educația primită acasă sunt în alt plan al discuției.

Tânărul Ionel nu mai dă pe-acasă și parcă și-a uitat prietenii și părinții? E numai vina viperei ăleia cu care s-a însurat! Aia nu-l lasă. El, săracul, nici nu are abilitatea de a răspunde pentru propriile acțiuni. Nu, el e o simplă marionetă care nu înțelege conceptul de alegere, deși are peste 30 de ani. Femeia aia poartă toată vina, nu frustrările care l-au făcut pe Ionel să se refugieze în brațele ei.

Marina a devenit brusc arogantă și ursuză? Păi e de la noul serviciu, au făcut-o ăia șefă pe-acolo și-i spun că e grozavă! De-atunci nici nu mai salută. Clar de la job i se trage, ci nu din faptul că toată viața Marina nu și-a dorit altceva decât să parvină, uitându-se la toți prietenii și rudele ei ca la niște instrumente în drumul ei către glorie. Clar nu e vina ei.


(Un alt om pe care l-au stricat prietenii)

Situația poate sta foarte bine și invers: meritele individuale ale unora pot fi îngropate de reputația sau renumele grupului, chiar dacă el nu este complet relevant. De fapt, poate că problema e mai degrabă una a dinamicii de grup. Grupurile reale sau fictive cărora le atribuim o influență implacabilă nu sunt cu adevărat relevante. Faptul că așa au făcut sau că așa fac alții nu mai e de secole o scuză sau cel puțin de la Nürnberg în sus. Sigur că apartenența la un partid politic te poate face mai nesuferit în discuții, dar ea nu explică de ce îți lipsește bunul simț.

Exemplele de mai sus nu urmăreau să-i facă de rușine pe Gigel, Ionel și Marina, ci să sublinieze un fapt puțin mai grav: tindem să acordăm foarte multă importanță comportamentului de grup, ignorându-l pe cel individual. Motivul e simplu și ține de incapacitatea de a ne asuma și de a atribui niște responsabilități. Consecința e că tindem să avem scuze din ce în ce mai stupide, pentru comportamente din ce în ce mai nocive.

Ai votat complet aiurea la ultimele alegeri sau n-ai votat deloc? E în regulă, așa au votat și ăia din jurul tău și te-ai lăsat dus de val. Ai fraudat puțin sistemul? Nu e vina ta. Ai fost influențat, că așa făceau toți pe „vremea aia”. Cumva, nu e vina noastră sau a celor apropiați nouă, ci a unor grupuri amorfe care aparent ne spun ce să gândim. Nu spun că mentalitatea și presiunea de grup n-ar exista, ci doar că ele nu funcționează așa cum ar vrea conștiința unora.

Prin urmare, când vă uitați la băieții ăia veseli care taie libertăți cu ștampila în Parlament, nu-i mai vedeți ca pe o masă amorfă. Nu, ei sunt individualități, alese sau nu de o majoritate, oameni care, cu sau fără dosare, iau niște decizii. Pentru ultimele, nu sunt vinovați numai liderii, X, Y sau Z. Fiecare dintre omuleții ăstia e o subspecie proprie și, după ce tot calvarul ăsta se va fi terminat, ar trebui să ne uităm mai atent la fiecare. Mă îndoiesc că toți au fost vreodată oameni buni, dar i-a stricat anturaju’…

P.S: Zilele ăstea au fost un experiment incredibil de chimie: antipatia s-a transformat în apatie și apoi din nou în furie. Îmi scuzați rima.

Încă 5 minute…

09 Dec 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

Altele sunt problemele

01 Dec 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Mai mult decât în alți ani, parada 1 Decembrie pare să fi atins o coardă sensibilă în 2017…

Ce am putut vedea prin obiectivul altora a fost un eveniment elegant, executat corect, fără vedete și fără penali în prim plan. O paradă curată, aflată însă sub semnul protestelor mocnite și al scindării sociale. O paradă care a prilejuit și încă prilejuiește nesfârșite comentarii pe tema românismului, a mândriei și, în mod bizar, a dotărilor armatei române.

