Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

November 2017

Monthly Archive

Nu fi „rău”

23 Nov 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dacă ăsta ar fi fost un blog pentru mămici, titlul de mai sus ar fi prevestit un articol amuzant…

Din păcate, „răutatea” din titlu se referă chiar la malefism, la acel „evil” pe care cărțile și filmele ni-l aruncă mereu în față. Obsesia răului absolut a chinuit multă vreme teologii, filosofii și liderii de opinie, fără însă a duce la rezultate. Între timp ne-am lămurit că răul adevărat este banal, iar tentația lui nu e niciodată ușor de identificat. Sunt foarte puține circumstanțe în care răul apare concret, ca o ofertă gata de semnat. De fapt, de aici și vechea întrebare: are sens să încercăm să evităm răul sau mai bine „urmărim” o definiție a binelui?

Pornind pe urma răspunsului, o să ne întoarcem din nou la titlul articolului. O parte din cititori a observat probabil că fraza de acolo este o traducere grosieră a vechiului slogan corporatist al Google: „Don’t be evil”. Sloganul ăsta, creat într-o perioadă în care să fii rău în domeniul IT însemna să-ți exploatezi fățiș utilizatorii, ajunsese la un moment dat să ghideze inginerii Google în demersul lor de a lansa noi produse. Între timp, așa cum și-a schimbat și practicile, Google și-a schimbat și sloganurile. Prin 2015, expresia fusese integrată în „Poți face bani, fără să fii rău”, o frază lipsită de imperative, ca, odată cu înființarea Alphabet (compania mamă Google), sloganul să devină „Fă ceea ce trebuie” (“Do the right thing”). Vechiul slogan a rămas și el menționat în documentele interne.

Probabil că mulți cititori ar vrea să începem o discuție despre cât de rău sau bun este Google. Din păcate, discuția este foarte lungă în cazul ăsta, iar o companie care practic a unit lumea (nu doar complexele ei, precum rețelele sociale) nu poate fi complet scoasă din discuție pentru practicile legate de intimitatea consumatorilor și pentru derapajele din politica fiscală. Nu pentru că nu ar fi niște lucruri negative, ci pentru că au devenit standard de piață, din păcate. Google este gri, un gigant de care avem nevoie și care inovează constant, dar al cărui ajutor vine cu un preț. Google este gri, dar o parte din el tânjește după alb.

Ce mi se pare însă mai interesant este modul în care a evoluat respectivul slogan. E mai bine să nu fii rău sau să faci ceea ce trebuie? Știu că întrebarea pare a fi desprinsă dintr-o carte de filosofie de liceu și mai știu și că maniheismul nu funcționează. Chiar și așa, trăim într-o lume în care binele e din ce în ce mai greu de promovat, iar răul devine din ce în ce mai prezent. Poate de-asta cred că problema asta, una esențial filosofică, merită ridicată cât mai des la nivel de corporație sau de politică socială.

La nivel individual, mulți vor spune că te poți baza mereu pe bătrânul „Trăiește și lasă-i pe ceilalți să trăiască!” (Live and let live). Apare sub diverse forme atât în dogme religioase, cât și în texte sfinte. Trebuie să fie ceva de capul lui, nu? Este, chiar dacă te pune într-un rol pasiv, în care nu ești obligat să acționezi împotriva răului. Pe de altă parte, la nivelul unor entități mai puternice, lucrurile se complică. E bine sau rău să creezi locuri de muncă folosindu-te de facilități fiscale care-ți pot dezavantaja concurența? Depinde de perspectivă (și de cât de capitalistă e ea, ar spune stângiștii de weekend).


(Sursa: Explosm.net)

Și cam tocmai asta e problema cu „a face ceea ce trebuie”. Atât indivizii, cât și corporațiile nu sunt în stare să formuleze priorități inatacabile. „Ceea ce trebuie” sau „lucrul corect” nu este întotdeauna și “lucrul bun”, înțeles ca atare de majoritate. E normal, doar fiecare își vede interesul și interesul micului grup din jur.

