Krossfire's Blog

Captivat temporar de resursa de glume a corporatistilor, blamatul 9gag, am inceput sa ma gandesc la un efect mai putin studiat al democratiei online…

Dupa vreo 10 glume destinate pustilor de 12 ani, am abandonat site-ul in favoarea scrijelitului pe blog. Ce mi-a ramas totusi in minte din sutele de ”meme”-uri salbatice au fost glumitele de tip ”That awkward moment when…”. Genul asta de formulari, vazute cu ani in urma pe Reddit, presupun expunerea unei situatii jenante, in baza unui acord tacit cu cititorul. Momentele in sine variaza de la amuzamente cotidiene, pana la lucruri pe care pana recent nu le-ai fi spus nici parintilor.

Subiecte legate de sex, gafe majore sau chiar boli devin  material umoristic, odata ce li se adauga o poza zambitoare si un text de multe ori redundant. Daca nu stiti la ce gen de ”umor” ma refer, dati rapid o fuga pe 9gag sau memecenter.

Ce incerc sa spun nu e ca genul asta de umor ar fi un lucru rau. Din contra, tind sa cred ca e o forma de defulare psihologica rudimentara. Poate fi amuzanta pentru ca “e adevarata” si e amuzanta pentru ca “e jenanta”. Sunt ticuri sau obsesii care tindem sa credem ca ne apartin, ticuri si obsesii pe care generatia mea le baga sub pres. Cui te confesai in cazul unei stangacii extraordinare in prezenta sexului opus? Cu cine ai fi vorbit despre masturbare la 13 ani? Cui i-ai fi marturisit mica ta obsesie de a verifica de trei ori toate usile inainte de a iesi din casa? Ma rog, ati inteles ideea…

In cazul generatiei mele si a celor precedente, a existat mereu un buchet de tabuuri care sperai sa dispara cu varsta, nu printr-un raspuns direct. Chiar daca cel din fata ta avea acelasi fetis nevinovat, niciunul n-ar fi recunoscut in veci ca face asta. Prin urmare, prietenii erau scosi din schema cand venea vorba sa discuti despre ”asa ceva”. Parintii ieseau si ei, desi poate ar fi fost singurii capabili sa dea un raspuns autorizat. Deci, ce ramanea de facut decat sa crezi ca esti “putin ciudat” si sa bagi dilema sub pres?

Un deceniu mai tarziu, Internetul a facut loc pentru toate dilemele si flatulatiile mentale. E suficienta o raita pe TPU, Yahoo Answers sau pe multe dintre asa zisele ”site-uri” de umor pentru a vedea ca totul, dar totul, poate fi supus dezbaterii publice. Pisica ta nu mai respira de trei zile? Execelent, intreaba daca e de la mancare! Ti-a iesit o alunita intr-o zona intima? Superb, porneste un fan club! Esti gata sa faci o alegere care-ti va afecta viitorul? Intreaba niste straini!

In prima faza, ai fi tentat sa apreciezi modul in care ”indoiala” se scufunda intr-un noian de informatii mai mult sau mai putin utile. In fond, genul asta de mici frustrari contribuiau la o stare de tensiune si alienare a pustilor de liceu si generala. Punand astfel problema, am spune ca Internetul face o treaba excelenta in a ateiza populatia, pentru ca fricile sunt din ce in ce mai greu de speculat.

La o a doua privire insa, cantitatea enorma de defulari si glumite bazate pe ”momente cand” arata pe de o parte deteriorarea relatiilor parinti-copii si pe de alta parte incurajeaza o sinceritate ingrijoratoare. Vrem nu vrem, mizilicurile alea zilnice erau parte a personalitatii noastre intr-o perioada in care era extrem de greu sa ai efectiv personalitate (liceul, de exemplu). Fara “indoiala”, ajungi sa te scufunzi si mai usor in multime si, chiar mai grav, sa accepti orice comportament ca fiind ”normalitate”.

Faptul ca Internetul iti faciliteaza intalnirea cu oameni “ca tine” actioneaza si terapeutic, dar si ca un catalizator. E linistitor sa stii ca ”e ok sa o dai in bara la primul sarut”, dar nu-i ok sa ti se spuna ca ”tendintele suicidale sunt absolut normale”. Asta cu atat mai mult cu cat intrebi oameni la fel de debusolati si prostovani ca tine. Mai mult, sa nu uitam de mostenirea lasata de genul asta de reziduuri online. Pustii de acum s-ar putea sa traga ani buni pe baza unei tampenii spuse in clasa a sasea sau a unui clip YouTube in care isi spun parerile despre o lume pe care inca nu o cunosc.

