Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!