Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Nu trebuie sa-ti placa!

Posted by on 21 Feb 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Titlul asta seamana probabil cu ce li se spune actritelor porno inainte de a intra in scena…

Din nefericire pentru cititorii plictisiti, articolul asta nu e nici despre sporturi sexuale extreme, nici despre calitatea mancarii romanesti. Este despre defetism si despre ciudata placere de a declara meciul pierdut inainte ca el sa inceapa. Este despre un fetis pentru infrangeri devenit sport al mai multor generatii.

O vorba prafuita spune ca in viata trebuie sa stii sa pierzi. Cu alte cuvinte, sa spui “Stop!” cand inca ai demnitatea intacta este un semn de maturitate. Pana la urma, de ce n-ar fi? Frustrarile de adolescent nu au ce sa mai caute in meniul tau dupa o varsta. Totusi, fiecare infrangere, oricat de mica si in orice domeniu, trebuie sa aiba un scop.

Chiar daca nu ai luat locul I, macar ai invatat cum sa-ti perfectionezi ideea. Chiar daca n-ai trecut primul linia de final, ai realizat cat mai ai de munca pana sa o faci. Chiar daca firma ta nu a decolat asa cum sperai, macar ai invatat de ce tip de oameni sa te feresti. Oricum ar fi, infrangerea nu are nicio noblete, daca nu are si o concluzie clara. Uneori concluzia poate fi sa te reorientezi, dar in general ea iti spune ce grupa de muschi sa lucrezi.

Confruntarile pierdute din care nu inveti nimic nu sunt motive de mandrie, ci infrangeri zdrobitoare. Singurul mod de a le sterge din istoria personala e sa revii cu victorii de acelasi calibru. Dupa o varsta, nu mai are sens sa participi la ceva, daca nu intentionezi macar sa urci pe podium. De cele mai multe ori nu vei reusi, dar macar vei fi pe lista finalistilor. Participarea la orice tip de competitie, fie ca e salon de inventica, fie ca e Masterchef sau un simplu interviu, nu are merite, daca scopul final este vaitatul. Sigur, vaitatul te pune pentru scurta vreme in centrul atentiei (cunosc senzatia, din pacate), dar el nu anuleaza faptul ca cineva tocmai a sters cu tine pe jos.

Sunt din ce in ce mai multi oameni tineri care accepta infrangerea fara probleme. Asemenea ciobanului din Miorita, care prefera sa se vaite resemnat in loc sa-si ascuta pumnalul, exista oameni inca in putere care abia asteapta sa-ti spuna “ce li s-a mai intamplat”. Cat de nasol e locul de munca. Cat de mult ii umileste seful. Cate banci i-au refuzat. Cat de apasatoare e viata de familie. Cat de mult ii doboara pe ei zilnic viata, desi niciuna din problemele enumerate nu pare a fi un accident al sortii. Cand li se spune sa schimbe ceva, sa isi ia putin timp si sa rupa ciclul rutinei, raspunsul e mai mereu acelasi: Pai si ce sa fac eu? Asta-i viata!

Si uite asa ridici steagul alb pana sa auzi trompeta si te autocondamni la mediocritate. Cu alte cuvinte, nu devii un om matur, ci doar un om “serios“. Unul care stie cum “merg lucrurile” si care, prin urmare, nu mai incearca sa le schimbe. Pentru ca e greu, pentru ca sunt toti hoti si pentru ca asa a fost norocul.

Cu vreo luna in urma, m-am intalnit cu o cunostinta mai in varsta, dar aflata inca sub pragul de 35 de ani. Dupa ce a muncit vreo cinci ani intr-o multinationala, omul s-a casatorit cu o colega, s-a mutat la o firma ceva mai mica, a luat un credit si acum se plangea ca se descurca greu cu banii si timpul, dar ca oricum “aici ajungem cu totii”. L-am intrebat ce s-a intamplat cu pictura, un hobby mai vechi. Mi-a raspuns ca “s-a lasat de prostii” si ca o sa vad si eu ca “la un moment dat o sa o las balta”. Sa o las balta cu ce? Cu dorinta de a face mai mult? Nu de alta, dar am avut timp sa vad la ce sunt complet inapt si in ce domenii as putea avea rezultate. Asteptatul nu e unul dintre ele.

Poate ca victoria ta arata complet diferit fata de a mea sau a vecinului, dar e clar ca pentru a te apropia de ea, trebuie sa fii inscris in competitie. Unii vor sa scrie cartea vietii, altii sa-si faca firma visata, pe cand altii vor doar sa fie niste tati de familie exemplari. In toate trei cazurile e nevoie de munca obsesiva si de obiective inalte. Nu de alta, dar daca stai intr-un colt si astepti sa se anunte rezultatele, nu esti un om care stie sa piarda, esti un “invins”. Daca tu accepti ca “asta e”, foarte bine, insa altii nu o vor face si vei mormai ca un pusti invidios cand vor defila prin fata ta cu trofeul. Da, in viata trebuie sa stii sa pierzi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti si placa!

P.S: Discutia ar fi meritat lungita putin si pe  filiera sistemului de invatamant, un sistem unde mediocratia ne-a invatat ca toata lumea merita o diploma, chiar si ocupantii locului sapte.

In siguranta

Posted by on 15 Jun 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De la scandalul NSA la obisnuitele conspiratii, dezbaterea despre intimitate e mai “fumata” decat legalizarea ierbii.

