Krossfire's Blog

Mirosul vag de mici si steagurile singuratice nu pot insemna decat un singur lucru: Ziua Nationala se apropie…

Pana cand televiziunile isi vor epuiza stocul de mesaje patriotarde si transmisiuni live de anul trecut, avem un scurt ragaz in care ne putem gandi cu sinceritate la lucrurile care ne fac sa fim romani. Poetii si nostalgicii vor venera limba dictionarelor, nationalistii se vor inchina la o istorie nescrisa (si foarte putin probabila), pe cand romanii simpli se vor bucura pur si simplu ca pot sa bea o bere intr-o tara numita Romania, ci nu intr-o provincie minoritara a vreunui invadator estic.

Cu toate astea, timp de mai bine de un deceniu, un singur simbol a dominat intregul partenon autohton. Inca de la Marea Liberalizare a carnii procesate din anii 89′, mirosul de salam a plutit deasupra intregii natiuni, ca un topping de libertate peste o pizza veche de 40 de ani. Daca la inceput mirosul salamului de Sibiu cumparat la felie era o marca a fragilei, dar liber exercitatei puteri de cumparare, ulterior el a intrat intr-o bizara normalitate. La fel cum cei care nu mancasera ”salam cu soia” nu erau inclusi in discutiile despre comunism, nici cei care nu descoperisera inca bucuria carnurilor procesate nu erau considerati pe deplin “liberi”.

Chiar daca parintii m-au ferit de excesul de mezeluri, aroma salamului feliat era o prezenta subtila in autobuzele, scolile si parcurile anilor ’90. De la sandvisurile cu “salam Victoria” pana la pachetele muncitoresti cu “salam de vara”, acest miraculos mezel, fratele mai scump si carnos al parizerului, se gasea absolut peste tot (si au existat in mod sigur producatori care au facut o avere din el). Asistat de varul pateu, salamul facea parte din orice aperitiv de petrecere respectabil si din orice “pizza” de tranzitie, plina de ulei, branza dubioasa si ketchup ieftin.

Intr-o saptamana obisnuita a anului 1997, sa zicem, era imposibil sa nu te lovesti de macar un om bine parfumat cu aerul unui pranz luat pe fuga. Si nu, nu era nimic ciudat sau vulgar in putina aroma de bucatarie improvizata. Ba, din contra, un sandvis de jumatate de zi, cu salam, mustar si margarina, putea aprinde pasiuni nebanuite printre cei din jur. Grupul celor care se faceau vinovati de subtile emanatii aristocratice includea copii de bani gata, profesori si “oameni de afaceri”. In fond, de ce n-ar fi inclus? Sa mananci zilnic mezeluri insemna sa “ai”, sa fii “bine hranit”.

(In poza: fericirea. Sursa imaginii.)

Un deceniu si ceva mai tarziu, mirosul de salam emana doar din glumele lui Tociu si Palade. E genul de chestie pe care o observi cu dispret “burghez” la muncitorul prafuit sau la precupeata guraliva, amandoi indesati in vreun troleu intarziat. Chiar daca salamul ca mezel nu a disparut de pe piata (ba chiar oferta s-a rafinat si diversificat), accesul la mezeluri nu mai e de multa vreme un motiv de mandrie, cu atat mai putin unul care merita sarbatorit cu un miros propriu. De altfel, judecand dupa peisajul olfactiv al Capitalei, sunt putine mirosuri care nu te agreseaza (aici ar merita facuta o analiza a consumului excesiv de deodorant ieftin, dar asta e cu totul alta poveste).

La ani buni dupa ce salamul de Sibiu a iesit din sfera delicateselor, nici macar bobocii captivi intr-o studentie de criza nu mai sunt mandri de damful lasat in urma de sandvisurile obosite de la automat. E genul de detaliu care spune, ca pe moment, n-ai timpul sau banii necesari pentru ceva mai bun. Alteori, spune ca pur si simplu nu te intereseaza. Oricum ar fi, mirosurile de origine alimentara nu sunt de dorit in repertoriul romanului cat de cat “imblanzit”, indiferent de statutul financiar sau social.