Pe ultima temă, mi-a fost dat să aud tot felul de speculații în ultimele zile și multe întrebări de tip „De ce ar avea România nevoie de o armată?” și „De ce să dăm noi 2% din PIB pentru militari?”. Mai mereu, întrebările ăstea erau urmate de eterna expresie: Altele sunt problemele în România. De-aici discursul se duce mereu în aceleași clișee despre sărăcie, autostrăzi, deprecierea leului și zeci de obsesii pe care le auzim de 20 de ani. Cu alte cuvinte, România are pur și simplu alte priorități.

Totuși, dacă România are alte priorități, care ar fi ălea? Întreb, pentru că atunci când zece oameni inimoși pun la cale o campanie națională pentru a dota un spital pentru copii, există de zece ori mai multe guri care latră: Hai dom’le, de spitalul ăla ne arde nouă? Altele sunt problemele sistemului de sănătate!

Atunci când vreo multinațională cu sediul aici sau vreo companie locală face o plantare de copaci sau construiește o pistă de bicicletă, imediat apar analiștii. Domne’, ăștia lucrează numai pentru imaginea lor, fac CSR din ăla! Cu ce ne ajută pe noi o pistă sau o pădurice? Noi avem probleme mai mari în România.

Chiar și în rarele momente când un primar local descoperă că e dotat cu conștiință, chibiții sunt pe poziție. A făcut două sensuri giratorii pentru a fluidiza traficul din centrul localității? Păi nu aia era problema noastră. Problema e că nu există străzi lăturalnice, unde și-a făcut Gigel casa. Problema e că România, în general, nu are drumuri!

Ați înțeles situația și bizarul ei. Într-o țară în care guvernanții au furat cu ambele mâini timp de două decenii, orice încercare de a schimba ceva este privită cu dispreț. Orice schimbare în mai bine este comparată cu o problemă mult mai mare, ambiguă și imposibil de rezolvat de către un singur grup.

Cei care se opun plantărilor corporatiste se bazează probabil pe fantasticele performanțe ale direcțiilor silvice românești. Oamenii care se vaită că un spital a fost dotat din donații compară probabil totul cu fantastica modernizare a sistemului, executată de stat. Șoferii care nu sunt impresionați de un sens giratoriu se gândesc probabil la urbanizarea aproape S.F. pe care primarul Bucureștiului a făcut-o în ultimul an. Păi nene, la astfel de standarde…

Am văzut oameni văitându-se de programele de colectare a gunoiului, de puținele parcări cu sistem modern de plată (ăia care au văzut parcări) sau de faptul că, în sfârșit, Poliția Română comunică direct cu cetățenii. Fiecare pas mic în direcția potrivită e privit cu reticență. Culmea, mulți dintre cei care apar la televizor și ne bat la cap “cu prioritățile României” simpatizează actuala guvernare, una recunoscută pentru abilitatea ei de a inventa probleme (grațierea condamnaților, de exemplu).

Într-o țară în care statul bagă zeci de milioane de euro în achiziția de frunze desenate și în site-uri nefuncționale, orice lucru bine făcut ar trebui aplaudat. Mai mult chiar, orice lucru care nu strică ar trebui încurajat. Cu atât mai mult cu cât nici multinaționalele, nici ONG-urile nu consumă bani publici, spre deosebire de cei pe care îi înlocuiesc. Însănătoșirea nu are vreo ordine intrinsecă și, chiar dacă ne-a fost dat să fim conduși de o mână de repetenți, faptul că cineva face ceva e un plus. Faptul că cineva face ceva, indiferent de motiv, arată că încă există destul loc pentru asta.

Dacă ar fi să rezumăm, situația este chiar mai simplă. Într-o țară în care nu se face niciodată nimic, nu există „alte priorități”, ci doar… priorități!

P.S: Dacă problema cheltuielilor militare este într-adevăr discutabilă, modernizarea unei forțe militare rămase în anii ’80 nu e.