E cam ca vestita problemă a troleului care deraiază. Pe cine ai salva, pe cei mulți din fața troleului sau pe omulețul de pe peron? Un relativist moral ar pune întâi întrebarea: Cel de pe peron cine e? Dar cei din fața troleului? Salvez o familie necunoscută sau un om de știință valoros? Deja în punctul ăsta am renunțat la demarcarea bine/rău și am trecut la o analiză care, conform normelor clasice, se cam în scrie în a doua categorie. Într-un final, vom alege convenabilul.

Și aici apare a doua problemă: când faci ce crezi tu că e bine, nu faci, de fapt, niciun efort. Pe de altă parte, să nu fii rău implică o minimă încordare a voinței. Nu mă omor cu negațiile, dar încercarea constantă de a nu-i leza pe ceilalți mi se pare mai potrivită pentru o lume în care toți avem dreptate. Răul e banal și ușor de internalizat, dar, odată făcut, e vizibil. Cineva poate ajunge să participe la devalizarea a 300 de conturi bancare. Sigur, poate că va folosi banii pentru cercetare medicală, dar acțiunea lui nu va putea niciodată fi încadrata la categoria „bine”.

 Binele și răul sunt de multe ori pur subiective, dar răul are de multe ori consecințe obiective și de durată. Simplul efort de a te opune lui mi se pare de remarcat. În plus, odată făcut răul, binele prin care încerci să compensezi după nu mai are același impact. Dacă tot am vorbit despre Google, merită să amintim și încercarea lor recentă… de a combate știrile false care au influențat alegerile americane… de anul trecut. Inițiativa e demnă de remarcat, dar vine foarte târziu și sub presiune. Cumva, ai spune că politica este lipsită de astfel de dileme. Definită inițial ca o preocupare pentru „binele” sau măcar pentru starea cetății (Aristotel), ea devenit în scurtă vreme un joc pentru obținerea și menținerea puterii (control asupra unui număr de indivizi). Nu prea are sens să mă vait de modul în care este înțeleasă politica în România la nivel de cetățean, dar poate ar trebui să începem normalizarea ei de undeva.

Într-un peisaj în care binele individual și binele partidului sunt un fel de pedeapsă divină pentru populație, un îndemn precum „Nu fi rău” nu ar strica, măcar la nivel declarativ. Mai știți când votanții țărăniștilor se bucurau că „ăia nu furau atât de tare”? Ei, asta arată cam cât de jos e standardul. Cred că, având în vedere acțiunile politice din ultima vreme, am putea începe chiar de mai jos cu îndemnurile. Am putea porni de la: Încercați să nu fiți dobitoci… măcar uneori.

P.S: Textul ăsta a fost mult prea lung pentru ideea din spatele ei, însă recunosc că inițial voiam să-l scriu ca o completare la un articol mai vechi, despre un politician de soi…

Conu’ Leonida față cu privilegiul

15 Nov 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Stau în general departe de dezbaterile legate de intoleranță, pentru simplul motiv că mulți dintre care le inițiază au o caracteristică ușor neplăcută: sunt limitați.

Afirmația din paragraful anterior s-ar putea să fie dură, dar ea nu mă menajează: sunt pe cale să încep o discuție despre intoleranță. Într-o țară unde câteva voci urlă că trebuie să integrăm pe toată lumea, dar trei milioane de nebuni vor să apere albii creștini și căsătoriți între ei, avem nevoie și de puțină corectitudine politică. Deși reprezentanții ultimului fenomen sunt în mare parte debusolați și concentrați pe a-și striga fricile pe Facebook, nu mi se pare că am ajuns în punctul în care militanții pentru drepturi LBGTQ, feministele și activiștii pro-integrare să ne deranjeze. Din contră, prea puțini dintre ei au o capacitate reală de acțiune.

Sigur, mai dai de o iubită de fost-deputat care vrea să salveze crabi și-și pune poze „anti-misoginism” prin tabloide, dar asta nu e nimic. Mai auzi de cazuri de profesori universitari care-și jignesc studentele de altă religie, dar încă n-a venit nimeni cu ideea de a elimina pronumele personale din vocabular. Vrem nu vrem, o bună parte din bătălia pentru “toleranță” din România se duce online, între oameni care vor să ne convingă că nu e niciodată „vina celor puțini” și oameni care sunt siguri că normalitatea e un concept bătut în cuie. Din nefericire, atunci când e cazul, foarte puține grupuri duc bătălia la nivel legislativ sau în instanță, cu excepția celor de-a dreptul delirante (că tot vorbeam de cele trei milioane).

