Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

October 2017

Monthly Archive

Al Nouălea Simț

31 Oct 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Cu puțin timp în urmă, am scris despre o inițiativă dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere. La momentul respectiv, un alt program al aceleiași fundații îmi atrăsese atenția, însă câteva evenimente medicale m-au ținut departe de online.

În ultimele două luni în care mi-am petrecut timpul zăcând, bodogănind sau descoperind noi metode de a-mi mișca degetele, am început să văd ideea de “normalitate” într-o lumină diferită. Mă rog, nu chiar diferită, pentru că am depins de un singur bec, aprins non-stop. Ce mi-a devenit însă clar, în pauzele dintre teste și perfuzii, a fost că multe dintre abilitățile noastre naturale sunt mai fragile decât am crede.

Ce se întâmplă când ești imobilizat complet pentru o săptămână? Ce faci când încheieturile mâinilor îți sunt complet blocate? Ce faci când ai urechile complet înfundate, iar centrul echilibrului nu-ți mai e la îndemână? Păi ce să faci… improvizezi. Improvizezi suficient cât să treacă ziua: îți calci pe mândrie și ceri ajutorul, pipăi camera din jur cu coatele, comunici exclusiv vocal. Orice, numai ca la finalul zilei să auzi: felicitări, hai că ați făcut-o și pe-asta!

Există însă oameni pentru care temporarul este permanent, pentru care groaza ta de moment e o stare de fapt. Oameni pentru care micile victorii precum “wow, astăzi a mers fără însoțitor!” vin la capătul unei lupte constante. În cazul lor, care ar fi soluția? Păi tot improvizația, dar nu improvizația de moment, a omului sănătos. Vorbim despre ani de improvizație, despre oameni cu viziune și, nu în ultimul rând, despre tehnologie. Despre ce vorbesc?

Vedeți voi, simțurile de bază sunt greu de înlocuit, dar asta nu înseamnă că sunt imposibil de construit. Sigur, poate că pe moment ne e greu să înlocuim lucruri pe care mulți le consideră “date”, dar asta nu înseamnă că nu putem căuta alternative. Într-o lume unde oameni complet sănătoși își implantează camere în cap și magneți în mână (celebrul biohacking) e ciudat că nu ne gândim mai mult la cei care au fost privați de abilități mult mai simple. E interesant să ne gândim la cyborgi și meta-oameni, dar parcă ar fi mai bine să ne gândim pur și simplu la oameni.

Construitul de simțuri nu înseamnă neapărat implanturi scumpe și tehnologii invazive. Poți pune la dispoziție cărucioare electrice pentru cei ce nu se pot deplasa. Poți descrie sunetele pentru cei cu deficiențe de auz. Îi poți ghida auditiv pe cei cu deficiențe vizuale în hățișul citadin. Sunt doar niște mici “poduri” care-i pot ajuta pe beneficiarii lor să uite de neajunsuri. Cumva, cred că la asta s-au gândit și cei de la Fundația Orange care, prin fondul Lumea prin culoare și sunet, au finanțat mai multe inițiative de acest gen, una dintre ele fiind prezentată anterior și pe acest blog.

ArheoTACT este însă o altă inițiativă din aceeași serie, una care merită tratată separat. Nu de alta, dar, descris în detaliu, ArheoTACT nu prea amintește de România. Proiectul ArheoTACT implementat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în parteneriat cu Asociația Nevăzătorilor din România Constanța (filiala Tulcea) și Muzeul de Arheologie Callatis Mangalia a implicat dotarea a șase muzee din Dobrogea cu sisteme care să ofere vizitatorilor cu deficiențe de vedere o experiență cât se poate de normală și, mai ales, reală.

(Sursa Imaginilor – Fundația Orange)

Prin intermediul unor mulaje 3D după principalele exponate, completate de inscripții în Braille, de ghiduri audio și de 1200 de metri de covor tactil, Fundația Orange a reușit să construiască un simț. Un simț al artei, dacă vă simțiți inspirați, sau un simț al istoriei, dacă patriotismul vă e mai apropiat. Un simț pentru cei care aveau cea mai mare nevoie de el.

Cele șase muzee (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Muzeul “Callatis” Mangalia, “Tropaeum Traiani” Adamclisi, Muzeul complexului arheologic Histria, “Carsium” Hârșova și “Axiopolis” Cernavodă) au fost alese și pentru că zona Dobrogei este una dintre puținele care au fost martore la ciudatul amestec de popoare care ne-a dat naștere, de la coloniile grecești și triburile getice, până la cucerirea romană (Moesia Inferior), la stăpânirea bizantină și invaziile slave. Cu alte cuvinte, muzeele fac un rezumat al ultimilor 2000 și ceva de ani de… noi.

