Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?