Krossfire's Blog

Ca un mos senil care tipa la un nepot invizibil, o sa-mi incep discursul cu o amintire lunga, marcata de o morala incerta…

In prima jumatate a anilor 90’, perioada pe care mi-am petrecut-o in principal alergand si urland, am fost printre norocosii cu acces la „rude de afara” si cu parinti care uneori prindeau delegatii prin tari civilizate. Asta insemna ca, pe langa Eugenia, Turbo, Bonibon, Silvana, Excelent, vafe si mentosane, mai prindeam uneori si „ciocolata d-aia buna”. Vorbim despre o perioada in care, chiar daca gaseai totusi Mars la suprapret si biscuiti turcesti la aprozar, daca aveai o cutie de Milky Way Mini intrai intr-o sfera a exoticului printre pustii din cartier. Nu era atat o chestiune de calitate, cat una de noutate. Nefiind prea egoist (doar posesiv) si neavand nici spirit antreprenorial (eram cam fraier, deci), simteam de multe ori nevoia sa-mi impart prada…

Evident, prietenii apropiati si cei care ma ajutau sa-mi pun ideile tembele in practica aveau acces prioritar la comoara. Cand aveam asa ceva, lor le distribuiam bomoanele cu lichior, batoanele cu crema de iaurt si ceaiul granulat (pe care il serveam uneori pe post de potiune magica, dar asta-i alta poveste). Exceptiile de la regula erau oamenii care ne salvau in momente cheie (ne fereau de vreo bataie, adica) si cei pe care ma mai ruga mama sa nu-i exclud, pentru ca „n-aveau”. Da, stiu, n-am avut o copilarie tocmai dificila din punct de vedere al aportului de glucide (dar sa nici nu va inchipuiti ca am fost vreun privilegiat al sortii, hranit cu lingurita).

O exceptie de la distributia diabetului a fost si Mihaita, un tiganus de vreo 11-12 ani care parea insa de varsta noastra, atat fizic, cat si psihic. Varsta noastra la momentul respectiv se invartea in zona 6-8 ani, etate care ne transforma teoretic in „coinaci”. Pe pustiul in cauza il vazusem de cateva ori pe terenul de la scoala Numarul 2 si cam atat, deci nu se poate spune ca-l cunosteam. Juca fotbal foarte bine, iar eu foarte prost si cam asta a fost si baza interactiunii noastre. Daca la baschet eram mediocru, iar la inot bunicel, la fotbal am fost mereu un pericol pentru ceilalti jucatori, motiv pentru care colegii de bloc ma plasau in aparare. Speranta lor era sa sperii echipa adversa prin stilul meu, o combinatie intre stilul Lacatus si o motostivuitoare. Speranta asta s-a naruit insa cand, intr-un disputat meci intre blocurile 89 si 98 (da, cele doua blocuri erau vecine) apararea noastra (formata din mine, portarul Purky si inca un pusti care nu cred ca mai vazuse obiecte rotunde pana atunci) a luat vreo sase goluri…in prima repriza. Atunci a intervenit Mihaita!

Recomandandu-l drept un var al unui vecin, am facut ce era corect si l-am lasat pe el in locul meu. Eu eram, chipurile, foarte obosit, de la atata faultat si trimis mingea in out. Ei bine, Mihaita a lasat sa mai scape un singur gol pentru adversari, timp in care echipa noastra, in frunte cu noul venit, a reusit sa marcheze vreo sase puncte si sa piarda onorabil primul meci din ”Cupa Blocurilor” (da, chiar organizam asa ceva). Drept recompensa si pentru a-mi mai indulci putin performanta, am decis sa impart cu toata echipa o punga de caramele nemtesti (cu lapte, spiralate) care zacea de vreo luna pe-acasa. Motivul generozitatii mele spontane era simplu: desi erau mult peste ce ce oferea pe piata, mie nu-mi placeau caramelele. Daca ai mei colegi de bloc n-au avut o problema sa se indoapte, Mihaita se uita la bomboanele din mana de parca erau pietroaie. Dupa o vreme, m-a intrebat cu niste ochi imensi: Ce e alea carameeleee?

Micii experti din jur s-au chinuit sa-i explice ca bomboanele pe care urma sa le manance erau „caramele bune”, fara sa inteleaga ca omul, pana la 11 ani, nu mancase si nu vazuse vreodata caramele (desi produse similare se gaseau pe piata). Prima bomboana nu i-a placut. Ii ramasese intre dinti si incerca sa zambeasca in timp ce rontaia zaharul topit. Dupa ce a mestecat-o si „inmuiat-o” putin (asa cum l-au invatat specialistii), a inceput sa inteleaga. A doua a fost altfel, iar a treia a incheiat ritualul de initiere. Absolut fascinat, pustiul mi-a multumit si s-a dus apoi sa bea apa de la cismea. Fix in momentul ala, Mihaita realizase ca din viata lui lipsisera de prea multa vreme caramelele! Dupa mutrele pe care le facuse si fericirea autentica de pe chip, ai spune ca avusese o revelatie. Eu, din pacate, eram prea mic sa am una, asa ca am ignorat evenimentul si am continuat sa domin traficul de caramele. Ulterior, Sugus si “Bomboanele cu Vaca” mi-au anulat suprematia.