Prin urmare, nu ai avea de ce să fii foarte deranjat de corectitudinea politică, dincolo de spațiul virtual. În București, Timișoara sau Cluj te-ar putea irita anumite mesaje publice, dar cum pui piciorul într-un orășel de provincie mai puțin titrat, îți ajung repede pe la urechi vechile teorii despre „țigani, muieri și homosexuali”. Balanța e încă dezechilibrată, dincolo de mediul corporatist sau universitar. Există însă un termen care mă scoate din sărite și care a pătruns recent și în vocabularul unor ultratoleranți locali. Termenul ăsta este „privilegiu”.

Mai cunoscută pentru unii dintr-un episod South Park, ideea de a-ți recunoaște sau conștientiza privilegiile e o tâmpenie sinistră. O tâmpenie care pleacă de la ideea că ar trebui să conștientizezi sau să te simți vinovat pentru o serie de factori absolut aleatorii, de la biologie, geografie și politică regională la simplu noroc. Genul ăsta de factori te-ar fi făcut cumva să fii mai bun decât alții, deci să discriminezi implicit. Înainte însă de a dezbate modul pervers și abrutizant în care e folosit termenul astăzi (în special de categoria poreclită SJW – Social Justice Warriors), ar fi bine să trecem puțin prin istoricul lui.

Ideea de „privilegiu” ca principiu al inegalității sociale există de mai bine de un secol. În primă fază, el și-a justificat pe deplin prezența în discursul public. Când aveai populații de culoare care nu puteau vota și nu aveau din start acces la anumite joburi, rezervate albilor, atunci puteai vorbi despre o populație dezavantajată și despre o altă populație, privilegiată. Când ți se refuza complet accesul într-un spațiu public pe motiv că erai femeie, atunci vorbeai despre un privilegiu de gen. Desigur, o parte din diferențele ăstea există și acum în anumite țări, așa cum există și oameni care se luptă cu ele. Dar nu despre asta vorbim când cineva pomenește cuvântul “privilegiu”, nu-i așa?

Nu, mai nou, ești privilegiat dacă te-ai născut alb. Ești privilegiat dacă nu te-ai născut într-o zonă de război. Ești privilegiat dacă ai tăi au ales o religie sau un partid sau dacă au avut tupeul să pună niște bani deoparte. Ești privilegiat dacă ai avut o copilărie decentă și ai avut ce mânca în fiecare zi. Ești privilegiat dacă ai avut mereu dreptul la liberă exprimare. Ești privilegiat pentru că cineva a decis să te angajeze după facultate. Ești avantajat pentru că ai avut noroc. Ce mai, dacă viața ta n-a fost un șir imens de suferințe, te lăfăi în privilegii!

(Sursa: Wuomo)

Acum, avem și noi dreptul și privilegiul să ne întrebăm: cum naiba am ajuns să deformăm în halul ăsta un cuvânt? Cum am ajuns să confundăm privilegiile, fie ele materiale sau imateriale, cu drepturile de bază, cu simpla întâmplare sau rezultatul unei munci? Prin 2014, un student de la Princenton (Tal Fortgang, citiți despre el pe Wiki) a scris un articol pe tema asta. Departe de a spune ceva cu adevărat nou sau de a fi foarte bine documentat, articolul respectiv a fost unul dintre principalii responsabili pentru ieșirea termenului privilegiu din campusul universitar și intrarea lui în discursul public.

Unii au interpretat articolul lui Fortgang ca pe un fel de „Eu sunt mai bun decât voi, bă, săracilor”, pe când alții l-au văzut ca pe ce era de fapt. Un strigăt al unui student de anul I, ușor confuz și cu poftă de dezbatere, dar sufocat de omuleți fricoși și limitați a căror unică strategie conversațională era să spună altora ce NU pot să facă. Un strigăt al unui individ care a îndrăznit să aibă o părere (mai mult sau mai puțin argumentată sau îndreptățită), într-un mediu care se lăuda cu încurajarea opiniei. Și, pe lângă micile inadvertențe care au stârnit furia academicienilor de canapea, Tal avea în bună parte dreptate: nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru hazard!