Exista insa o categorie de oameni care a ramas ferm ancorata in vechile valori de tranzitie. O categorie pentru care legile faunei salbatice din anii 90′ sunt inca vii si actuale. E un grup grasun, format din mai bine de 550 de oameni, cunoscuti in alimentara populara drept parlamentari. Specialitati ale mezelariei politice, tot ei sunt cei care, peste putin timp, ne vor spune din suflet cat de mult isi iubesc tara. O ocazie perfecta ca 20 de milioane de romani sa simta din nou mirosul de salam…

P.S: Stiu ca articolul asta e dubios, dar ar fi fost si mai dubios daca mergeam mai departe cu glumele legate de salamul Victoria. Sa multumim deci oboselii ca a fost doar atat.

15 Comments »

Pentru pustanii crescuti la bloc in anii ’90, expertiza in reparatii de tot felul era vitala.

Lanterne chinezesti, radiouri cu baterii, ceasuri, caiete, jucarii si papuci. Obiecte simple si prost facute, obiecte fara de care viata de copil nu avea niciun sens. Cum reparam toata adunatura asta de plastic, beculete si carton? Cu degete decojite, rabdare si mult lipici, evident.

Pentru micii si adevaratii cunoscatori, lipiciul era o intreaga stiinta. Existau tubuletele cu pasta chinezeasca, utila pentru cartoane, lipiciul la tub de la librarie, bun pentru orele de lucru manual, si SuperGlue-ul contrafacut, perfect pentru obiecte mici. Exista prenadezul transparent si mirositor, aplicabil pe lemnarie si pantofi, dar si pe unele electronice, si aracetul albicios, folosit pentru jucarii si papetarie.

Sigur, parintii incercau sa ne tina departe de vaporii de prenadez care ne-ar fi putut transforma involuntar in aurolaci si uneori sa ne explice cate ceva despre provenienta aracetului. Nu conta. In mintea micilor experti de cartier, lucrurile aveau o ierarhie clara, iar instructiunile de folosire se transmiteau pe cale orala de la mester la mester. Mai exista insa o substanta, una pe care o foloseau in general bunicii si pe care cu greu o puteam include in bestiarul nostru.

Substanta asta era cleiul. Sub denumirea generica de clei se ascundea o pasta care nu stiai clar ce lipea, dar care ti se imprastia pe degete, ustensile si cam pe tot ce lua contact cu ea. Daca te apucai sa faci ceva cu clei, trebuia sa termini. Mai mult, mirosul si urmele cleiului ramaneau suficient de mult pe tine, incat ceilalti pusti sa stie cu te-ai ocupat in ultimele zile. Odata ce puneai mana pe clei, ori lipeai ce aveai de lipit (eventual cu un alt produs), ori riscai sa-ti strici ziua incercand sa-l cureti.

In momentul asta, cititorii se vor intreba pe buna dreptate: la ce buna metafora asta de trei paragrafe? La destule de putine lucruri. La ce bune toate articolele despre ”victoria Internetului” din ultimele zile? La si mai putine. Exact, am vorbit atat de mult despre lipici pentru a ma revolta pe ignoranta analistilor politici si a asa zisilor experti in online.

Daca victoria electorala a unui candidat atipic a meritat sarbatorita (sau macar analizata), asa zisa victorie a mediului online nu a existat. Titlurile au variat de la “Like-urile s-au transformat in voturi” la “Noua ordine mondiala” (Realitatea), iar vocile online au aberat cu gratie despre cum televiziunea si comunicarea personala sunt de domeniul trecutului. In umila-mi viziune, insist ca Internetul, in toata maretia lui, n-a fost altceva decat un simplu clei. N-a fost substanta care a rezolvat problema, ci cea care aratat tuturor ca exista o problema si ca exista oameni care incearca sa o rezolve. Sa analizam insa putin situatia.