Da, e adevarat ca am eliminat ”indoiala”. Din pacate, am inlocuit-o cu un spectacol ieftin al confesiunilor, unul in care la final nu mai aplauda nimeni.

P.S: Ca un off-topic, simt nevoia sa repet un link la o imagine pusa si pe Facebook. Daca si asta e o culoare, propun ca toti barbatii sa intre intr-o greva daltonista…

25 Comments »

Pentru ca in ultima vreme am scris mai mult pe Facebook si Twitter decat pe blog, m-am gandit ca un rezumat nu ar strica…

Desigur, remarc ca un astfel de rezumat nici n-ar contribui cu ceva la progresul umanitatii. Din pacate, pentru ca n-am nici cea mai slaba forma de autocontrol literar, o sa va uimesc cu perlele mele de intelepciune.

Ultima data cand m-am dedat la un astfel de efort editorial a fost la inceputul lui 2010.  De data asta, nu am putut acoperi aproape 2 ani de baliverne, asa ca m-am rezumat la anul 2011 si la cateva selectii din 2010.  Nu stiu ce faceti voi, dar eu n-am amuzat (din cu totul alt motiv decat articolul de fata):

• Nu ascult, cred ca le stiu pe toate si imi place sa fac lucrurile la intamplare. Sa fiu eu…Dumnezeu?
• In timpul liceului, mama imi spunea ca si-ar dori sa fiu putin mai nesimtit. Cred ca in timp am depasit asteptarile.
• Propun ca de-acum incolo singurul plural acceptat pentru “penis” sa fie “penisi”. Substantivul ala nu are voie sa fie de genul “neutru”!
• Vrei sa o agati, dar n-aveti nimic in comun? Tot ce trebuie sa faci este sa-ti incepi discursul cu: Hei, am auzit ca iti place sa respiri!
• Ma gandesc sa scot o carte cu replici de agatat corporatiste. Iata o mostra deosebita: “Babe, I’m just like feedback…I don’t come early!”
• Ramâi fomist, ramâi prostovan. (Aproximativ Steve Jobs)
• Problema cu femeile din ziua de azi e ca spun tot mai des “O sa ma cert cu tipa aia” in loc de “O sa ma lupt topless in namol cu tipa aia”.
• Uneori e greu, dar a fi barbat inseamna a fi in primul rand supererou. Because with great penis, comes great responsibility!
• De fiecare data cand cumpar un joc, realizez cat de ieftine sunt cartile.
• Cred ca asta e primul Craciun in care voi merge cu ”Chupacabra”, mancatorul de capre.
• Frate, sa fii ca Seagal in filmul vietii: arogant, invincibil si usor de remarcat.
• Mi se reproseaza uneori ca sunt in ”alt film”. Ei bine, azi am intalnit pe unul care era la complet alta casa de productie!
• O sa fac un castel de namol, fara castel si fara namol. Va fi un castel ironic, pentru hipsteri.
• Michael Jackson, Steve Jobs, Sisu…uite asa se duc valorile.
• Imi lacrimeaza ochiu’ stang de parca imi canta Celine Dion pe retina. Continue Reading »

40 Comments »

O sa-mi rapesc 20 de minute pentru a divaga de la un subiect pe care nici macar nu l-am deschis. O sa-mi rapesc deci 20 de minute pentru a abera…

De vreo doua zile, vuieste media online si offline sub ecourile unui gest. Gestul apartine unei televiziuni care s-a gandit ca imaginile cu fundul unui fost premier merita sa fie dezbatute public de adversarii politici ai posesorului. Nu o sa intru in detalii pentru ca sunt convins ca subiectul e cunoscut. Nu o sa intru in detalii si pentru ca subiectul este complet neinteresant. Ce ma mira si merita mentionat insa este violenta reactiilor si ulterior, tupeul autorilor lor. Mai mult, e de remarcat modul in care, dupa incident, ne-au fost servite zeci de lectii de jurnalism de la indivizi greu de calificat.

Daca unele randuri pe tema m-au relaxat prin abordarea detasata, majoritatea au reusit sa ma irite. Toti editorialistii de buzunar si fostele glorii ale jurnalismului anilor 90′ au urlat din toti rarunchii ca se prabuseste presa. Pana la urma, nici nu mai conteaza ce a facut moderatorul in cauza sau politicianul invitat, ci faptul ca ”am ajuns chiar in ultimul hal”. Daca am vorbi despre orice alt domeniu (industria petrochimica, de exemplu), cuvantul “prabusire” ar putea avea un sens. Cand vorbim despre presa si media in general, uitam ca n-a existat niciodata o culme de pe care sa ne prabusim. E ca si cand ai “cadea” dintr-un sac de dormit.