Motivul pentru care am amintit inițiativa asta nu este doar pentru a atrage atenția că “undeva se poate”, ci și pentru a demonstra că simțurile nu trebuie să devină limite. Provizorii sau permanente, ele nu trebuie să țină de domeniul științifico-fantastic. De fapt, cred că o simplă mână de ajutor dată celor care “nu pot” îi poate aduce pe ei mai aproape de “normalitate” și pe noi mai aproape de umanitate.

P.S: Articolul ăsta nu este un apel la empatie, ci mai degrabă un îndemn la construcție. 

 

În regulă, și după?

28 Oct 2017 | : Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

Dar a fost IDEEA mea…

22 Oct 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă ăsta era primul text pe care voiam să-l scriu la ieșirea din spital, dar e cu siguranță un text pe care voiam să-l scriu.

Cu ideile am avut mereu o relație care a semănat, ei bine, cu… o relație. Am început în forță, crezând că orice colibă e următoarea Capelă Sixtină, am fost casătorit cu ele în publicitate și, la ani după, am continuat să mă agăț de muză, cu cinismul omului care nu știe dacă va găsi ceva mai bun.

Ca orice individ care n-are nici timpul și nici capacitatea de a-și pune toate idioțeniile în practică, am dat de bună voie idei altora, am simțit că am fost “plagiat” și am fost citat pentru sugestii mai mult decât modeste. Majoritatea “ideilor” mele însă, fie că sunt idei de cărți, articole, jocuri video sau filme zac în stive, pe HDD-uri externe și nu vor ieși de-acolo. De ce? Pentru că, și aici ajungem la subiect, o simplă idee nu valorează nimic. O idee proastă, cu atât mai puțin.

Implicat în lumea superficială a comunicării, m-am iritat când am văzut cunoștințe preluându-mi idei și executându-le prost. M-am enervat când am văzut proiecte la care am lucrat până spre final, reluate luni mai târziu și transformate în succese modeste de oameni mai orientați. Dar n-am avut niciodată pretenția să primesc mulțumiri pentru lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru că, mai ales în mediul online, o idee nepusă în practică nu există.

Iată deci o mână de sfaturi pentru oamenii care se încăpățânează să țină de ideile lor și să le apere de ochii lacomi ai “plagiatorilor”. Sfaturile vin de la unul care a avut multă vreme atârnată în piept insigna de “creativ” (profesional vorbind), deși nu crede că a meritat-o vreodată.


(Sursa: TheAwkward Yeti)

 

  1. Ideile în sine nu au nicio valoare. O idee e o simplă genuflexiune mentală, un declic al neuronilor. Dacă nu ești în stare să o transformi în ceva concret, planul de salvare a lumii e egal cu un banc cu Bulă. Munca, din păcate sau din fericire, e principalul factor diferențiator. Ideile aplicate sunt idei “insușite”, vii.
  2. Ideile fără feedback nu contează. Dacă ești hotărât să investești în planul tău, găsește niște oameni de încredere care să te valideze sau să-ți spună că ești prost înainte să pierzi bani și credibilitate.
  3. Ideile au termen de valabilitate. O idee aplicabilă vine într-un context social și e specifică unei perioade. Dacă înainte ideile revoluționare veneau la un deceniu, în epoca informației există zeci de revelații majore pe an. Și asta în domeniile care contează. Dacă-ți ții leacul pentru cancer în dulap, atât Nobelul cât și mii de vieți umane vor fi pierdute. Ideile nu devin mai bune cu timpul, ci mai puțin relevante.
  4. Chiar dacă există, plagiatul adevărat e mai rar decât ai crede. Nu, nu pentru că nu se fură (nu m-am mutat încă în Islanda), ci pentru că e greu de demonstrat. O simplă idee e greu de patentat, motiv pentru care și multe proiecte mari de crowdfunding eșuează. Pentru a nu-ți bate capul cu hoții și trolii de patente, trebuie să-ți rafinezi ideea din greu, să o înregistrezi când e cazul și să ai deja ceva concret când ieși pe piață. Dacă munca e începută, hoții sunt mai ușor de oprit.
  5. Originalitatea pură nu există. Sigur, există idei cu impact și idei proaspete, dar idei 100% originale mai rar. Stăm cu fundul pe umerii giganților pentru că nu ne duce capul să construim o scară. Cu alte cuvinte, în orice domeniu ai activa, te bazezi pe ani și ani de cercetări anterioare, dar și pe contextul social actual și pe piața în care activezi. Asta nu ar trebui să fie o piedică: poți scrie o carte polițistă foarte bună chiar dacă s-au mai scris romane polițiste.
  6. Există idei al căror timp a venit. Legat și de punctul 3, tocmai pentru că ideile sunt produsul timpului lor, există descoperiri științifice, produse, filme sau genuri muzicale care vor apărea oricum. Dacă ești la curent cu trendul și poți face ceva în sensul ăsta, fă-o. Dacă nu, nu te mira că alți șapte artiști au început brusc să cânte fix în genul în care voiai să o faci și tu. Faptul că te-ai gândit la o rețea socială “cam ca Facebook” nu contează, cât timp a apărut Facebook. Există un timp pentru idei, dar nu pentru creatori.
  7. Ideile vin foarte rar unui singur om, o singură dată. Epoca renascentistă și omul promovat de ea au dispărut. Acum, comunicarea face ca același document care ți-a dat ție o idee de afacere să o mai dea și altor 50 de persoane.
  8. Concretul câștigă întotdeauna. Dacă-ți poți rezuma ideea într-o frază clară și convingătoare, atunci mergi mai departe. Dacă în fraza ta apare cuvântul “gen”, nu cheltui banii investitorilor pe o idee “gen Uber, dar mai ieftină”.
  9. Din păcate, dificultatea aplicării unei idei ține de specificul ei, nu de piedici financiare sau umane. Trăim într-o epocă în care să faci rost de bani pentru un proiect nu este imposibil (pentru anumite pături ale societății). Problema cu ideile noi este că se vor lovi întotdeauna de reticența celor din jur. De-asta și multe idei de afaceri, cărți și filme primesc rapid finanțare, deși nu vin cu nimic nou. Sunt idei pe care investitorii le înțeleg ușor și care pot oferi profit pe termen scurt. E mai ușor să deschizi o șaormerie bio, decât să implementezi un sistem de ghidaj pentru persoanele cu dizabilități.
  10. Ideile fixe au șanse de reușită, deși nu schimbă nimic. Oamenii care au 1-2 idei și se țin cu dinții de ele le vor și implementa până la urmă. Asta nu înseamnă că sunt idei bune, altfel am deschide toți șaormerii bio. Totuși, oamenii unui singur gând au de multe ori succesul garantat. Lecția unei astfel de situații este: concentrați-vă pe idei puține, dar bine definite.
  11. Antreprenoriatul modern nu este un talent în sine, dar managementul este. Cu alte cuvinte, dacă îți atârni eticheta de antreprenor și te apuci să pui ceva în practică, ai grijă să ai măcar o parte din aptitudinile necesare. Nu te apuca de scris cărți dacă n-ai scris mai mult de o compunere în generală și nu-ți deschide firmă de cloud computing, când tu nu știi bine ce servicii oferă Amazon.
  12. Detaliile și perfecționismul pot îngropa orice sclipire. Dacă ești la nivelul discuțiilor cu potențialii colaboratori, nu te apuca deja să cumperi materie primă pentru produsul final.
  13. Visurile nu sunt idei. Sunt deziderate.