In primul rand, sa dam Cezarului ce e al… tuturor. Asa cum s-a vazut in campania Monicai Macovei pentru prezidentiale, in cea a lui Nicusor Dan pentru Primaria Capitalei, dar si in cazul protestelor Uniti Salvam, Internetul chiar are puterea de a mobiliza. Din punct de vedere al marketingului online, toate cele trei “campanii” au fost succese rasunatoare, cu o rata de conversie similara oricarei campanii online de festival: in jur de 5%. Asta si pentru ca domeniile au fost unele de nisa. Pentru cauze mai generoase, rata de conversie este in general subunitara.

Si acum, cativa experti in mediul online sau poate in sociologie o sa-mi dea ca exemple Primavara Araba, Revolutia din Ucraina sau alte evenimente unde canale precum Twitter sau Facebook au adus mii de oameni in strada. Tin sa le reamintesc respectivilor ca, in cazurile respective, vorbim despre conditii de conflict real, unde canalele online erau singurele canale de comunicare inca neacaparate de “inamic”. Oamenii aia nu indemnau la actiune civica, ci le spuneau celor dragi unde va cadea urmatoarea bomba. Chiar si asa, e bine sa luam mereu in calcul intregul context. Cate zeci de mii de oameni vad mesajele de tip “va rugam sa ne sustineti” pentru ca in final 10-15 sa doneze doneze sume infime?

(In imagine, Internetul. Sursa.)

In al doilea rand, Internetul chiar are capacitatea de a desfiinta spirala a tacerii. Dupa alegerile din 90′ (cand eram prea mic sa gandesc), dar si dupa cele din 2000, am auzit de multe ori afirmatia deznadajduita: “n-am iesit la vot, ca oricum nimeni nu vota cu ala”. Internetul are capacitatea de a-ti arata ca lumea nu e formata numai din patru prieteni si trei rude. Tot el a fost in stare sa le arate romanilor si in 2004 ca tara nu era formata “in proportie de 90%” din sustinatorii lui X. De-asta, in 2014, nu e indicat sa vorbesti “in numele tuturor romanilor”. Ca efect negativ al fenomenului, ne lovim de suprasaturarea cu informatii de la oameni similari noua. Internetul are capacitatea de a strange oameni cu aceleasi preferinte si aceeasi viziune si de a-i inchide intr-o bula de continut. Daca inainte, sustinatorii lui X credeau ca sunt singuri, acum sustinatorii lui X cred ca sunt peste tot.

Ar mai merita sa desfiintam rapid si argumentul “Internet versus Televiziune”. Daca elimini masa de oameni pironita cu ochii la Antena 3, RTV sau Zeus TV, realizezi ca exista si zeci de posturi cu filme recente, exista si un Viasat History si alte canale HD cu documentare si analize pertinente. Exista si posibilitatea de a-ti programa si inregistra anumite emisiuni. De ce insist pe treaba asta? Pentru ca aud zeci de oameni care navigheaza prin mase de compost online si pierd cam 70% din timp pe Facebook cum afirma cu aroganta ca televizorul  nu te invata nimic. Sincer, ca om care n-a avut televizor vreo cinci ani, dar de ceva vreme a reinceput sa consume, va spun ca publicul Masterchef  e mai spalat decat publicul multor bloguri romanesti. Daca in 2005 era usor sa-ti selectezi materialele online si sa te delimitezi de filmele cu Van Damme de pe Prima, in 2014 dai la o parte un mediu decrepit pentru unul inovator, dar la fel de aglomerat si de chestionabil calitativ. Ambele sunt medii profund parazitate de continut inutil. Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt selectivi online sunt selectivi si offline.

Internetul deci, in ciuda unor avantaje vizibile, nu poate fi considerat unicul motor al unei mobilizari de proportii. Mediul online a fost, asa cum spuneam mai sus, cleiul care ne bantuia vacantele din copilarie. Un produs amalgamat, util pentru sute de lucruri, dar pentru niciunul in particular. Genul de produs care anunta pe toata lumea ca te-ai implicat in ceva. Genul de substanta pe care nu te poti abtine sa nu o folosesti, pentru ca esti mult prea curios si pentru ca oricum o are toata lumea in debara.

