Da, da, daa! Mai scrie un articol cu recenzii siropoase la filmeee!

Scuze, nu va auzeam prin urletele a mii de fani infocati. Ce spuneati? Sa mai scriu un articol despre filme? V-am luat-o deja inainte si i-am pus si un titlu dubios, asa incat sa dati click din confuzie! Ninsoarea de filme din ultima vreme a fost destul de ”bogata”, mai ales daca va plac jocurile de cuvinte de gradinita. In alta ordine de idei, a fost…cod galben la filme (ba dum tss!).

Sa trecem totusi la subiectul articolului, presupunand ca am totusi asa ceva:

The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013). Daca prima parte a epopeii lui Jackson m-a cam plictisit, al doilea film despre pitici cu obsesii reuseste sa ridice stacheta. In continuare mi se pare ca neo zeelandezul trage de timp, prelungind inutil povestea lui Tolkien. Diferenta e ca, in The Desolation of Smaug, timpul asta este umplut cu elfi si elfoaice (?) care caftesc diferite chestii, cu paienjeni gigantici si dragoni. Adica, fix cu ce ai vrea sa vezi in 3D, la cinema. Primul Hobbit a preferat sa se axeze pe peisagistica superba a Noii Zeelande, lucru laudabil de altfel, dar nu cand filmul tau dureaza trei ore. Fara sa avanseze prea mult povestea, a doua parte a seriei ne aduce si cateva aparitii episodice cel putin interesante, una dintre ele fiind a actorului Stephen Fry. Cu ocazia asta, as vrea sa mai remarc o data ca Martin Freeman (Bilbo Baggins) e intr-adevar talentat si ca Orlando Bloom (Legolas) imbatraneste vizibil. Aceasta ultima parte a fost destinata cititoarelor de sex feminin: Orlando Bloom si Ryan Gosling dispar, fetelor! Noi ramanem tari ca brazii! Altfel, daca tot v-am plictisit timp de un intreg paragraf, va propun sa ascultati piesa lui Ed Sheeran de pe generic.

Thor: The Dark World (2013). In pepiniera supereroilor Marvel, Thor castiga clar premiul pentru “baieti musculosi si unidimensionali”. In ciuda conflictului interior, Thor a fost mereu un fel de Superman blond, prins intr-o eterna reclama la sampon. Din fericire, asta nu l-a oprit sa fie simpatic nici acum, nici in primul film. In The Dark World, Thor si celelalte zeitati nordice se confrunta cu o rasa straveche de ”dark elves” (serios!), rasa care, in ciuda faptului ca e aproape exterminata, da peste cap intregul Asgard cu o singura nava. Asta ne face sa ne intrebam cum naiba au reusit stramosii lui Thor sa-i invinga in prima faza. In orice caz, daca Natalie Portman si Chris Hemsworth nu ne rezerva suprize, prezenta lui Anthony Hopkins si a lui Rene Russo e in continuare binevenita. La fel ca in primul film, Tom Hiddleston, interpretul lui Loki, fura fara probleme filmul. De altfel, englezul asta este principalul motiv pentru care The Dark World merita vazut. Asta si exploziile in spatiu.

Last Vegas (2013) e un film cu o distributie de zile mari, dar cu un scenariu de duminica dimineata, dupa slujba. Cand ii ai in acelasi loc pe Morgan Freeman, Robert De Niro si Michael Douglas, ai doua variante: fie faci un film genial, fie faci un film foarte prost. Last Vegas a ales calea de mijloc, reusind sa fie neinteresant atat pentru cinefili, cat si pentru amatorii de comedii dubioase. Vazut intr-o companie placuta, ca film de weekend, Last Vegas e relaxant. Daca ai intrat insa cu asteptari in sala de cinema, povestea a patru prieteni septuagenari, reuniti la o petrecere a burlacilor, nu te va misca prea tare. Asta nu pentru ca Last Vegas face ceva gresit, ci pur si simplu pentru ca Last Vegas nu face mare lucru. E ca un Hangover fara intriga. Actorii sunt simpatici, premisa nu e rea, dar scenariul este pur si simplu prea cuminte, cu cele mai bune glume plasate deja in trailer. In alta ordine de idei, Michael Douglas a imbatranit dubios, Kevin Kline e in continuare subapreciat, iar Mary Steenburgen merita sa reapara pe ecrane.

The Hunger Games (2012) & The Hunger Games – Catching Fire (2013). O persoana faină mi-a sugerat ca poate n-ar fi rau sa vad The Hunger Games, daca nu pentru poveste, macar pentru atmosfera. Ce sa vezi? N-a fost rau ca am vazut Hunger Games – Catching Fire, ocazie cu care am ingerat si prima parte. Povestea lui Suzanne Collins nu e nici subtila, nici prea inteligenta, dar e bine scrisa. Intr-un stat distopic numit Panem (referinta la Panem et Circenses), locuitorii instariti ai capitalei tin toate celelalte sectoare sub control prin forta armelor si printr-un show anual similar arenei gladiatorilor. In prima parte a cartii si a filmului omonim, accentul pica pe ”Jocurile Foamei” si pe lupta personajului principal, o victima nevinovata a jocurilor. Ceva mai saraca in “actiune si explozii”, a  doua parte se concentreaza pe context social al actiunii. Cu alte cuvinte, prima parte rezoneaza mai mult cu pustii de 16 ani, pe cand a doua si-ar dori sa prinda publicul adult. In ambele cazuri, executia cinematografica este cel putin satisfacatoare, mai ales la nivel de costume si decoruri. Kitsch-ul futurist este senzational redat, iar personajul lui Lenny Kravitz e unul dintre produsele lui cele mai bune. Pe langa muzicianul devenit actor, i-am remarcat pe Woody Harrelson si Stanley Tucci, ambii in roluri bine scrise. Altfel, Jennifer Lawrence (Katniss) chiar este o actrita foarte expresiva si cu o cariera promitatoare in fata.

Starbuck (2011). O comedie canadiana din 2011 pe care cateva cinematografe de la noi au auds-o acum pe ecran. De ce acum? Pentru ca, in paralel cu ea, am fost loviti si de remake-ul american numit Delivery Man. Da, de teama ca publicul lor n-ar intelege toate subtilitatile unor glume despre masturbare, americanii au refacut un film canadian la 3 ani distanta de original. Din ce am inteles, filmul american e refacut aproape cadru cu cadru, asa ca n-am vazut vreun sens in a-l vedea sau recenza. Vorbit intr-o franceza spoita cu argou britanic, Starbuck spune povestea lui David Wozniak, un fost donator de sperma care afla printr-o eroare ca are nu mai putin de 533 de copii. Daca umorul comediei nu este mereu la inaltime, trebuie sa recunosc ca naturaletea actorilor, in frunte cu Patrick Huard si Antoine Bertrand, salveaza mult din film. Nu stiu cum se descurca Vince Vaughn in varianta americana, dar mie Starbuck mi-a trezit pofta de comedii frantuzesti.

P.S: Cu mai multi ani in urma recomandam Avatar: The Last Airbender  drept unul dintre putinele seriale de animatie cu-adevarat bune ale ultimilor ani.  In caz ca productia canadiana v-a prins, ar merita sa aruncati un ochi si pe continuarea lui spirituala, The Legend of Korra. Un serial impresionant vizual si ceva mai matur, dar nu la fel de original.