Interesant aici nu e ca personajul nostru avea niste lipsuri materiale si sociale, ci ca, foarte probabil, Mihaita ratase o parte interesanta a copilariei (recompensele dulci, cu beneficii indoielnice). Ratase ceva ce nici nu stia ca exista! Asa cum generatiile anilor 70 si 80 au tanjit dupa banane si Pepsi, nestiind ca ciocolata adevarata contine cacao si ca inghetata poate avea si gust, asa si generatiile mai tinere au balit dupa tot felul de produse vazute prin reclamelele Cartoon Network. De exemplu, printre noi umbla mitul ca Dr.Pepper e un fel de Coca Cola adus la perfectiune, un produs premium, inaccesibil muritorilor de rand. Asta pana am baut amestecul ala lesios de aroma de migdale si sirop de porumb care mi-a demonstrat ca exista gusturi mai nasoale decat aditivii din Rio sau Keke (bautura carbogazoasa cu un papagal isteric pe eticheta, produsa temporar in Ramnicu Valcea).

Sigur ca restrictiile resimtite de diferitele generatii nu sunt comparabile si ar fi nedrept sa pun la aceeasi masa lipsurile unor oameni oprimati de un sistem nefunctional cu lipsurile unor pusti ”rasfatati” de tranzitie. Totusi, problema de fond e aceeasi: simti ca lipseste ceva, ca exista mai mult si mai bine. Simti ca lipseste ceva, dar n-ai idee ce. Daca ar fi vorba doar despre dulciuri si mici recompense, n-am vorbi realmente despre o problema. Sa fim seriosi: pentru noi ciocolata Ambasador era divina, pe cand in cealalta parte a globului, pustii americani basculau batoane Hershey cu migdale, caramel si cereale expandate. Cu toate astea, nu cred ca ne lipsea cu adevarat ceva, asa cum nici unui pusti nascut la Lion nu-i lipsesc deosebitele gogosi cu zahar pudra si merdenelele romanesti. In cazul ”micilor luxuri”, partea buna e ca absenta lor nu e atat de usor de simit, iar lipsa lor nu-ti saraceste efectiv viata. Chiar si atunci cand le observi la altii si ajungi sa ti le doresti (pustii sunt experti la asta), lucrurile nu sunt atat de grave. Faptul ca ”nu stiai ce-s alea caramele” nu te facea mai putin copil, ci poate doar un copil mai putin norocos (si eventual mai sanatos).

Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema. Lista poate continua, cu-atat mai mult cu cat au scris-o niste baieti de la ONU intr-o chestie numita Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Mai grav nu e ca ai una sau mai multe probleme, ci ca nu-ti dai seama care ar fi problema sau problemele alea. Pentru oamenii nascuti in regimuri opresive sau in state esuate, nu a existat niciodata o alternativa. Multi dintre ei sunt asemenea copiilor cu afectiuni de la nastere, copii care ajung sa vada sau sa auda mai tarziu decat restul. In ciuda miracolului care i-a eliberat sau ii va elibera din propria conditie, ei raman cu un handicap. Unul care trebuie recuperat.

(Imaginea libertatii – Sursa)

Lucrurile materiale sunt usor de asimilat. N-ai mancat caramele? Mananci 2-3 si intelegi. N-ai avut in viata ta masina? Inveti sa conduci, iti iei una si in 6 luni injuri la semafor ca e plina strada de soferi incepatori si idioti. Daca ai o baza solida, nu e foarte greu sa urci pe piramida lui Maslow. N-ai stiut ce-i aia libertate de exprimare si miscare? N-ai avut ce manca 30 de ani? Nu intelegi clar ce-i aia proprietate privata? Adaptarea nu e la fel de usoara. Uitati-va la tranzitia romaneasca si la produsele ei intelectuale si politice (o parte dintre ele expuse recent la DNA). Sunt oameni si generatii care au crezut ca pot arde etapele, care au crezut ca pot sa treaca de la o copilarie fara caramele, la o adolescenta de Ferrero Rocher. In adancul sufletului lor au ramas insa niste indivizi cu o mentalitate marcata de lipsuri, o gandire axata pe “a avea cu orice pret”, nu pe a deveni.

Exista si oameni care au trait schimbarea si care si-au transformat lipsurile in combustibil pentru ambitie. Oameni care au inteles ce le lipsea si care si-au administrat revelatiile in doze mici si eficiente. Ingrijorator de multi au ramas insa blocati in ideea ca era mai bine inainte. Cand inainte? Atunci cand tuturor ne lipsea cu certitudine ceva, doar ca nu stiam prea bine ce. Cei mai multi au ramas ca vechiul Mihaita, inca bantuiti de intrebarea: Si totusi, ce-i aia libertate?