Astfel, orice contact online din perioada alegerilor a avut acelasi rezultat: degete si ochi lipiti iremediabil de problema saptamanii. In cazul nostru, problema saptamanii si ulterior a zilei a fost votul din diaspora. Orice om cu un minim contact cu mediul online s-a umplut de cleiul revoltei. Simpla accesare a unei retele sociale sau a unui site de stiri te punea in tema, fie ca voiai sau nu. Pana la urma, atat cei din afara tarii, cat si rudele lor dinauntru au incercat sa repare ceva. In cazul nostru, cleiul i-a facut sa lipeasca hotarat o stampila.

P.S: Randurile de mai sus sunt o parere strict personala. Tot personala a fost si parerea pe care am livrat-o unor indivizi de la o falsa firma de investitii care m-au sunat citand replici din filmul “The Wolf of Wall Street” si razand pe sub mustata. Caritas a crapat in 1994, baieti! 

22 Comments »

Exista oameni despre care se vorbeste admirativ din scoala generala pana la pensie…

Sunt oamenii care „tac si fac”. De la colegul de clasa care invata “fara sa se vaite”, pana la colegul de birou care rezolva proiectele inainte “sa vina mailul”, exista un grup de oameni care-si face treaba atat de bine, incat, de multe ori, cei din jur uita ca problema s-a rezolvat. Acesti ninja ai eficientei si bunului simt au capacitatea de a ajunge foarte sus pe scara profesionala si sociala, dar, de cele mai multe ori, se multumesc cu existente modeste. De ce? Pentru ca, din pacate, se intampla sa traiasca intr-o perioada si intr-o tara in care daca taci, faci, dar nu spui, e ca si cand ti-ai lua concediu fara plata.

Pentru cei care miros aici ceva scandal cu iz politic, ar fi cazul sa mentionez ca articolul de fata nu e o metafora pentru dezbaterea electorala. Nu de alta, dar problema nu se rezuma la Romania si nici la lozinci de campanie. E un fenomen al ultimelor decenii si e greu de spus daca vorbim intr-adevar despre o problema sau despre o evolutie naturala a spatiului public si privat. Eficienta si corectitudinea nu mai sunt suficiente pentru ca unui om sa i se recunoasca meritele. Fiecare gest, oricat de natural, trebuie anuntat si promovat pentru a avea impact.

O prima cauza pentru care oamenii care tac si fac sunt buni de dat exemplu, dar nu si de sefi, este ca normalitatea si standardele sunt greu de definit. Aici Romania are intr-adevar un “avantaj” fata de tarile pe care le presupunem civilizate. Intr-o tara in care medicii care nu iau spagi sunt subiect de reportaj, iar oamenii care returneaza portofele sunt eroi, lipsa modelelor nu e o metafora. Noi chiar avem nevoie ca oamenii care “tac si fac” sa iasa in fata si, chiar daca bunul simt ii va impiedica sa se bata cu pumnii in piept, sa ne arate din cand in cand ca exista.

Asta ne aduce la al doilea motiv pentru care e teribil de greu sa “taci si sa faci”. In 2014, ideea ca recompensele vor veni daca iti vezi pur si simplu de treaba nu e doar discutabila, ci e de-a dreptul gresita. Intr-o epoca a selfie-urilor si egourilor supradimensionate, sa nu te ocupi deloc de promovarea personala inseamna sa te autocondamni la anonimitate. Sigur, pentru multi, simplul confort este suficient, mai ales daca sunt intr-un domeniu care-si rasplateste decent toti practicantii. Totusi, daca nu esti in stare sa-ti vinzi munca si personalitatea, nu te astepta sa ajungi in varf. Nu e imposibil, dar e cu siguranta mai dificil. Imaginea ramane esentiala, chiar si atunci cand o expui in fata unui grup restrans.