Aruncati un ochi pe comentariile de la diferite editoriale si veti vedea o dezbatere aprinsa despre ”salvarea presei romanesti”. Pe bune, salvarea presei? Ne e dor de Infractoarea Mov si de articolele despre gaini ale lui Cristoiu? De schimbarile radicale de pozitie ale CTP-ului? De Marius Tuca? Faptul ca la mijlocul anilor 2000 influxul de capital a ridicat salariile jurnalistilor si a adus in fata cateva voci coerente (nu neaparat morale sau rationale), nu inseamna ca presa romaneasca a avut un varf. A existat o perioada cand se traia binisor din presa, atata tot. Presa romaneasca n-a fost niciodata cerebrala, in ciuda unor iesiri razlete. Presa romaneasca n-a fost nici macar libera, constrangerile variind intre politic si financiar.

E suficient sa ne uitam la cazul Petrache Lupu si o ne loveasca faptul ca, nici macar in interbelic, presa romaneasca nu a avut luxul maturizarii. Comunismul a rapit ulterior si ultima bruma de credibilitate a cuvantului scris. Dupa 90, fostele portavoci au devenit brusc ”lideri de opinie”. Dupa 2000, liderii de opinie s-au transformat in ”lideri de audienta”. Din pacate, noua ne-au lipsit liderii de constiinta.

In astfel de conditii, pe cine a tras in jos gestul moderatorului amintit la inceput? Ce ordine imuabila a distrus? Nu de alta, dar mai mult decat a arata absurdul senzationalismului din presa, emisiunea invinuita a aratat absurdul jurnalistului roman din 2012. Un individ gregar, fatarnic si lipsit de orice forma de conduita profesionala. Un individ caruia ii place sa dea lectii mai mult decat sa invete, desi stie bine ca a sarit si peste scoala vietii si peste cei 7 ani de-acasa. Si nu, nu putem da vina pe public, in ciuda carentelor lui. Ai publicul pe care ti-l formezi si intr-un final, publicul pe care il meriti.

Ne mai mira cu ceva faptul ca jurnalismul cetatenesc si jurnalismul independent sunt din ce in ce mai des invocate? Ne mira ca un articol individualizat si scris cu patima omului caruia ii pasa are impact mai mare decat 2 pagini de traduceri din The Sun. Mor redactiile ziceti? Lasati-le sa moara!

P.S: Pentru ca nu toate P.S-urile mele sunt off-topic, azi va servesc si un link cu o oarecare legatura cu articolul. Daca nu va place umorul vizual, puteti citi aici o stire de mare angajament.  Din pacate pentru sperantele celor din Libertatea, singura vina a pustiului aluia e ca are gusturi foarte dubioase la femei (si ca inca nu are ”moves like Jagger”).

78 Comments »

Gandindu-ma ca portia de obscuritati muzicale nu a fost suficienta, am decis sa ma aplec si asupra filmelor vazute in ultimele luni…

Nici de data asta nu m-am putut abtine sa nu amestec productiile hollywoodiene cu filme independente. Macar asa pot fi sigur ca nu urmaresc porcarii dintr-o singura ograda si ca-mi prajesc uniform neuronii.

Bridesmaids (2011):  Auzisem ca filmul asta a incasat cateva premii si-l vazusem si pe Appatow pe lista producatorilor. Desi numele m-a avertizat ca e vorba despre o comedie cu muieruste, am zis sa-mi risc putin ferocitatea. Si putin am si riscat, pentru ca mai mult de 25 de minute din film n-am putut urmari. Toata actiunea filmului se poate reduce la: Hei, sunt femeie? -Daaa? Ce coincidenta, si eu! -Stii ca si noi femeile tragem vanturi? -Da, o fac chiar acum! Cam aia e, in linii mari, experienta Bridesmaids. O adunatura de actrite al caror potential e sters de un scenariu infiorator de anost. Comparatia cu Hangover nu-si are rostul. Primul film din seria Hangover nu incerca sa fie amuzant sau subtil. Bridesmaids in schimb se straduieste in disperare sa ne livreze “replici memorabile” si “personaje atipice”. Per total, rateaza infiorator.