P.S: Apropo de oameni care nu stiu ce le lipseste, circula recent online un filmulet cu fermierii de pe o plantatie de cacao care gusta pentru prima data din produsul prelucrat al muncii lor. Interesanta nu e morala pe care incearca sa ne-o vare pe gat autorul documentarului, ci reticenta cu care fermierii accepta ideea de “ciocolata” si ideea de schimbare.

33 Comments »

In ultima vreme, cad din ce in ce mai des prada tentatiei de a-mi incepe articolele cu mici clisee…

In cazul de fata, o sa va adorm cu o intrebare: Va mai aduceti aminte? Va mai aduceti aminte de marile certuri din copilarie? Nuuu? Nici eu, pentru ca durau 10 minute si se terminau in general cu doi „prieteni” batand din nou mingea impreuna sau mergand la magazinul din colt pentru a-si umple burtile cu nuga si bomboane. Copilaria timpurie ne oferea un ecosistem cu adevarat unic. Unul al carui mecanism de rezolvare a conflictelor putea oricand sa dea lectii Consiliului de Securitate al ONU.

Lucrurile erau foarte simple. Tu iti apelai cel mai bun prieten cu elegantul „pitic handicapat”, iar el iti raspundea suav prin „tigan coclit”. Simplu! Fetele de la blocul de vizavi sareau coarda pe terenul de fotbal? Pentru a le convinge sa iti acorde putin timp, era suficient sa arunci cu nisip si sa le numesti „proaste imputite”. Ele la randul lor te scuipau si iti semnalau discret namolul proaspat adunat pe haine prin delicata expresie „cersetor jegos”. Minunea se intampla cand, 10 minute si doua strangeri de mana mai tarziu, erati din nou cei mai buni prieteni (sau, in cazul fetelor, obtineai un mult ravnit armistitiu). Era suficient sa vrei sa “faceti pace”.

Sa facem acum un exercitiu similar. Sa ne gandim la oamenii pe care-i evitam pentru ca „s-au uitat urat”, la amicii pe care-i uitam pentru ca „n-au venit la evenimentul ala” si la scandalurile pe care un apelativ spus la nervi le poate genera. Desigur, o sa-mi spuneti ca problema sta in faptul ca naivitatea copilariei e de mult in urma. Suntem adulti si suntem „responsabili” pentru ceea ce spunem! Aparent. Asta e motivul pentru care nimic din ce lansam in prezentari, integram in discursul zilnic sau aruncam in vant nu mai e considerat accidental sau nevinovat. Nu, tot ce spunem are un „scop” si consecinte pe termen lung. De-asta apar si diferentele „ireconciliabile”.

Sunt oare dificultatile vietii adulte atat de greu de surmontat, incat orice cuvant si orice gest sa se transforme instant in arma? Greu de spus. Si totusi, ce facea copilaria atat de eficienta in aplanarea micilor razboaie ? De ce bataliile tineau o zi si nu cinci ani? Unii ar spune ca motivul sta in inocenta celor mici si in incapacitatea lor de a descifra sensul propriilor aluzii (si, implicit, ale aluziilor altora). Altii spun ca ar fi vorba de lipsa de empatie copiilor si de tratarea relatiilor interpersonale cu aceeasi atentie cu care iti speli ratustele de cauciuc. Eu cred insa ca la mijloc exista o explicatie mai complexa decat „copiii sunt prosti, adultii sunt destepti”.

Cand esti copil, n-ai prea multe lucruri care sa-ti defineasca lumea. Pe langa camera si jucariile tale, prietenii si spatiile cunoscute sunt printre putinele repere la care te poti intoarce. Motivul pentru care cauti sa te impaci imediat dupa o cearta si pentru care renuntarea la „colegii de joaca” pare de neconceput tine de coerenta propriului univers. Nu vrei sa-ti reordonezi valorile pentru orgoliul propriu, pentru o jucarie stricata sau pentru o injuratura care nici macar nu stii ce inseamna. E un compromis minor si natural. Cand esti copil, n-ai renunta la lumea ta pentru… nimic in lume.

Acum, de ce ce n-ai putea aplica principiile astea ca adult? Daca excluzi oamenii care chiar iti vor raul (si o demonstreaza prin actiuni repetate), cam poti. Depinde cat de importanta este lumea pe care vrei sa o salvezi. Sefi de stat cu ambitii monumentale, cupluri la inceput de drum, echipe in plina ascensiune si mii de proiecte cu potential. Aparent totul poate cadea prada diferentelor „ireconciliabile”. Desi protejarea “status quo”-ului a dat glas multor tirani, mi-ar placea sa ne punem mai des intrebarea daca un conflict e singura solutie. Mi-ar placea sa analizam mai serios posibilitatea negocierii.

