Dupa o saptamana aglomerata si un examen la chineza, mi-am zis ca n-ar fi rau sa mai spamez putin si pe blog…

Despre inutilitatea seriozitatii si despre greseala de a amesteca varsta cu autoritatea am mai scris. Despre sursa fenomenelor in cauza n-am apucat inca sa ma vait.  La modul rudimentar, as spune ca e vorba despre confundarea maturitatii cu varsta. Stiu: ce am spus suna la fel de interesant ca un discurs politic intr-un club. Vreau insa sa abordez ideea preconceputa ca maturitatea e un fel de fundita mov pe care ti-o acorda divinitatea dupa ce ai supravietuit varstei de mijloc.

Cand cineva va spune cu aplomb ca s-a maturizat, e in regula sa-l strangulati cu faşa de la scutec. Oricat ar prefera psihologii si antropologii sa o catalogheze, maturizarea ramane un proces continuu, o adaptare constanta. Intelepciunea nu vine in fata unui calculator, printre chipsuri si servetele. Maturitatea nu sare din spatele unui birou de coporatie. Nu iti poti acorda beneficiul maturitatii, daca n-ai fost pus in posturile pe care pretinzi ca le intelegi. Nu e important sa ajungi pur si simplu la 60 de ani (bine, in Romania e o performanta). Maturitatea e unul dintre putinele procese in care “drumul e mai important”.

Anii irositi in lupta cu propriii demoni conteaza mult mai mult decat cei investiti in campionate de frecat menta. Desigur, si inteligenta joaca un rol important. Ea nu e utila numai in a articula argumente, dar e si principalul filtru pentru amalgamul de “chestii” din jur. De-aia jumatate din soferii de taxi si paznicii de club cred cu tarie in conspiratia “Iluminatilor”. E doar una dintre miile de false explicatii pe care un om imatur le poate asocia “experientei de viata”. Cu alte cuvinte: “Asculta-ma pe mine ca sunt batran, chiar daca spun o tampenie!”. Chiar si cu astfel de exemple, maturitatea se leaga mult mai mult de experienta si interactiune decat de inteligenta.

Oamenii copilarosi nu sunt neaparat imaturi. Faptul ca cineva “se prosteste” constant nu inseamna ca respectivul nu stie cand sa fie “om mare’. Trebuie sa cresti suficient ca sa stii sa fii copil. De cealalta partea a baricadei, faptul ca cineva tace si evita confruntarea nu e un semn de intelepciune. Tacerea nu e de aur si nici rabdarea. Daca un om nu spune o tampenie, nu inseamna ca nu o gandeste. Daca un om nu se grabeste, nu inseamna ca isi planifica fiecare miscare. In momentul in care ai ajuns la propriile concluzii si ai crescut suficient, vor fi destule ipostaze in care nu vei putea sta deoparte.

E destul de greu sa recunosti un om imatur. Simptome exista, autosuficienta si autodiagnosticarea (“oamenii nu ma vor, pentru ca sunt prea bun”) fiind printre ele. Totusi, ca orice simptome, ele pot indica o intreaga categorie de boli. Spre deosebire de prosti, imaturii sunt mai greu de depistat din simple interactiuni sau discursuri. Trebuie sa interactionezi cu ei,  sa-i vezi la lucru si sa le dai ocazia sa-ti demonstreze cat de putin inteleg din viata. Interactiunea asta va fi de cele mai multe ori una dureroasa. Partea buna e ca durerea va contribui intr-un final la propria maturizare.

Singurul pe care-l poti face pentru a nu cadea in capcana imaturitatii este sa nu abandonezi cautarea. Caustica si absurda. Relaxata. Violenta. Cautarea. V-o spune un om crud si imatur: nu abandonati cautarea. E singurul lucru care te poate face sa pricepi ca lumea nu e numai “chestia aia care se intampla in jurul tau”.

P.S: Promit sa revin cu ceva mai amuzant sau macar inteligent. Ma gandeam sa continui seria asta, dar data trecuta n-am vazut prea mult entuziasm.