Rare Exports: A Christmas Tale (2010): Asta eu un film recomandat de Aronbiro si aparent subtitrat de Richie. Era deci musai sa vad grozavia. O subtila parodie finlandeza, in parte aseamanatoare cu The Troll Hunter, Rare Exports pune pe tapet un antagonist neobisnuit. Personajele principale, un grup de vanatori condusi de un pusti, duc o lupta pe viata si pe moarte cu…Mos Craciun. E vorba de Mos Craciunul original, mai precis, de creatura numita Krampus. Un monstru incornorat mai preocupat de pedepsirea copiiilor care n-au fost cuminti, decat de recompensarea celor care s-au spalat dupa urechi. Creatura si ajutoarele ei (elfii) sunt dezgropate de un miliardar nebun, iar restul e un mix de horror, fantasy si parodie care merita vazut.

Super (2010): La fel ca mai celebrul Kick-Ass, Super este un film despre supereroi fara “super” talente. Din pacate, Super a fost eclipsat de filmul amintit anterior, in ciuda faptului ca abordarile difera fundamental. Ceea ce multi critici par sa nu fi inteles e ca Super nu urmareste sa fie o comedie usoara despre aspiratiile de justitiar ale unui tocilar. Nu, Super este un film despre un individ introvertit si antisocial care o ia razna odata cu fuga sotiei. Personajul principal, Frank Darbo, imbraca mantia lui “Crimson Bolt” si aplica corectii la fel de dure si  sangeroase traficantilor de droguri, cat si celor care nu stau la coada la bilete. Super e amuzant pe alocuri, dar tulburator per total. Violenta gratuita are un sens, desi efectul ei final nu e intotdeauna stralucit. Oricum ar fi, il gasesc a fi un film mult subapreciat. In distributie, m-au intrigat prezenta lui Ellen Page (Juno), a lui Kevin Bacon si a lui Liv Tyler, in rolul sotiei drogate a lui Frank Darbo (Rainn Wilson).

Puss in Boots (2011): Din fericire, creatorii animatiei 3D Shrek au oprit seria dupa “numai” patru titluri. Din nefericire, oamenii tot n-au putut renunta la personajele create, asa ca acum cateva luni ne-am trezit cu Puss in Boots, un “spin-off” al seriei. Motanul Incaltat, adus la viata de vocea lui Antonio Banderas e un personaj interesant, cam al doilea care merita propria poveste, dupa magarus. Nici antagonistul principal, Humpty Dumpy (Zack Galifianakis) nu e rau conturat in film. Daca povestea lui Puss in Boots e suficient de creativa si ridicola incat sa te tina interesat, umorul e departe de primele doua Shrek-uri. Mult mai simpatice mi s-au parut trailerele, bazate pe reclamele Old Spice.  Drept concluzie, animatia nu e rea, dar sper sincer ca e ultima din serie.

Immortals (2011): Un film de la producatorii 300 care te va lasa cu o unica intrebare: “Ce ca**t?”. Plasat intr-o Grecie Antica fictiva, filmul in sine are cateva momente placute de macel si spoiala cu sange. Din pacate, povestea subtire face praf pantenonul grecesc si ne serveste o supa de eroi, titani si zei in costume bizar-cretine. Mai mult, actorii alesi sa intrupeze maretii zei nu sunt nici tineri, nici prea talentati.

Orcs! (2011): Un horror de categoria C care aminteste de catastrofalul Troll 2. Totusi, e un horror de categoria C absolut ilar si binevenit. Intr-o oala cu filme care se iau mult prea in serios, Orcs! atrage atentia asupra captivantei lumi a padurarilor. Dialogurile sunt la pamant, efectele speciale la fel, iar incercarile filmului de a fi amuzant sunt profund transparente. Chiar si asa, e un film la care am ras cu pofta, nu atat de costumele orcilor, cat de scenetele complet ilogice cu care e presarata actiunea. Daca va hotarati sa vedeti Orcs!, sa nu cumva ratati momentul “probei de urina”.

The Inbetweeners (2011): Un American Pie britanic care vine ca o incununare a scurtului serial cu acelasi nume. Patru adolescenti inadaptati cauta in disperare calea catre sfantul pocal al sexului fara obligatii. Serialul e scabros, sec si al naibii de amuzant pe alocuri. Filmul nu sare departe de trunchi, oferindu-ne una dintre  cele mai puternice scene de dans dintr-un film de gen. Oricum, merita urmarit fie si pentru a lua pulsul generatiilor actuale. Daca tot sunteti acolo, urmariti si serialul cu acelasi nume. Are numai 18 episoade si merita urmarit, chiar daca ati depasit “varsta”.