Probabil ca articolul asta suna ca o lamentare de fotbalist: sa fie bine, ca sa nu fie rau! De altfel, nici n-am intentionat sa-l duc mai departe de taramul metaforei. Totusi, de ce sa te chinui sa construiesti o lume, daca ai de gand sa-i arzi campurile si sa-i otravesti fantanile la primul semn de pericol?

P.S: Ca tot veni vorba de copilarie, voi jucati prinselea pe „boli incurabile”? Nu de alta, dar pustii anilor 90’ sigur ar fi inventat un prinselea „cu Ebola” pana acum.

24 Comments »

In imprevizibila lume a artei, sunt putine handicapuri care sa condamne la anonimat. Cu toate astea, exista ceva fara de care succcesul nu ar trebui sa existe…

Acel ceva ar trebui sa fie abilitatea de a spune povesti. Fie ca este vorba despre vieti inchise in cuvinte sau versuri albe, despre imagini complexe sau simple culori, instalatii sau ritmuri originale, substratul oricarei lucrari cu pretentii artistice ramane o poveste buna. In 2014, nimeni nu mai are pretentia ca „poveste” sa insemne exclusiv naratiune, dar toti cititorii, ascultatorii si privitorii  au dreptul la o idee fundamentala, un mesaj sau un scop al lucrarii.

Da, stiu ca e greu sa incadrezi ideea de arta in granite concrete, dar, contrar parerii unor critici, nu este foarte greu sa o desfiintezi. Cu atat mai mult cu cat gusturile sunt prin definitie subiective. O devoratoare de lectura mai pasionata decat as putea fi eu vreodata sustinea recent ca “arta ar trebui sa fie constienta si deliberata”. Complet de acord! Desi afirmatia asta nu constrange la mesaje explicite, ea implica totusi un…efort. Oricat s-ar chinui anumiti indivizi sa ne convinga de contrariu, oameni care „sunt si respira arta” nu exista.

Arta iti poate satisface egoul, poate fi o evadare din cotidian sau o lectie de morala. Chiar si asa, arta fara public nu exista, cum nici experienta fara poveste n-are farmec. Arta se face prin creator, nu exclusiv pentru el. E catharsis, nu rezultatul lui. Stiu, suna ca niste retete arogante de la un scriitoras de provincie. Poate ca sunt, dar as vrea sa stiu macar un exemplu de „artist” care nu s-a gandit macar o data sa-si faca operele publice. Desigur, multi dintre nebunii frumosi ai literaturii, muzicii si picturii universale s-au retras la un moment dat de pe scena publica si au avut opere pe care n-au dorit niciodata sa le scoata la lumina, dar niciunul n-a avut aroganta sa-si subestimeze publicul.

Discutia este destul de lunga si reapare periodic in ultimii ani. Motivul este simplu: traim intr-o lume a vocilor puternice, dar grabite si a informatiei debordante. O lume in care, pentru a te bucura la maxim de povestile din jur, trebuie sa ignori gramezi uriase de compost. O lume in care oricine poate avea o voce si oricine, cu putin antrenament isi poate pune talentul la incercare. O lume in care, cu un program de editare gratuit si putina rabdare, oameni cu portii moderate de talent pot spune povesti coerente, in cuvinte, sunete sau imagini. Desigur, nu oricine poate spune povesti bine si nu oricine poate spune povesti bune, dar asta este total alta discutie.

Avand totusi acces rapid la statutul de creator, de ce la fiecare competitie locala sau regionala de animatii sau scurt metraje, creatiile romanesti se remarca prin incoerenta si pretentiozitate. De ce, cu mici dar notabile exceptii, artistii romani din mai toate mediile n-au invatat inca sa spuna o poveste? Mai mult, de ce nu le punem mai des legitimitatea sub semnul intrebarii? Recent incheiatul festival Anim’est si festivalul Anonimul din vara m-au fortat din nou sa mormai in barba: nu asa! Am dreptate? Poate ca nu. Am dreptul? Cu siguranta, in conditiile in care o simpla cautare pe Vimeo imi arata lucrari facute de amatori care depasesc vizibil tot ce am vazut in zile intregi de festival.

Pana la festivaluri insa, avem jurnalisti care nu sunt in stare sa pastreze o idee coerenta pe parcursul a doua pagini. Bloggeri care nu sunt capabili sa-si povesteasca plictisitoarea viata, dar au pretentia sa fie platiti cu sute de euro pentru a o influenta pe a altora. Avem scriitori care urla ca nu-i citeste nimeni, desi n-au mijloacele logice si gramaticale pentru a transmite un mesaj. Avem oameni cu studii si talent real dati la o parte de oameni ce nu pot fi decat absolventi ai scolilor pentru copii cu nevoi speciale. Si nu in ultimul rand, avem o comunitate artistica formata din indivizi care-si incurajeaza reciproc rabufnirile. Ce nu avem insa este un grup de oameni suficient de educati si informati incat sa spuna in mod repetat NU.

