Postul de fata nu are vreo intentine filosofica ci este mai degraba o constatare in genul celei despre ecranele din filmele SF.

Trebuie sa recunosc, cum am mai recunoscut si in alte ocazii ca am uneori bizara placere de a urmari filme horror. Astept anual ca din pleiada de B-category movies si din cele 2-3 care lovesc marele ecran sa apara si unul bun. Nu stiu daca am vazut cinci horroruri decente la viata mea dar au fost cateva care au meritat. Pana la urma, e cum zicea Frozen : Majoritatea horrorurilor recente au ceva mai mult creier decat o comedie spumoasa dar nu destul cat sa te faca sa gandesti. Te relaxeaza.

O intrebare care m-a iritat inca de la primele filme de gen vazute si care apare recurent in zeci de filme hororr dar si S.F este banala ”What are those things ?” (sau cum ar traduce Irina Constantinescu ”Ce naiba sunt alea ?”)

Problema intrebarii asteia este ca niciodata nu este pusa la momentul potrivit si raspunsul tamp vine imediat ”I don’t know”. In astfel de momente (de panica extrema) creierul uman intra intr-o stare in care aloca toate resursele reflexelor in baza instinctului de autoconservare. Nu stiu care a fost primul regizor care a venit cu ideea ca doi oameni adusi in ultimul stadiu al fricii pot discuta pe baza motivelor care o cauzeaza.

Veti spune : Personajele raspund intrebarii tacite a privitorului, a celui care detasat de actiune dar totusi concentrat se intreaba logic ”Ce e aia ?”. Tocmai aici e problema : Genul asta de intrebari au ajuns sa irite enorm intr-o perioada in care un film de aproape 2 ore este cam 45 de minute fir epic si in rest o gargara sinistra. Privitorul fie trebuie tinut in tensiune fie trebuie satisfacut printr-o explicatie abracadabranta. E logic ca doua personaje atacate din senin de monstru/monstrii sa n-aiba nici cea mai vaga idee ce se intampla.

Partea a doua a intrebarii este de fapt forma ei trecuta ”What were those things ?”. Evident intrebarea se pune dupa ce fugarii au ajuns la adapost sau dupa ce atacul s-a incheiat. Aici sunt doua versiuni : Fie personajul enigmatic pe care toti il banuiau ca stie mai mult apare cu explicatia sau cu vreo istorie care tine mult mai mult decat ar avea timp sa asculte niste victime reale fie incep sa apara ipotezele. In ambele cazuri producatorii de filme gresesc in conditiile in care cele mai bune horrorui si S.F-uri sunt cele in care povestirea se compune dintr-un puzzle descoperit pe parcurs sau are acel ”final apoteotic”.

De ce acest post ? Pentru ca in ultima vreme filmele horror sau asa zisele ”thrillere cu accent de horror” au inceput sa puna mai mult accentul pe trairea umana, pe personaje. Acest lucru nu poate fi decat imbucurator. Exemple ar fi 30 Days of Night (unde desi exista indicii din film si banda desenata, originea antagonistilor este necunoscuta) si Cloverfield unde efectele speciale mai putine la numar lasa loc personajelor sa se dezvolte.

061011horror_title.jpg
(Bruce Campbell – Un zeu al categoriei B care ucidea mai intai si apoi punea intrebarile idioate)

In concluzie : De la monstri biblici la deseuri radioactive explicatiile abunda insa in cazul nefericit in care scenariul unui film horror s-ar transpune in realitate, nu cred ca vreunul dintre ”personaje” ar apuca sa afle explicatia.

P.S : De ce in toate filmele S.F sau horror care implica monstrii din afara sferelor normale de cunoastere, ceva trebuie sa aterizeze sau sa apara in desert ? Daca ar fi o simpla alegere strategica, de ce naiba aterizeaza\apar toate chestiile in desert fix langa baze militare ?

21 Comments »