The Thing (2011): Ma asteptam la un remake cretin dupa clasicul film din 1982 al lui John Carpenter. Din fericire, noul “The Thing” nu este un remake, ci un prequel, plasat la scurta vreme inaintea intamplarilor din horror-ul optzecist cu acelasi nume. Productia actuala ne arata evenimentele care au dus la disparitia bazei norvegiene mentionata in filmul original si da mai multe detalii despre nava extraterestra care sta la baza intrigii. Desi nu are nici distributia si nici tensiunea primului film, The Thing (2011) merita vizionat

In alta ordine de idei, m-am apucat de holbat la seriale cu zane si purcelusi, adica la Grimm (un Supernatural cu creaturi de basm) si la seria Once Upon a Time (o continuare spirituala a filmului Al Zecelea Regat).

P.S: Daca n-aveti chef sa dati un leu pentru Ateneu,  tin sa va anunt inca odata ca s-a lansat ziarul Pensionarul, in regia lui Cornel Nistorescu si a lui Florin Condurateanu, ziar cu titluri precum “Cum sa fii longeviv la orice varsta”.

33 Comments »

Cred ca s-au facut luni bune de cand nu v-am mai spamat cu muzica mea dubioasa…

Vremea de afara e un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru a pune niste sonoritati ciudate in casti si a ignora vijelia. In ultima vreme, timpul nu mi-a permis sa ascult suficienta muzica noua incat sa mai scriu pe bangyourbrain. Totusi, asta nu inseamna ca n-am descoperit doua albume cel putin interesante.

1.Eluveitie – Helvetios (2012)

Considerati o trupa in plina ascensiune, folk metalistii de la Eluveitie nu lasa sa treaca mai mult de doi ani intre lansarile discografice. Partea buna e ca, similar altor trupe de folk metal din noul val, cei opt elvetieni reusesc sa mentina coerenta si consistenta albumelor scoase pe piata.

Daca albumul de la inceputul lui 2010 nu facea altceva decat sa confirme tiparele muzicale si sonoritatile aparute odata cu mai vechiul Slania, iata ca nici Helvetios nu ne rezerva surprize uriase. Exista insa si o alta fata a albumului, una care ii marcheaza maturizarea muzicala. Avertizat inca din timpul piesei cu videoclip, A Rose for Epona, ascultatorul obisnuit se poate astepta la mai multe interventii corale decat pe albumul precedent. Eluveitie pare sa fi regasit echilibrul compozitiilor pe mai multe voci, growling-ul solistului Glanzmann fiind mai putin abraziv.

Dupa o introducere intr-o engleza cu accent irlandez, piesa care da numele albumului iti invadeaza urechile cu toate instrumentele pe care le poate vara o trupa ca Eluveitie intr-o compozitie. Vioare, hurdy-gurdy, flauturi si bineinteles chitare electrice si tobe. La scurta vreme dupa, piesa Luxtos aduce un ritm cunoscut amatorilor de folclor galez sub numele frantuzit de “J’ai vu le loup, le renard, le lièvre”. Culmea e ca piesa suna al naibii de bine in varianta metalista. Albumul nu se rezuma insa la cateva piese digerabile. Santonian Shores e o bucata melodica care va placea cu siguranta fanilor, pe cand Scorched Earth e cantata cu o voce curata, de menestrel arab, voce pe care o mai auzim si pe Hope. Havoc si Neverland au fost iar piese care mi-au placut foarte mult.

Nu consider ca are sens sa mai insist mult pe piese individuale. Cu exceptia a doua pasaje cu rol de interludiu, cele 17 bucati muzicale de pe album vor avea ceva si pentru fanii hardcore ai trupei, dar si pentru cei indragostiti de sound-ul mai asezat al ultimelor materiale. Un album bun, dar nu unul care sa sparga canonul pe care Eluveitie pare sa-l construiasca de cativa ani.

2.Powerwolf – Blood of the Saints (2011)

Powerwolf e o trupa ciudata. Din pacate, nu am destule cuvinte pentru a cuprinde ramificatiile afirmatiei asteia. La fel ca mai vechea incarnare a trupei Agathodaimon, nemtii de la Powerwolf au si un membru roman, pe secuiul Attila Dorn, absolvent al Conservatorului din Bucuresti. Desigur, nu aspectul asta face trupa sa para “ciudata”.

Ciudatenia vine din faptul ca Powerwolf canta un heavy/power metal generic unde o voce de tenor aduce la viata versuri despre crestinism, despre o noua religie a metalului, despre varcolaci si vampiri. La asta se adauga o doza sanatoasa de corpse paint specific black metalului si niste aparitii live care aduc a procesiuni religioase. Cu toate artificile de scena folosite, muzica Powerwolf se mentine intr-o zona calduta a genului. Continue Reading »

43 Comments »