Daca am invatat ceva de la taximetristi, lucrul ala e ca EI sunt peste tot, frate, si te urmaresc! 

Cine sunt EI? Nu prea conteaza, atata timp cat tinta esti TU! Despre paranoia conspiratiei am mai vorbit. Nu are sens sa explic de ce o buna parte din teoriile pe care aparatorii ei le propun (de la falsa aselenizare la “misterele dacilor”) n-au nicio baza. Au facut-o altii mai bine. Subiectul care merita insa adus in discutie este rolul pe care conspirationistii si-l aloca in poveste. De fapt, conteaza mai putin daca Obama este reptilian sau marsupial, cat conteaza faptul ca TU stii asta. Si, din moment ce stii, esti cu siguranta “in capul listei”…

La nivel general, obsesia asta deriva din “sindromul importantei de sine”. Il stiti, e sindromul care ne face uneori sa nu intelegem ca, in filmul vietii, nu suntem Bruce Willis. Suntem doar unul dintre numele care apar la sectiunea “in alte roluri”. In cazul Romaniei, mai exista insa un factor care merita luat in calcul. In eterna noastra obsesie pentru un trecut de care nu putem scapa, am creat tot felul de monstruleti bizari, monstruleti care s-au cuibarit permanent in imaginarul colectiv. Printre ele: Securitatea. Desigur, existenta si activitatea unei astfel de politii politice sunt greu de uitat. Ce s-a intamplat insa in cazul Romaniei a fost mai putin un exercitiu de eficienta, cat unul de frica si paranoia.

Desi n-avea nici puterea si nici efectivele din legendele urbane, Securitatea devenise o lesa invizibila a neincrederii. Securistul de la colt era la fel de mult mit, pe cat era realitate. Departe de mine sa pun la indoiala vocile celor batuti prin beciuri si uitati cu anii prin inchisori. Mai grav chiar, am avut oameni dragi mie care au avut nesansa intalnirii cu autoritatile vremii. Problema e ca majoritatea populatiei nu era nici suficient de importanta, nici suficient de periculoasa pentru a ramane in vizorul Securitatii. Omuletii de rand erau prea banali pentru a merita efortul, desi multi s-au autotintitulat ulterior “disidenti”.

Unul din motivele pentru care se umpluse lumea atat de victime, cat si de turnatori, este ca toti se credeau “in centrul evenimentelor”. Chiar daca nu erau nici artisti, nici agitatori, mai toti aveau impresia ca totul depinde de ei. Asta-i si motivul pentru care multi dintre cei cu dosar la Securitate au ramas surprinsi sa afle ca turnatorii erau apropiati, apropiati care nici macar nu fusesera contactati de regim. Erau oameni care, din frica, invidie sau pura prostie, isi turnasera rudele si prietenii. Nu de alta, dar sigur voia Ceausescu sa stie ce stiau EI!

Sentimentul e la locul lui si acum. O buna parte din populatia Romaniei se crede spionata, controlata si persecutata. De ce? Pentru ca “noi stim ceva, frate!”. Nu, nu suntem doar niste nume pe o foaie imensa. Suntem importanti! Faptul ca detinem informatii pretioase precum “sunt toti hoti” ne face altfel. Nu conteaza ca oamenii care au cu-adevarat acces la informatie sunt fie extrem de bogati, fie extrem de vanati (fie ambele). Nu! Un blogger care documenteaza conspiratia Illuminatilor este cu siguranta prima tinta a serviciilor secrete. Sigur stie el ceva!


(Sursa: AmazingSuperPowers)

Dintr-un colt al canapelei, cititorul iritat ma va intreba: Si cum ba, tu nu crezi ca “serviciile” ne urmaresc? Din contra, sunt convins ca exista momente in care o fac. Parte din jobul lor si al birourilor de presa de peste tot este monitorizarea presei. In ultimii ani, activitatea asta a inclus bloguri si conturi influente de social media. A inclus comentarii detaliate de pe forumuri si hashtag-uri Twitter. E normal, e “logica Google”. E intr-adevar posibil ca o replica isteata data de tine intr-o zi ploioasa sa zaca intr-un dosar virtual. Eventual intr-unul poetic intitulat “Subiecte 23.04.2013”. E posibil, dar oare conteaza?  Oare chiar s-ar deranja cineva pentru tine?

Nu de alta, dar oameni cu mii de urmaritori care indeamna la revolta stradala nu sunt arestati si nici macar amendati (exista cazuri cand legea permite asta). De ce? In parte pentru ca in Romania se face rar transferul dintre cuvant si fapta. Un al doilea motiv este ca atat lumea online cat si cea offline sunt pline de “guri de tun”, unele cu o cauza reala, altele cu o acuta nevoie de atentie. In momentul in care iei orice fel de masuri impotriva unui astfel de om, il legitimezi. In astfel de cazuri, fie ca-i vorba despre rebeli sau despre tampiti, cel mai bine e sa lasi hăul de voci si opinii sa ingroape problema. E greu sa crezi intr-o cauza sustinuta de un om fara credibilitate, iar credibilitatea se pierde usor. Au grija ceilalti “cunoscatori” de treaba asta. Ei si tabloidele.

Necesitatea, umana pana la urma, de a te plasa in rolul “eroului din umbra” a dus si la escaladarea recentului scandal din SUA. Daca implicatiile diplomatice ale programelor NSA sunt discutabile, teama cetateanului de rand nu este mereu fondata. Faptul ca un organism statal incearca sa se infiltreaze in viata privata a cetatenilor e  grav. Asta, din pacate pentru stima de sine a protestatatorilor, nu inseamna ca o va si face. Nu inseamna ca cineva are de ce sa tina la dosar toate pozele cu pisici trimise de micutul Jim. NSA se ocupa cu monitorizarea “comunicarii cu potential periculos”, iar SUA este un stat paranoic. De-aici pot rezulta oricand abuzuri, dar nu fata de camionagiul care posteaza clipuri cu OZN-uri pe Youtube.

Un indemn la revolta dat pe Twitter poate produce victime intr-o zona de conflict. Rabufnirile atotstiutoare ale pustanilor de 20 de ani care ne spun “ce e bine si ce e rau” sunt insa irelevante. Atat pentru noi, cat si pentru masonerie, Illuminati sau reptilieni. Sigur, poti intra in vizorul politiei daca te apuci sa scrii despre metode sigure de a cumpara cocaina cu BitCoin. Poti atrage atentia DIICOT daca iti cauti oameni pentru o spargere sau daca vrei sa-ti deschizi prima scoala de camatarie. In 90% din timp insa, parerea ta, chiar si citita de mii de cititori si pseudocititori NU CONTEAZA. Asta nu inseamna ca nu trebuie parcursa sau comentata, ci doar ca, in ansamblu, faptul ca TU ”stii ceva” e complet irelevant.

Cu alte cuvinte, hai mai bine sa recunoastem ca nu am gasit inca niciun “Adevar”, cu-atat mai putin “Adevarul”. Daca l-am cauta mai des, fara sa ne pese cine IL detine, lumea ar fi putin mai buna. Si pentru noi si pentru reptilieni…

P.S:  Varianta mai grava a bolii asteia e intretinuta de oamenii care se plang ca nu pot face lucruri din cauza “LOR”. Sunt oamenii care n-au “reusit” pentru ca au fost sabotati de “servicii”. Pentru a-i vindeca, ar trebui sa-i faci sa-si recunoasca propriul esec, ceea ce e greu, poate imposibil.