Asa cum v-am obisnuit, articolele mele despre filme au fost mereu binecuvantate cu titluri dubioase.

Inainte sa insir nume de productii ca un babuin legat de tastatura, ar fi de mentionat ca retrospectiva de astazi are o si tema. Tema ar fi dezamagirea profunda produsa in ultimii ani de agregatoarele de recenzii. Site-uri precum RottenTomatoes sau Metacritic si-au dovedit in repetate randuri ineficienta in a estima calitatea unui film si poate ar merita sa mai aruncam din cand in cand o vorba pe tema asta.

Problema gusturilor e greu de transat, insa atunci cand ai la dispozitie parerile a 40 de critici, e dificil sa etichetezi o mizerie de film drept capodopera. Asta daca nu faci o selectie atenta a criticilor, in functie de banii bagati de casele de productie in bannere si advertoriale. Mai grav, ca manager de marketing, ai putea furniza chiar tu recenziile pentru propria productie (fie direct, fie sub forma de advertoriale), lucru care de altfel s-a si intamplat in cateva cazuri. In cazul filmelor, influenta poarta la randul ei o parte din vina, critici precum regretatul Roger Ebert fiind aprope mereu preluati de „epigoni”.

In continuare, voi diseca filmele vazute recent, vaitandu-ma din cand in cand despre cat de incorecte sunt viata si rating-ul Rotten Tomatoes.

Maleficent 3D (2014)

Ultimul film Disney ne ofera o reintepretare a unei povesti clasice, nu foarte diferita ca abordare de mai vechiul si simpaticul Enchanted. In cazul Maleficent, povestea in cauza este Frumoasa Adormita, iar personajul principal este zana malefica „responsabila” de declansarea povestii. Daca zana este jucata cand simtit, cand mediocru, de Angelina Jolie, Sharlto Copley intepreteaza foarte convingator un rege nebun, rol in care e condamnat sa reapara (typecast, vorba americanilor). Asta daca nu e distribuit in roluri de tembel (a se vedea District 9).

Elle Fanning, sora mai celebrei Dakota Fanning, si tinerelul Brenton Thwaites joaca naiv si simpatic, dar fara surprize. Un rol mai bun decat cere filmul face insa britanicul Sam Riley, aici distribuit in rolul unui corb transformat in om. Ca in cazul multor productii recente, 3D-ul e mai degraba un titlu de onoare. Scenariul are cateva momente bune, dar si cateva scapari dubioase. Practic, ni se spune de la inceput ca personajul principal este „a good fairy named Maleficent”. E ca si cand ti-ai boteza cainele Satan si ai incerca sa le explici tuturor ca nu musca. Per total, un film usurel, de familie, putin peste rating-ul criticilor.

Godzilla 3D (2014)

Partile bine jucate din noul Godzilla se reduc la cele cateva zeci de minute in care apare Brian Cranston (Breaking Bad) pe ecran. Dintre ele, cam jumatate pot fi vazute in trailer. Un alt punct bun este ca scenariul aduce un tribut variantei originale a soparlei. Cu alte cuvinte, veti putea urmari un „Gojira” ceva mai interesant si mai putin stereotip decat de obicei. Un ultimul plus sunt cadrele de tranzitie si peisajele, unde regizorul, directorul de imagine si de fotografie au obtinut cateva momente rar intalnite in filmele de actiune.

Altfel, filmul e un plictis de doua ore in care nu se intampla mare lucru nici la nivel de efecte speciale, nici la nivel de naratiune. Vi l-as rezuma, dar intregul rezumat ar fi un spoiler de doua propozitii. Pot totusi sa va dezvalui ca toate creaturile gigantice din film se hranesc cu radiatii si ca treaba asta este spusa cu maxima seriozitate. Altfel, Aaron Taylor Johnson (Kick Ass) e mediocru, dar, gratie scenaristului, aproape invincibil. Nu stiu sincer daca este mai bun decat Matthew Broderick in Godzilla-ul din 1998, dar pe Broderick nu-mi venea sa-l pocnesc la fiecare zece minute. Sally Hawkins si Ken Watanabe sunt un fel de voce inutila a naratorului. De altfel, nimic nu justifica procentele de peste  70% de pe Rotten Tomatoes sau Imdb, poate doar potentialul umoristic al unor replici.