Un al treilea motiv pentru care nici macar oamenii “care conteaza” nu te pot judeca exclusiv “pe merite” este zgomotul. Cei care au trait experienta corporatiei stiu ca individul cu functie incerta care trimite sute de mailuri si traieste la maxim fiecare pauza e obligatoriu in orice departament. Din pacate, la fel e si promovarea lui ulterioara. Indiferent daca omul in cauza face sau nu ceva, prezenta lui pe canalele interne de comunicare este greu de ignorat. Desigur ca spam-ul nu e cea mai buna metoda de a te promova si cu siguranta nu e cea mai profesionista, dar sistemele inchise nu-ti ofera mereu ocazia de a fi elegant. Astfel, oamenii care chiar fac ceva pentru companie sunt la randul lor nevoiti sa-si aduca insistent proiectele in discutie si sa le mentioneze de cate ori au ocazia. Da, oamenii care-si fac treaba pentru care sunt platiti trebuie sa spuna tuturor ca o fac. Nu e redundanta, e o norma. E supravietuire.

(Autopromovarea, in viziune moderna. Sursa)

Ce se intampla insa daca faci mereu mai mult decat ti se cere si alegi sa stai in banca ta? In general, ti se da mai mult, pentru ca aparent poti sa duci si nici nu te plangi. De-asta, pe langa autopromovarea mentionata anterior, si vaicareala are uneori rolul ei. Daca n-ai vreo arma la tampla, tacerea pe perioade lungi nu e “de aur”. Nu te astepta ca altii sa observe inaintea ta cand esti extenuat sau supraincarcat. Nu te astepta ca altii sa observe cat de mult faci tu pentru binele “comun”. Putini vor pierde ocazia de a sta degeaba pe timpul si banii tai.

Drept concluzie, as spune ca sfaturile primite in copilarie n-au fost tocmai proaste. Oamenii care tac si fac sunt intr-adevar de admirat. Sfaturile n-au fost tocmai proaste, dar au fost cu siguranta incomplete. Degeaba faci, daca nu spui. Intr-o lume care te forteaza sa iti vinzi talentul, trebuie sa stii sa pui pretul corect la raft.

P.S: Revin cu o intrebare pe langa subiect, dintr-o serie mai veche. Cum v-ar placea mai mult sa achizitionati o colectie de proza scurta. In format clasic, tiparit sau electronic, sau intr-un format episodic?

32 Comments »

Si acum, despre vot si spirit civic…

Glumesc. Mi-am incins destul tastele la alegerile precedente pentru a mobiliza un electorat invizibil. Acum e momentul ma enervez din cu totul alte motive. Nu de alta, dar in cazul votului, am timp sa fiu dezamagit cinci ani de-acum inainte si ceva imi spune ca voi fi. Prefer sa fiu plictisitor si sa scriu din nou despre argumentare. Acum am o problema care nu vizeaza legea penala, doar pe cea a bunului simt.

Am scris deseori despre false argumente, premise incomplete si alte boli ale logicii romanesti. Stiu, nu sunt cel mai in masura sa vorbesc, mai ales ca am la randu-mi multiple premii la concursul de debitat tampenii.  Problema pe care o pun astazi pe tapet este insa mult mai simpla: E in regula sa invoci surse precum Wikipedia sau alte site-uri similare, in discutiile informale? In ciuda opiniei puristilor, eu as spune ca da, dar numai in anumite conditii…

Sa incepem totusi cu sursa problemei. De cate ori nu v-ati trezit in dezbateri (fie fata in fata, fie monitor in monitor) cu intrebari de genul “Si de unde ai luat aia? De pe Wikipedia?” sau, si mai simplu, “Hai frate, tu crezi tot ce scrie pe net?”. In general, cam astea sunt si ultimele replici pe care le auzi de la respectivii interlocutori. Gata! Pentru ei, dezbaterea s-a incheiat atunci cand tu ai venit cu o sursa pe care ei o considera necredibila. Au dreptate?

Daca toti participantii la discutie ar urma regulile dezbaterii logice, atunci lucrurile ar fi clare. O cautare Google nu va ingenunchea niciodata o documentare temeinca. Din pacate, cei multi dintre cei care pun astfel de intrebari nu au absolut niciun contraargument pentru informatiile de pe “Wikipedia”. Ei opun o sursa necredibila unei surse inexistente. Tu ai aflat de pe Wikipedia, insa “ei stiu mai bine”. Cam aici apare si problema.

