Cu 8 ani în urmă, vedeam pentru prima dată menționat admirativ numele trupei Rome. Multe albume și câteva concerte ratate mai târziu, am ajuns să-i văd și live…

Rome e mai puțin o trupă, cât este un colectiv de muzicieni talentați, grupați în jurul lui Jérôme Reuter, multinstrumentist și solist născut în Luxemburg. Clasificată drept neofolk sau muzică marțială, creația lui Reuter se regăsește des atât în playlist-ul metaliștilor, cât și în colecțiile ascultătorilor de sonete și arii. Oricum, cu greu ar putea afirma cineva că domnul Reuter a stat degeaba, scoțând în 12 ani cam tot atâtea albume, alături de câteva compilații și EP-uri.

N-am idee cum aș putea descrie muzica Rome, având în vedere că trupa a trecut prin câteva epoci și formule creative diferite. Influențe există de peste tot, de la marșurile militare ale anilor ’30, la Nick Cave și Death in June (influențe remarcate și de alți critici). Dacă ați ascultat The Beauty of Gemina, Two Steps From Hell sau Globus, Rome s-ar putea să vi se pară familiari. Atmosfera apăsătoare, vocea lui Reuter și poezia versurilor sunt ușor de recunoscut, însă, peste toate, aș spune că Rome are o muzică profund europeană. De la temele istorice și politice, majoritatea legate de traumele bătrânului continent și a coloniilor lui până la limbile în care cântă (engleză, franceză și germană), Jérôme își arată respectul pentru o cultură șlefuită de săbii, cruci și sânge.

Cum spuneam, Rome ne-au vizitat țara în repetate rânduri și nu au dat bir cu fugiții după ce au trecut granița. Oamenii au venit atât la Alba Iulia, cât și în București, unde au avut nesperat de multe concerte. Ce a făcut concertul de pe 1 aprilie din Control mai special a fost că trupa a venit în efectiv complet, fiind de altfel ultimul concert în formula asta. Asta nu înseamnă că Rome nu va continua, ci doar că este posibil ca următoarele concerte, inclusiv cele din turneul actual, să aibă un sound diferit.

Și, dacă tot am vorbit despre “sound”, e de menționat că nu sunt un obișnuit al clubului Control sau al vecinului lui de sală, Alt-Shift, dar trebuie să le recunosc un merit. Sala lor de concerte e printre cele mai decente din București. Serios acum, pe blogul ăsta cred că sunt zeci de cronici de concert și la majoritatea dintre ele m-am plâns de sonorizare. Deși o săliță cu bar, de 300 de persoane, nu are cum să aibă o super acustică, tind să cred că inginerul din Control își face treaba.

Atât la Rome, cât și la un concert la care am mers la sugestia domnișoarei (Chrysta Bell, muza lui David Lynch), nu am avut probleme în a distinge instrumentele. Încă îmi amintesc de un mare festival sponsorizat de o bere, unde publicul s-a prins după vreo 10 minute că trupa cânta, nu făcea probe de sunet. Cum numele de pe afișele lor nu sunt chiar mici, iar concertele sunt decent organizate, Control pare să capteze din ce în ce mai mult public interesat de muzică, nu de check-in.

Concertul a început la 21.00 fix, iar în sală erau puțin peste 200 de oameni, incluzându-i pe cei care se întorceau de la țigară și pe cei de la balcon și separeuri. Păcat, având în vedere parcursul european al trupei, dar nici nu cred că încă 50 ar fi făcut vreo diferență. Spre finalul serii era într-adevăr plin, dar nu sufocant. Altfel, publicul a livrat un amestec plăcut de tricouri negre și cămăși “casual”, cu o medie de vârstă în jurul a 40 de ani. Apropo, v-am mai spus cât de mult a început să îmi placă faptul că nu se mai fumează în interior?

Îmbrăcat foarte lejer, cu un pahar în mână, Jerome a intrat, a salutat și s-a apucat de cântat. Pe scenă l-au însoțit Patrick, vechiul lui basist, un clăpar tânăr, un toboșar excepțional și un chitarist desprins din fanteziile răposatului Leonard Cohen (costum negru, pălărie și… ochelari de soare, numai buni pentru cântat). În capul meu ar fi meritat să-i acompanieze și un violonist sau violonistă, dar în capul meu e oricum foarte aglomerat. Altfel, lejeritatea apariției s-a simțit și în muzică. Atât vocea, cât și instrumentalul au sunat impecabil, fără ca vreunul din oamenii de pe scenă să pară că face eforturi. Pură pasiune, atâta tot.

În formula asta, trupa a sunat ceva mai “rock” decât o face pe albumele obișnuite, alegând în consecință și piese care să se potrivească momentului. Rome au trecut prin majoritatea materialelor trupei, însă ultimul, The Hyperion Machine, a ocupat un loc deosebit. Deși nu sunt familiar cu toate piesele de pe album, interpretarea live a piesei Stillwell mi-a atras plăcut atenția, deși varianta de studio era un duet. Dat fiindcă muzica Rome nu mizează pe hit-uri (nu că ele nu ar exista), piesele au curs rapid și legat, cu puține pauze pentru glumițe și saluturi. Trupa a interacționat de câteva ori cu publicul și organizatorii, însă coerența interpretării a fost pe primul loc. Din nou, m-a uimit lejeritatea cu care Rome schimbă registrul și uneori gama, fără minute bune pentru acordat instrumentele și dres vocea.

Spre final, după o trecere rapidă prin Nos Chants Perdus, trupa s-a orientat spre Flowers from Exile, albumul preferat al publicului. Cel puțin asta am dedus din reacțiile la A Legacy of Unrest și Swords to Rust. Ultima a fost cântată chiar în încheiere, într-o variantă ceva mai agresivă decât originalul, dar plăcută. Totuși, am simțit că piesa a fost inclusă în playlist pentru noi, pentru public. Poate ar mai fi fost loc și de un We Who Fell in Love With the Sea și Les Iles Noires, dar poate o să le aud într-un cadru mai… acustic.

Concertul a durat o oră și patruzeci și cinci de minute, incluzând bisul și câteva pauze foarte scurte. Deschidere nu a existat, dar nici nu cred că pentru 50 de lei am fi putut cere mai mult. Exact! Atât a costat inițial biletul, el scumpindu-se puțin la intrare. Ca exercițiu de imaginație, poate ar fi mers un Byron, Urma, Grimus sau Aeon Black drept aperitiv. Probabil o să-i și aibă la următorul concert în România, unde sper să ocupe măcar jumătate din Sala Palatului.

“We’re wondering why we are all
so quick to separate
sex and love, but not church and state.
And why they have made
all of us slaves to gold and debt
to fears and regrets. […]
For we were not born to live their lie
in houses built to keep the TV dry”
(Les Iles Noires)

P.S: Pentru că trebuia să existe și nota asta de subsol, a fost greu să nu-i remarc pe cei 4 “fani” care țopăiau în picioare la balcon, cu 9 beri și câteva shot-uri în față. Înconjurându-și amicul bărbos și ochelarist (peștele lor, presupun), oamenii ăștia au reșit să enerveze destul de multă lume, dând non-stop din gură, alergând și comentând. Așa e la concert când ai peste 40 de ani.