Mi-as dori insa o varianta romaneasca a filmului. Sunt curios pe cine ar da vina tabloidele, daca Godzilla ar fi basist sau uslist si cum ar acoperi B1 TV sau Antena 3 evenimentul.

Transcendence (2014)

Asta e un film caruia consider ca agregatoarele i-au facut o imensa nedreptate. Rating-ul de 19% nu reflecta decat curentul anti Johnny Depp aparut in ultima vreme la Hollywood (oarecum justificat). Transcendence e un film ciudat, un tribut adus S.F-urilor anilor 80’ si in acelasi timp un film care incalca o serie de conventii stiintifice moderne. Transcendence e un film decent jucat, care pune o serie de intrebari interesante pentru fanii lui Ray Kurzweil (futurolog denumit in trecut si Transcendent Man). Transcendence e un film cu un parcurs destul de lent, dar marcat de aparitii precum Johnny Depp, Paul Bettany, Morgan Freeman, Cillian Murphy sau eternul personaj secundar, Clifton Collins Jr.

Actiunea filmului se invarte in jurul lui Will Caster (Johnny Depp), profesor si cercetator in domeniul inteligentei artificiale. Dupa asasinarea lui vremelnica de catre un grup de “tehno-teroristi”, sotia sa combina metodele dezvoltate de mai multi oameni de stiinta (decedati in aceleasi circumstante) pentru a-i transporta constiinta intr-un computer. Prietenul comun Max Waters (Paul Bettany) se ofera sa ajute, in ciuda pozitiei lui ulterioare. Evident, experimentul reuseste, insa, in scurt timp si cu acces la Internet si tehnologie (se insista mult pe procesoarele cuantice), Will devine ceva mai mult decat o simpla inteligenta artificiala. Cum spuneam, filmul ridica probleme interesante despre singularitate si propune o noua varianta de “Deux Ex Machina”. Will nu doar ca nu distruge tot, incercand in disperare sa-si indeplineasca scopurile, dar frizeaza constant granita dintre vis maret si ambitie nebuna.Din pacate, inamicii lui realizeaza la randul lor ca singurul mod de a opri un visator este de-al scoate complet din joc.

Scenariul prea ambitios face si cateva greseli de logica, unele legate de neurologie si supravietuirea constiintei, altele legate de A.I si una legate de ideea ca disparitia Internetului ar insemna disparitia tehnologiei.Transcendence este intr-adevar lent pe alocuri, insa pana si actorii mai putin cunoscuti precum Rebecca Hall (care seamana cu Jessica Biel, dar joaca mai bine) pot mentine un ritm acceptabil. Cadrele cu “multimi zombificate” mi-au placut maxim, amintindu-mi de filmele dupa carti de Stephen King din anii 80′ sau de celebrul Children of The Corn. Cele cateva twist-uri din film si finalul usor siropos recomanda Transcendence mai degraba pentru o duminica relaxanta, decat pentru cinema.

Cu toate astea, intrebarile ridicate (tehnologice si chiar teologice) si comportamentul lui Will (o inteligenta superioara atacata in permanenta, dar cu un scop bine definit) il recomanda curiosilor. Chiar daca unele replici sunt seci, chiar daca filmul nu e foarte stiintific (accesul la resurse este cel putin fantezist), Transcendce e un film peste medie. Nu acelasi lucru se poate spune despre Elysium, un film gresit cap-coada, de la morala comunista la lumea complet implauzibila pe care ne-o propune. Un film cu un rating de vreo trei ori mai mare decat cel acordat lui Transcendence.