Traim intr-adevar intr-o lume „altfel”. O lume in care ai dreptul si poate chiar obligatia sa refuzi gangurelile incoerente ale unor oameni care nu sunt capabili sa-si rezume ideea geniala intr-un paragraf concret. Traim intr-o lume unde putem aplica fara teama un mai vechi dicton din lumea publcitatatii: daca nu o poti spune, probabil ca nu e o idee.

P.S: Am scris in trecut si despre obsesia pentru capodopere a creatorilor romani. Apreciez ca multi vor sa atinga cerul, dar, ca sa-i cred, am nevoie de o mostra de nori.

20 Comments »

In ultima vreme v-am cam exasperat cu parerile mele despre lume si, de ce nu, cu lumea parerilor mele…

Prin urmare, am decis sa intrerup putin rutina cu niste filme. Cum lista mea s-a lungit nepermis, pentru a trece titlurile vazute in revista voi folosi metoda promisiunilor electorale. Voi alege din lista titlurile care suna bine, desi sunt complet irelevante.

Lucy (2014)

In cazul multor filme proaste, exista intotdeauna un „dar” care sa te faca sa-i dai o sansa. Filmul X e prost, DAR macar are efecte speciale decente. Y are un scenariu slab, DAR actorii sunt buni. Ei bine, in cazul lui Lucy lipseste „dar”-ul. Lucy e un film prost cap-coada, bazat pe o teorie stupida (cea conform careia ne folosim doar “10%” din creier) pe care o speculeaza absolut aberant. Scenariul incoerent o aduce in plan pe Lucy, o studenta americana pe care Scarlett Johansson se chinuie sa o interpreteze si care printr-un joc dubios al sortii ajunge sa transporte un drog periculos in stomac. Punga cu droguri se rupe, iar Lucy devine o zeitate. Sfarsit, cel putin pentru partea coerenta a filmului.

Nici prezenta lui Morgan Freeman, ale carui replici violeaza orice urma de logica, nu salveaza cu nimic filmul. Lucy este greu de urmarit, isi reduce personajele negative la artificii narative, lipsite de motivatie (chiar, stie cineva ce s-a intamplat cu englezul sarmant de la inceput?) si abunda de metafore siropoase. De la referintele la prima “femeie” australopitec la aiurelile de tip ”traieste-ti viata si ignora zgomotul”, nu exista cadru din Lucy care sa nu jigneasca privitorul inteligent.  De fapt, cred ca singurele cadre care merita urmarite sunt cele de film documentar, suprapuse aproape inteligent peste unele momente narative.

Pe langa problemele descrise mai sus, Lucy abunda si de plasari de produse agresive, ajungandu-se chiar la o scena unde unul dintre inamici se spala de sange pe maini cu apa Evian. Nu, Lucy nu este un film ”usurel” sau “silly” si nici ”pulp”, dupa cum se exprimau criticii. Pentru asta il avem pe Tarantino. Lucy este pur si simplu un film prost al carui creatori s-au inhamat la o speculatie stiintifica redundanta si oximoronica. De la “timpul ca unitate de masura” la “timpul nu exista” trec doar cinci minute de film. Naratiunea filmului nu duce niciunde, iar efectele speciale sunt plasate aleatoriu (ganditi-va la coreeni grasi suspendati in aer si la o Scarlet Johansson invincibila si mult prea imbracata).

Personajul principal zboara, citeste minti si da lectii cretinoide de viata, in timp ce inteligenta ii creste progresiv. Lucy este genul de film care merita sa stea langa Battlefield Earth si Ice Planet si sa puna macar temporar punct carierei lui Luc Besson. Din fericire pentru el, Rotten Tomatoes si alte agregatoare platite ii vor plasa gramada de gunoi peste limita de 60%, in timp ce vor ingropa filme precum Transcendence. Daca va place totusi tema si vreti sa o vedeti abordata, va recomand fara atat de multe rezerve Limitless.

Guardians of the Galaxy (2014)

Un film gandit din start pentru publicul amator de benzi desenate si efecte vizuale. Genul de film la care un tata tanar isi poate duce pustiul de 12 ani fara sa se teama ca va adormi pe parcurs. Chiar daca n-a fost la fel de spectaculos ca The Avengers, Guardians of the Galaxy a punctat fix acolo unde a fost nevoie: umor, clisee acceptabile si personaje care sa poata pune bazele unei serii. N-are sens sa va povestesc prea mult despre renegatul Star-Lord (Chris Pratt), planta vorbitoare Groot (interpretata de Vin Diesel), ratonul dement Rocket (cu vocea lui Bradley Cooper), Gamora, asasina reconvertita (Zoe Saldana) si psihopatul Drax (Dave Batista). Actorii nu sunt foarte mari, dar sunt potriviti pentru rol, mai ales Chris Pratt care de-acum poate astepta linistit oferte de la case mai mari. Merita totusi notate scurtele aparitii ale unor nume mai titrate precum Glenn Close, John C. Reilly, Djimon Hounsou, Benicio Del Toro si Michael Rooker (Yondu).