Nu poți trece în categoria privilegii niște lucruri pe care trebuie să ți le asigure un stat funcțional și niște părinți normali. Nu contribui cu nimic la progresul umanității. Reducerea inegalității sociale e o prioritate pentru mai toată lumea, dar nu pot să mă simt vinovat pentru copiii instuționalizați sau emigranții de altă religie, care ar fi chipurile dezvantajați în România. Deși lucrurile nu funcționează așa cum trebuie, toți au primit, legal, șansa la un nou început. De ce aș fi eu privilegiat pentru că alte state s-au prăbușit sau pentru că nu-și pot hrăni cetățenii? Da, sărăcia e o boală socială, una care poate afecta inclusiv IQ-ul celor prinși în capcană. Da, o țară poate rămâne săracă datorită geografiei, factorilor religioși și corupției. Sunt lucruri cunoscute, dar nu poți arunca o țară ca România în oala privilegiului, numai pe baza lor.

Am văzut oameni care au senzația că inclusiv noi, românii, ar trebui să ne simțim vinovați pentru evenimente precum pactul Sykes-Picot sau pentru colonizarea Africii. Serios, cineva chiar a scris așa ceva în spațiul virtual. Pe lângă faptul că în perioadele respective eram la fel de oprimați ca multe dintre țările afectate, nu văd ce legătură ar trebui să aibă un om născut în 1987 cu un pact din 1916. Să nu mai vorbim despre faptul că, în momentul în care spui că toate problemele din Orientul Mijlociu se datorează unei împărțiri de acum un secol, ai grave probleme de înțelegere a istoriei, geografiei și sociologiei. Nu imperialismul britanic, francez sau american motivează astăzi sute de mii de oameni să se omoare între ei.

Revin însă la o afirmație anterioară. Să-i spui unui român că este privilegiat e o tâmpenie. Știu că rasismul încă ne bântuie, însă situațiile datorate lui sunt concrete și țin de nesimtire, nu de privilegii. Restul de situații închipuite de călăii online sunt pur și simplu fictive. Am prins mai toți pastila amară a comunismului sau urmările ei. Am avut privilegiul de a sta în chirie în apartamente mici și de a nu putea economisi nimic din primele salarii. Avem privilegiul de a fi conduși de o gramadă de analfabeți, de decenii. Unii dintre noi am avut și privilegiul de a ne fi salvată viață de un sistem medical subfinanțat, dar în care încă activează oameni talentați și dedicați. Ce mai, mii de avantaje!

Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine nu e din start privilegiat. Dacă vorbim despre România, el fie te-a depășit prin educație, muncă sau noroc, fie a avut mult mai puține scrupule și a mers pe calea furtului. În primele cazuri, e vina ta că nu ai lucrat mai mult, în cel de-al doilea e vina noastră că l-am lăsat. Privilegiul nu a avut nicio treabă cu asta. Nu e ca și când ai putea să refuzi să fii fiul sau fiica părinților tăi. Nu e ca și când ar trebui să nu tinzi la mai mult, doar pentru a nu-i supăra pe alții. Faptul că mulți nu pot, sunt incapabili sau nu vor să-și depășească condiția nu are de ce să îi oblige pe cei care o fac.

Majoritatea celor „privilegiați” nu își conștientizează statutul și nu folosesc asta în scop personal. Prin urmare, nu văd ce avantaje nemeritate ar putea primi, chiar dacă, prin absurd, ar fi avut „privilegiul” de a nu se naște într-o zonă săracă, izolată sau totalitară. Nu suntem și nu ne naștem egali, iar jobul unui stat funcțional ar trebui să fie asigurarea unor șanse egale de ascensiune. Dacă asta nu se întâmplă, facem ce am făcut și în ultimii 220 000 de ani de istorie umană: ne descurcăm.