Noah 3D (2014)

Nu stiu ce varianta a Bibliei a fumat Aronofsky, dar o sa-l rog sa ne-o imprumute si noua. Nu de alta, dar filmul lui despre arca lui Noe implica armate contropitoare, tehnologii divine, teoria evolutionista, halucinogene si giganti de piatra posedati de ingeri (serios!). Bine, daca stau sa ma gandesc, cred ca tot asa ar descrie Vechiul Testament si jumatate din publicul american.

Ce e cu-adevarat curios nu este nota enorma si nejustificata acordata de Rotten Tomatoes si nici modul in care autorul integreaza in film niste creaturi care arata precum Transformerii.  Nu, ciudatenia sta in distributie. Cum naiba i-o fi adus americanul in acelasi loc pe Russel Crowe, Emma Watson, Jennifer Connelly (o favorita de-a lui din Requiem for a Dream) si pe Anthony Hopkins? Mai mult, daca starul peliculei pare a fi in ultimele faze ale unei cure cu paranoia, fetele din film chiar joaca bine, iar aparitiile lui Hopkins (aici in rolul lui Matusalem) sunt excelente. De altfel, cam asta si efectele speciale salveaza filmul. Aronofsky ar mai putea primi puncte bonus pentru explorarea unor pasaje mai putin cunoscute ale Vechiului Testament, dar si pentru incercarea de a umaniza personajul principal. Totusi, avand in vedere tema propusa, Noe 3D e un film mult prea relaxant si distractiv. E perfect pentru a fi dat in reluare la ora 17.00 pe vreun post romanesc falimentar.

The Grand Budapest Hotel (2014)

The Grand Budapest Hotel poarta toate amprentele unui clasic Wes Anderson. O naratiune axata pe detalii si care poate fi rezumata la cateva cuvinte si o distributie care e musai sa-i includa, fie si episodic, pe Bill Murray, Jason Schwarzmann si Edward Norton, favoriti ai regizorului. Altfel, in The Grand Budapest Hotel, aproape toata greutatea pica pe umerii lui Ralph Fiennes, aici in rolul lui Gustave H.,  administratorul unui hotel de lux din republica fictiva Zubrowka (aluzie evidenta la statul polonez).

Un rol cel putin promitator il face si tanarul Tony Revolori, in rolul lui Zero, asistenului lui Fiennes. Daca distributia de pana acum nu v-a convins, am remarcat-o rapid si pe Saoirse Ronan, aici ucenica unui cofetar si iubita lui Zero. Distribuirea lui Adrien Brody si lui Willem Dafoe in rolurile de “tipi rai” a fost un cliseu binevenit. Pe langa ei, ne onoreaza cu prezenta si Jude Law, Owen Wilson, Jeff Goldblum (intr-un rol foarte…matur) si mereu diferita Tilda Swinton.

Cum deja am enumerat nume mari cat pentru patru postere, probabil va intrebati cum reuseste Anderson sa tina toata distributia asta sub control, intr-o singura productie britanico-germana. Simplu! Asa cum mentionam mai sus, actiunea filmului poate fi redusa la doua propozitii: administratorul Gustave este acuzat pe nedrept de o crima si porneste intr-o calatorie spre a-si demonstra inocenta. In fundal, izbucneste ceva ce seamana cu Cel De-Al Doilea Razboi Mondial. Toate personajele magistral interpretate din film sunt fie ajutoare, fie antagonisti, fie simple pete de culoare. Din cadre fixe, decoruri somptuase si bizare tonuri de culoare, Wes Anderson iti aduce in fata o lume aglomerata, dar perfect coerenta. The Grand Budapest Hotel e ca un tort aniversar: prezentarea e intimidanta, dar in final vei manca o bucata imensa de ciocolata. Una care-si merita de data asta notele imense.