La capitolul puncte negative, ma pot vaita ca principalul inamic, Ronan, nu pare sa aiba o motivatie suficienta pentru actiunile declansate. Desigur, cei familiari cu banda desenata stiau si povestea lui Ronan, dar pentru multi din sala, tipul cel rau parea doar psihopat (iar Lee Pace se pricepe de minune la treaba asta). Povestea generala a filmului este un mic cliseu si este axata pe protejarea unui vestigiu extraterestru extrem de puternic. De altfel, multe scene vor trezi cel putin o reminescenta fanilor Star Wars. Pana la urma, cred ca figura de catelus speriat a lui Groot, replicile ratonului si gluma de dupa generic mi s-ar fi parut mai interesante daca lumea nu mi-ar fi spus ca-i filmul anului. Guardians of the Galaxy e un film foarte relaxant, iar James Gunn e un regizor cu mult potential (mai ales dupa ce am aflat ca a regizat si Super). Totusi, sa nu exageram.

Horns (2014)

Daniel Radcliffe se tot chinuie de ceva vreme sa ne demonstreze ca nu e doar un fost pusti ochelarist, condamnat la rolul lui Harry Potter. Ce e mai ciudat e ca-i si reuseste, atat in teatru, cat si in film. Ecranizat dupa o carte a lui Joe Hill (fiul lui Stephen King), Horns e o productie unde mitologia crestina imbratiseaza filmul politist. Acuzat de uciderea iubitei, Ig Perrish, personajul principal, se trezeste intr-o dimineata cu o pereche indestructibila de coarne pe frunte. Ba, mai ciudat, la vederea coarnelor, oamenii din jur incep sa faca confesiuni sau sa cada prada propriilor dorinte si pacate.

De ce recomand Horns? Pentru ca regizorul si producatorul, Alexandre Aja (cunoscut in lumea amatorilor de horror pentru Mirrors, High Tension si The Hills Have Eyes) reuseste sa imprime filmului o atmosfera a la David Lynch. De la tonurile de rosu, la flashback-uri si modul in care sunt spuse replicile, Horns urla “Twin Peaks”. Bucatile de comedie neagra sunt si ele interesant integrate. Radcliffe joaca excelent, iar Juno Temple, iubita lui Ig din film, face ce stie cel mai bine: isi propteste ochii imensi in camera si face o figura ciudata.

De ce n-as recomanda Horns? Pentru ca acelasi Alexandre Aja a renuntat la unele metafore din carte pentru un final usor stupid, cu note de Hollywood, final care perturba tonul intregului film.  Pentru ca actori precum David Morse nu sunt suficient pusi in valoare, iar altii precum Max Minghella par a fi alesi aleatoriu. Nici efectele speciale n-au fost cele mai grozave, dar filmul nici nu ridica pretentii in sensul asta. Totusi, nu gasesc prea multe motive pentru care sa-i dau lui Horns o nota mica. Aruncati o privire. Una mai lunga, pentru ca filmul are aproape doua ore.

7500 (2014)

7500 este un horror de atmosfera, despre pasagerii unui zbor international. N-o sa divulg mai multe despre poveste, pentru ca filmul e scurt si orice v-as spune ar intra la categoria spoilere. Ce e interesant? Faptul ca Takashi Shimizu a turnat filmul la scurta vreme inainte de cele doua accidente Malaysia Airlines si ca evenimentele din film seamana destul de mult cu primul dintre ele. Ce nu e interesant? Faptul ca dupa ce te prinzi “care-i baiul”, scenele “horror” devin o simpla umplutura.

Chef (2014)

Chef ii aduce in aceeasi farfurie (ha, ce joc de cuvinte fabulos…) pe John Favreau, John Leguizamo, Sofia Vergara, Scarlett Johansson, Dustin Hoffman, Robert Downey Jr. si Oliver Platt (ultimii pentru destul de putina vreme, e drept). Chef este un film laudat de critici drept o comedie relaxata si interesanta pe care merita sa o vedeti. Din premisele astea doua ar trebui sa rezulte un film macar decent. Din fericire, publicul este mult mai inteligent decat Rotten Tomatoes si multi au vazut intentiile din spatele lui Chef: o reclama extinsa la Twitter combinata cu ceva “food porn” si fara un scenariu adevarat.