P.S: Un leac foarte bun pentru puștanii care n-au avut încă primul job, dar consideră că e momentul să aibă prima opinie, ar fi să le dați dreptate. Sau, în cuvintele celui pe care l-am parafrazat în titlu: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! 

Drumuri, poduri și autostrăzi

07 Nov 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima vreme, mi s-a zis că aș fi prea pesimist…

Pesimismul legat de propria condiție și de evenimentele personale din ultimele luni probabil că nu va dispărea prea curând. Pe de altă parte, pesimismul față de mișcările sociale și politice din jur nu va dispărea niciodată. Pentru că, în treizeci de ani de România, încă n-am apucat să văd vreodată vestitul “popor român” la lucru, ăla pe care cică îl servesc toți politicienii din ’90 încoace.

La protestele din iarnă scriam niște rânduri pe care le-am reluat recent și sub altă formă. Pe scurt, deși masacrul financiar și legislativ din ultima vreme nu poate fi negat, sunt șanse ca România să își revină economic, cu sau fără declinul demografic european. Ce nu o să mai revină niciodată la normal este prăpastia dintre “noi” și “ei”. Este prăpastia dintre o pătură compactă a societății care, indiferent de vârstă și zona de proveniență, a adoptat un model european, cu o gândire capitalistă și progresistă, și o grămadă amorfă, dar numeroasă, de oameni care preferă să creadă orice, cât timp e vina altora.

Vorbim, dacă vreți, despre celebra diferență dintre “să facem” și “să ni se dea”. Dacă acum câțiva ani observam câteva încercări timide de dialog și educare reciprocă între păturile sociale, acum lucrul ăsta a devenit imposibil. După ce 3 milioane de rusofili s-au apucat să definească familia, după ce puținii piloni economici ai țării au fost spurcați de lacheii siniștri ai hoților de la putere și după ce 17 milioane au fost nevoiți să sufere pentru că 3.5 milioane au votat cu burta, nimeni nu mai vede soluții. Unii văd dezastrul și se sperie, pe când alții îl văd pe Soroș și se mint.

Din păcate, pentru supraviețuire, avem nevoie de punți de dialog, nu de înjurături pe Facebook. Aici intră însă în scenă sintagma din titlu. Dacă a fost ceva la care românii au demonstrat că nu se pricep de nicio culoare, încă de la prima unire a principatelor, acel ceva a fost infrastructura. De la afacerea Strousberg până la contractul Bechtel, orice cale ferată, drum sau pod a fost înțesat de șpăgi, amânări, orgolii și jocuri politice. În România nu s-a inaugurat un drum comunal fără ani de așteptare și sute de oameni deranjați. Nici măcar nu merită să intrăm în detalii: suntem incapabili să construim conexiuni, și asta de mai bine de un secol.

Acum, dacă n-am putut lega o regiune precum Moldova (cea românească, unioniștilor) de restul țării prin mai mult de o cale de acces sigură, aveți senzația că putem să creăm punți între generații? Interviurile și articolele pe tema asta, deloc puține, ne arată că noi nici măcar nu înțelegem ideea de infrastructură, dincolo de eternul “vreau să ajung mai repede la mare”. Din moment ce nu vedem mai departe de propria cochilie, cum am putea să căutăm un punct comun cu un om din altă lume?

Poate de-asta am și susținut la început că nu am văzut un “popor” român, ci doar niște triburi mai mici (bule, dacă vreți). O parte dintre ele se declamă iubitoare de libertate și capitalism, altele visează comunism pe pâine, o parte au tot dreptul de a fi nemulțumite, pe când altora li se permite pur și simplu să existe. Niciunul dintre grupuruile ăstea n-ar vrea să înceapă el drumul către celălalt. Nu de alta, dar suntem români: de unde știm că ăla n-o să tragă țeapă și noi rămânem cu lucrarea neterminată?

Cu alte cuvinte, dacă înainte aveam un drum forestier între ignorați și ignoranți, acum avem un studiu de fezabilitate și multe promisiuni. Am putea să ne apucăm să turnăm o fundație, dar nu mai avem buget pe anul în curs.

P.S: Deși nu mă omor cu analizele românești, oricum am învârti problema, actuala guvernare are cam următoarele performanțe