Există concepte pentru care nu suntem suficient de maturi sau inteligenți și idei pentru care încă nu avem banii necesari. Asta nu înseamnă însă că trebuie să așteptăm două decenii să le facă alții: spor la creat!

P.S:  Mai nou, micro-ideile par să fi devenit un trend, zice MIT.

După două luni…

18 Oct 2017 | : Anunturi & Stiri, Viata & Nu Numai

O parte dintre voi a observat cu oarecare surprindere și, sper, cu o doză sănătoasă de nepăsare, că n-am mai activat pe blog de vreo două luni. De altfel, am și scris o minune de articol pe tema asta, promițând o întoarcere în forță.

Din păcate, absența mea nu a ținut nici de nevoia de o pauză și nici de vreun protest tacit față de social media. Așa cum am sugerat în articolul precedent, a fost vorba de o defecțiune tehnică la propria persoană. Una cu care m-am luptat mai bine de șapte ani, până când am recurs la o soluție la care aș fi ajuns oricum. O soluție chirurgicală care m-a ținut în spital aproape două luni.

Fără a intra în detalii, pot spune că a fost vorba despre o afecțiune autoimună, nu despre afecțiuni oncologice sau despre alte lucruri bănuite de prieteni, colegi și cititori. Motivul pentru care nu descriu mai clar afecțiunea și rezolvarea ei nu ține de vreun secret sau de vreo jenă (răspund de altfel în privat la întrebări), ci de faptul că plănuiesc să revin cu o carte care să descrie toată experiența. O carte care are deja un titlu, o structură și o editură preferată. Nu are însă o dată de lansare.

E greu de spus cu ce m-am schimbat după experiența asta, dat fiindcă nu am depășit-o complet. Sunt încă în faza controalelor periodice, al reglajelor de tratament și a consultațiilor, perioadă care nu mă lasă să simt că m-am desprins complet de mediul ce m-a ținut captiv. Poate de-asta am și amânat câteva zile să scriu articolul ăsta, articol care nu cred că a liniștit sau lămurit pe cineva, dar pe care simt că îl datoram celor puțini care chiar se întrebau unde am dispărut.

P.S: Altfel, mi-am propus să fac mai mult și să comentez mai puțin. Asta însă nu vă scutește de viitoarele articole pe blog, pe care le voi posta în mod constant de acum încolo, având în vedere posibilitățile relativ reduse de comunicare din următoarea perioadă.