Dupa un conflict cu un critic, un bucatar de la un restaurant mare demisioneaza si se apuca de vandut sandviciuri pe strada. Cam asta e toata povestea, daca ingoram decorul aproape imposibil de luat in serios si personajele plate si usor de anticipat. Chef n-are niciun moment tensionat si absolut toate conflictele se rezolva cu bine pentru participanti. Pare un film scris de o batrana de 70 de ani care povesteste nepotilor.  Din pacate nu este, este un film scris si regizat de Jon Favreau pe care publicul ar trebui sa aiba decenta sa-l roage sa o lase balta. Serios, pana si chestia asta are glume mai bune decat Chef…

Pe lista asta mai erau vreo sapte filme, dar cum multi ati incetat sa cititi de la a doua propozitie, nu cred ca o sa le simta cineva lipsa (o sa le integrez ulterior intr-un alt articol pe care mi-l voi citi singur – voua o sa vi-l povestesc). Cronicile de la Anim’est si de la mai vechiul Anonimul o sa apara separat pentru ca vreau sa ma enervez separat pe incapacitatea regizorilor si scenaristilor romani de a spune o poveste coerenta.

P.S: Pana atunci, e posibil ca un film extraordinar, The Man from Earth, sa primeasca o continuare. Nu stiu daca e un lucru bun sau nu, dar pentru amatori, proiectul poate fi studiat aici.

15 Comments »

In urma unui articol recent, o cunostinta ma intreba iritata: “Pana la urma, de ce discuti atat despre oamenii din paturile de jos? Oricum nu interactionezi cu ei. Vezi-ti de ai tai, ca intre ei traiesti!”.

Cum la momentul intrebarii imi uitasem sarcasmul acasa, am decis sa dau un raspuns lung si plictisitor. De ce-mi pasa sau, mai corect, de ce ar trebui sa ne pese de oamenii cu care nu interactionam zilnic? De ce ar trebui sa ne pese de oamenii din asa zisele “paturi de jos” ale societatii? Daca m-as angaja la UNICEF sau as concura pentru Miss Univers, primul raspuns ar fi cel cu aroma umanitara: pentru ca vad potentialul fiecaruia si pentru ca vreau sa fac lumea din jur mai buna. Salvati padurea! Sanse egale pentru delfini! Trecand peste muntii de sirop cu care se serveste raspunsul ala, el este in esenta corect. Indiferent cat de confortabila ar fi “bula proprie” si cat de simpatici ar fi “ai tai”, adevarul e ca nu poti sa te imbaiezi la nesfarsit in propriul ego. Nici macar daca te cheama Kanye West. Din cand in cand, trebuie sa mai pui un zambet si pe fetele celor din jur, nu doar pe moaca din oglinda. Din pacate, articolul asta nu e despre oamenii faini pe care i-am putea ajuta si n-are nici macar un cont unde sa puteti dona echivalentul unui topping de saorma. Articolul asta este despre al doilea motiv pentru care ar trebui sa ne pese…

Frica. Exact, frica! Cum adica, ba, iti e frica de oamenii saraci sau needucati? Nu, nu imi e frica de oamenii ajunsi intr-o situatie nasoala si fortati sa faca lucruri in care nu cred. Nu imi e frica de oamenii care trec prin momente dificile sau de oamenii cu o situatie materiala mai putina buna, cu atat mai mult cu cat n-am fost niciodata parte din cei “1%”. Nu-mi e frica de pustiul care nu-si poate continua studiile pentru ca munceste sa-si intretina familia si nici de ala care a ajuns sa ceara din pura nevoie. Am insa niste temeri legate de oamenii needucati, crescuti in medii periculoase si incurajati de mentalitatea mediului politic. Aceeasi politicieni care-i apreciaza ca pe o masa de manevra ieftina si convenabila, pentru ca-si permit sa-i ignore si dispretuiasca in restul timpului. Am niste temeri legate de inmultirea mahalelelor, satrelor si a oamenilor strazii. Nu de alta, dar cand ne gandim la “mase needucate”, facem deseori greseala sa ne imaginam zidari cu opt clase care nu le-au prea avut cu cititul sau la oameni care nu pot face fata unei discutii pe o tema pe care noi o stapanim. Uneori ne imaginam acel “taran” argotic pe care-l aruncam in stanga si in dreapta in conversatii. Il vedem ca pe un prototip al omului lipsit de maniere si de bun simt, ignorand faptul ca taranii traditionali, cati au mai ramas, sunt oameni mai calculati decat multi asa zisi “oraseni” si cu siguranta mai educati decat “meltenii”.

Dar ce-ar fi ca atunci cand ne gandim la oamenii de jos sa ne imaginam indivizi periculosi, la o betie distanta de a sari cu barda pe cineva? Sa ne imaginam toti oamenii aia care umplu stirile de dupa-amiaza si care nu-s toti nici complet lipsit de posibilitati, nici “tarani” in adevaratul sens al cuvantului. Sa ne imaginam oamenii al caror limbaj agitat si limitat e acum atat de diferit de limba romana, incat ne este imposibil sa-i intelegem, desi ne place uneori sa-i luam la misto. Ei de unde vin si, mai ales, ce facem cu ei? De ce trebuie sa facem ceva cu ei? Pentru simplul motiv ca sunt oameni cu care nici conducerea, nici “cetatenii obisnuiti” nu pot stabili o punte de comunicare. Sigur, ei pot fi manipulati la un nivel de baza, dar e greu sa stii ce se ascunde in spate mormaielilor si privilor goale. Si apoi, daca nu poti comunica deloc cu cel din fata ta, de unde stii ca nu-ti vrea raul? Flotarea asta logica nu e originala, dar asta nu o face mai putin periculoasa.