Am scris mai demult ca abundenta informatiei premestecate a ajuns sa omoare expertiza. Sunt chelneri care se cred medici pentru ca o freaca zilnic pe WebMD si zidari care discuta cu patos legile fizicii. Aici Wikipedia si alte site-uri similare sunt principalii vinovati, desi nu stiu daca influenta lor este complet negativa. Pe langa asta, exista zeci de cazuri in care vandalizarea unor site-uri sau preluarea unor stiri false a dus la propagarea de informatii chestionabile. Daca adaugi si sistemul colaborativ de construire a articolelor, precum si unele iesiri ale fondatorului Wikia, Jimbo Wales, intelegi de ce exista oameni care prefera sa se abtina, decat sa citeze Wikipedia.

(Sursa Imaginii)

Totusi, pentru raspunsuri superficiale si rapide, o simpla cautare Google, o vizita pe Wikipedia sau pe Snopes sunt oricand de preferat in fata mitului urban. Daca nu ai pregatire profesionala intr-un domeniu sau nu esti pasionat de el, cuvantul tau nu este mai presus de “Wikipedia”. De ce? Pentru ca, pline de greseli si inadvertente precum le stim, articolele online au totusi o structura impusa, citeaza niste surse (de cele mai multe ori valide) si trec printr-un proces de moderare. Povestea pe care ai auzit-o tu de la unchiu-tau tau e o treaba pur subiectiva, o anecdota simpatica de spus la petreceri. N-are ce cauta intr-o dezbatere, nici macar intr-una informala. Chiar daca batranu’ “a vazut cu ochii lui” laserele lui Ceausescu, tot e o sursa mai putin valida decat un raport oficial.

O problema a referintelor online este ca, in articolele informative, exista de multe ori un filtru impus de autorul articolului. Cu alte cuvinte, Gigel citeaza cateva surse, dar compileaza si filtreaza informatia prin propriul capsor. Evident, capsorul lui Gigel nu e unul de specialist, ci de amator pasionat. Totusi, chiar daca exista un filtru intre informatia bruta si articolul final, de ce ar fi opinia ta mai indreptatita decat a lui Gigel? Daca nu esti doctor, e putin probabil ca parerea ta despre vaccinuri sa fie mai credibila decat rezumatul unui studiu, citat cu link-uri si referinte clare. Daca n-ai deschis in viata ta o carte de istorie, n-ai rasfoit o revista de profil si n-ai vizitat un muzeu, de ce crezi ca esti capabil sa emiti pareri despre “originile poporului roman”?

Slab documentata si incompleta cum o considera multi, Wikipedia e mai buna decat orice blog personal sau site conspirationist, fie ca e scris de “UFOlogi”, fie ca e compilat de “dacopati”. La fel, majoritatea site-urilor de medicina alternativa sunt niste tampenii sinistre, la fel cum multe site-uri de analiza politica sunt simple surse de otrava ideologica. Prin urmare, simpla incercare de a fi obiectiv merita apreciata. Da, e dureros cand ti se inchide gura cu o dovada simpla, dar e si mai dureros cand n-ai suficient bun simt incat sa realizezi ca ai pierdut dezbaterea sau ca unele lucruri pur si simplu nu pot fi puse la indoiala. In plus, dupa o vreme si dupa o varsta, nu mai ai scuza ignorantei.

Stiu ce inseamna sa nu vrei sa pierzi (din pacate), dar imi ies instant din pepeni cand vad oameni care-si sustin parerile exclusiv prin apeluri la majoritate si alte baliverne. Cand zici “Toata lumea stie ca…”, deja ai coborat cu o treapta sub sursele online. Drept concluzie, n-as sfatui pe nimeni sa apeleze ca prim resort la site-uri care traiesc din “cultura populara”. Totusi, ar fi bine ca, inainte sa incerci sa estimezi populatia Bruneiului, sa dai totusi o fuga pe Wikipedia.

P.S : La un moment dat, un glumet se apucase sa adauge la paginile mai multor jocuri video si albume de muzica rock fraza “This has been declared a cultural artefact”. Recunosc ca, vazand despre ce albume si jocuri era vorba, mi-as fi dorit ca informatia sa fi fost reala.

19 Comments »