La Vie D’Adele (2013)

Tradus de americani prin Blue is the Warmest Colour, dupa banda desenata (graphic novel) care l-a inspirat, La Vie D’Adele este un film simplu. O pustoaica de liceu isi descopera treptat personalitatea si sexualitatea in compania unei experimentate studente la arte. Contrastul dintre pasiunea personajului principal si distanta partenerei sunt inteligent explorate de film. In ciuda a doua scene de sex prelungit, La Vie D’Adele nu urmareste sa socheze sau sa transmita vreun mesaj social. Dimpotriva, regizorul franco-tunisian ne ofera un film “crud”, fara efecte inutile si discursuri inadins memorabile. Metafora este pastrata la nivelul jocului de camera, unde filtrele de imagine si jocul de culori marcheaza momentele de turnura din viata protagonistei. Ar fi inutil sa mentionez ce culoare iese in evidenta in paleta regizorului, dar daca tot m-am obosit sa scriu fraza asta…albastru!

Ce nu-mi pot explica in cazul lui La Vie D’Adele sunt unele premii. Filmul este peste medie din multe puncte de vedere, deci nu mi se pare nejustificata aprecierea, dar nu vad de ce interpreta lui Adele (pe numele real tot Adele) merita un Palme D’Or. Asta daca nu cumva intra iar in scena obsesiile regizorilor europeni pentru ”positive discrimination”, caz in care premiile ar anula tot filmul. Nu de alta, dar, asa cum spuneam, La Vie D’Adele se vrea un film curat, natural, nu un manifest de tip Hollywood. Sigur, scenele de sex sunt putin exagerate, dar cati barbati se pot plange pe tema a zece minute neintrerupte de sex intre femei?

Oculus (2013)

Filmul asta a fost promovat de site-urile de recenzii ca fiind unul dintre ”cele mai bune filme horror ale ultimilor ani”. Cum zona ma pasioneaza, am zis ca nu pot sa ratez o productie de asemenea calibru. Ei bine, cu exceptia unor cadre excelent gandite, Oculus s-a dovedit a fi unul dintre cele mai incoerente si plictisitoare filme vazute in ultima luna. Actrita principala (Karen Gillan) este extrem de antipatica, iar Brenton Thwaites este egal cu el insusi: simpatic si cam atat. In cazul lui Oculus, distributia este doar ultimul dintre pacatele filmului.

Principala lui problema este ca porneste de la o premisa (o oglinda ucigasa) si ramane tot cu ea, fara a avansa deloc povestea. Un colaj de amintiri, personaje stereotip si iluzii se combina cu o actiune complet previzibila, filmata in trei incaperi. Desi spre final dadea semne ca stie sa manipuleze prvitorul, Oculus ne pocneste cu o concluzie de tip M.Night Shyamalan, un ”twist” pe care numai regizorul l-ar fi putut considera original. Per total, Oculus nu are puterea de a misca pentru simplul motiv ca nu respecta regula de aur a filmelor horror. Nu speculeaza pe marginea naturii raului, ci prefera sa se ascunda in dulap si sa faca ”Bau!” din cand in cand.

Printre randuri, am mai vazut si Rise of the Planet of the Apes din 2011, unde James Franco face un rol bunicel. Inspirat de The Grand Budapest Hotel, am revazut si Moonrise Kingdom si Royal Tennenbaums, dar nu prea are sens sa le comentez. Cumva, un autocar si televizorul mi-au oferit si ele trei productii, doua cu Colin Farrel (Fright Night si Dead Man Down, cu un Terrence Howard foarte bun) si una cu Nicholas Cage (8mm – un alt film subapreciat, regizat de Joel Schumacher, cu James Gandolfini si Joaquin Phoenix).

P.S: Pentru ca scriu deja prea mult si prea rar, am decis sa nu insist nici acum cu serialele pe care le-am inceput si n-am apucat sa le vad. Sunt sigur ca erati napaditi de curiozitate.