Tocmai datorita atitudinii de tip ”ma inchid in bula mea si nu-mi pasa” am ajuns sa folosim cuvantul “prost” intr-un sens aproape metaforic. Pentru noi, prosti sunt plimbatorii de hartii pentru care Occident inseamna plajele din Bulgaria si care se indarjesc sa omita prepozitia “pe” din toate constructiile lexiscale pe care ar trebui sa le stapaneasca. Am ajuns de fapt sa numim prosti niste oameni cu o educatie similara celei primite de noi, dar cu niste hibe vizibile la capitolul intelect si cultura. E intr-adevar o doza sanatoasa de confort intelectual sa uiti ca pericolul prostiei nu se reduce la a rade la glumele lui Tociu si Palade. E un lux al marilor orase sa uiti ca exista indivizi pe care religia chiar ii tine departe de un macel. Indivizi care ar omori atei pentru “ca nu sunt oameni” si indivizi pentru care violul si violenta domestica sunt drepturi fundamentale. Prostia doare, dar de cele mai multe ori nu posesorii ei ii cad victime.

Nu, nu imi e frica ca o sa-mi sara vreun psihopat in spate din intuneric. Imi e frica doar ca viitorii mei copii si nepoti vor trai intr-o lume in care “prostimea” despre care vorbim mai sus va constitui o majoritate a populatiei. O lume care a devenit statistic posibila cu mult inainte sa apucam noi sa ne lamentam pe tema asta. Oamenii astia, pentru care granita dintre instinct si ratiune e aproape indescifrabila, nu o sa dispara daca ne dam des ochii peste cap si ne lamentam pe Facebook. Ei sunt rezultatul a generatii de neglijenta si al unei tranzitii infioratoare. Sunt rezultatul unor sisteme educationale si economice disfunctionale. Sunt oameni pe care nimeni nu vrea sa-i invete nimic si care isi vor transmite “valorile” puzderiei de copiii pe care fara indoiala ca o vor creste, cu-atat mai mult cu cat statul ii ajuta in sensul asta. Ma rog, asta daca respectivii copii nu se electrocuteaza accidental dupa ce au vazut o reclama cu Smiley.

Oamenii astia n-o sa dispara daca ne tragem garduri mai inalte si nici ne inarmam pana in dinti ca in SUA (desi in unele zone ar putea fi necesar). Ei n-o sa dispara nici daca inasprim legislatia anti imigratie (in Romania asta nu e o problema, cat Romania e o problema pentru altii). As mai da o data exemplul tarilor africane, dar e prea facil si prea indepartat pentru multi. Va invit atunci sa va uitati la zecile de filme Youtube cu rusi care “fac lucruri”. Sa vedeti combinatia de disperare, confuzie si nevoie de atentie din ochii lor. Sunt oameni la un pas distanta de fundul sacului si sunt mult mai multi si mai aproape de noi decat am vrea. Sunt oameni pentru care democratia nu prea are cum sa functioneze, indiferent cine ar institui-o. Nu de alta, dar marile democratii necesita sisteme educationale si opinii publice pe masura. Sunt oameni furiosi, captivi intr-un sistem pe care nu-l inteleg. Din pacate, constiinta civica si revolta pasnica nu sunt prioritare, cand esti prins in catacombele subterane ale piramidei lui Maslow.

Bine, deci exista din ce in ce mai multi oameni pentru care regulile de baza ale societatii umane nu conteaza. Daca nu ne putem izola in apartamente centrale si in SUV-uri blindate, ce putem face? Am putea incepe prin a ne pasa. Prin a deschide ochii la legile adoptate in jur si prin a contribui atunci cand putem la efortul educational. Ca-i o donatie, voluntariat sau doar sustinere a unor initiative inteligente, am putea constientiza ca efortul educational nu se opreste la alfabetizare. Nu intr-o epoca a informatiei usor accesibile. Sigur, pentru Gigelul care-si rezolva problemele zilnice cu toporul nu se mai pot face multe lucruri. Pentru Gigel Jr. insa, legenda aia cu “egalitatea de sanse” ar putea avea un sambure de adevar. Pentru el, viitorul nu trebuie sa implice neaparat stirile de la ora cinci.

P.S: Cred ca am devenit iritant cu analizele sforaitoare, dar constat ca in ultima vreme a inceput sa ma irite teribil atitudinea de pusti teribilist a unor oameni care au si banii si timpul sa schimbe ceva.

30 Comments »