E distractiv sa tinem discursuri la bere despre cum ne spioneaza “Guvernul”. Peroram minute in sir despre cum semnalul GSM ne da de gol si despre cum ne monitorizeaza politia cu ajutorul GPS-urilor din masini, tablete, telefoane si shaorme. Cand vedem o camera in trafic, ne tragem sapca peste ochi. Ne oripilam cand auzim ca pe Gigel l-au penalizat la salariu dupa ce l-au prins pe Pornhub si il sfatuim sa-si dea sefii in judecata pentru “supraveghere”. Anarhisti si curajosi: asa suntem noi! Avem impresia ca paznicul de la intrarea in cladire ne filează si suferim contagios de microfonita. Ne consideram genul de persoane de care agentii guvernamentali ”se tem’, motiv pentru care nu ne depozitam nimic pe Cloud si ne vizualizam pozele cu pisici numai in “Incognito Mode”, ca de VPN-uri si Deep Web n-am auzit. Suntem grozavi, ce mai!

Partea proasta cu supravegherea asta e ca ne cam place! Ne place prezenta ochiului de sticla, amenintator cocotat intr-un colt public sau neglijent plasat la intrarea in propriul birou. Vrem sa fie acolo si el si paznicul bagacios pentru ca ambii ne fac sa ne simtim… in siguranta. Obsesia pentru protectie a ultimului deceniu nu a aparut peste noapte, ci este rezultatul natural al unui fenomen social la fel de natural. Nu au venit barbati in negru sa monteze camere in trafic si nici Illuminatii n-au pus GPS-uri in zgarda cainelui. Nu extraterestrii ne-au montat doua sisteme de alarma in casa, unul pentru curte, iar altul pentru camera copilului unde sunt deja patru microfoane, un senzor de miscare si doua camere in infrarosu. Nu Guvernul a infiintat zeci de firme private de paza si protectie (desi incompetenta lor le-a inmultit). Nu ei ne forteaza sa trecem in viteza pe langa locul unui accident, inspaimantati ca totul ar putea fi o capcana (nu ca ar fi exclus sa fie). Nu NSA-ul a imbogatit producatorii de sarma ghimpata si nu marile corporatii ti-au adus trei arme in casa (chiar daca ele le-au produs).

(Aici puteti observa un model romanesc de sarma ghimpata, cu rugina moderata si panza de paianjen clasa B).

Adevarul e ca “obiectiv supravegheat video” suna bine. Exista cazuri in care simpla prezenta a unei camere video este suficienta  pentru a reduce infractiunile (in parcuri, pe arterele mari de circulatie si chiar pe autostrada). In alte cazuri, dispozitivele de supraveghere sunt perfecte pentru a demasca si eventual condamna  instabila natura umana. Cand vine vorba de copii, e greu sa nu intelegi de unde vine paranoia. Paranoic sau nu, sigur o sa incerci sa le oferi un strat de protectie in plus, chit ca-i vorba de un program de monitorizare a laptopului, un ghizodan cu GPS sau alta inutilitate reconfortanta (kevlar?). Pana la urma, nici atunci cand vine vorba despre inregistrarea si urmarirea propriilor bunuri, nevoia de supraveghere nu e de neexplicat. In plus, ne place sa ne diferentiem de “salbatici” tocmai prin confortul si siguranta date de aceeasi societate pe care o acuzam ca ne spioneaza si ne invadeaza viata privata.

Deci, daca problema are atat de multe feţe, unde e drama? Drama vine din faptul ca “siguranta” noastra este, de cele mai multe ori, o simpla iluzie. O metoda de a ne asigura confortul psihologic in fata unei forte pentru care abstractul nu exista. O forta pe care, de dragul evitarii flotarilor filosofice, o vom numi ”viata”. Sigur, robotelul cu zoom arata in HD cand ala mic se ineaca cu jucarii. Din pacate, faptul ca mami si tati sunt la 20 de kilometri distanta nu o sa-l ajute cu nimic. Alarma de la casa poate chema politia in cazul unei spargeri, dar ofiterul trimis acolo va ajunge la timp sa constate pagubele. Cablul antifurt de la bicicleta nu va fi taiat de hotul experimentat, dar bisnitarul grabit il va smulge cu tot cu stalp. Un electrosoc  s-ar putea sa sperie cativa caini, dar nu-ti va folosi pe strazile neiluminate din propriul cartier.

Alarme, camere, arme, garduri si seifuri. Functioneaza? Uneori. De cele mai multe ori insa, nu fac decat sa vanda ponturi dereglatilor (“sigur tine ceva acolo!”) si sa-i asigure pe cei din jur ca totul e in regula. Ca ei nu trebuie sa miste un deget. Tehnologia, oricat de avansata, ramane dependenta de actiunea umana. Aici e problema. Totul depinde de reactia noastra. De acelasi impuls care spune fiecarui membru dintr-un grup de 20 de oameni ca omul de langa trebuie sa actioneze, asa ca nimeni nu misca un deget. De aceeasi atitudine care permite unui violator sa-si sechestreze si abuzeze victima in mijlocul zilei, cu zeci de trecatori si paznici la datorie. De aceeasi “umanitate” care transforma copiii in victime sigure. Cocolositi pana la inhibarea instinctului de supravietuire si apoi lasati de capul lor, copiii sunt primele victime ale falsei sigurante. Nu-i lasam sa puna mana pe jos si sa stea singuri in masina, dar ii lasam de capul lor in parc pentru ca sigur ii vede cineva: poate vecinul, poate camera, poate politistul de proximitate. Cineva care ”cu siguranta” o sa actioneze.

Am putea elimina in acelasi timp falsul sentiment de securitate si paranoia supravegherii? Foarte greu, probabil, si clar solutia nu va veni de pe un blog. Un prim pas ar fi sa analizam cum am ajuns pana aici, ca specie. Sa ne gandim ce ar fi insemnat ”in siguranta” acum 1000 de ani si sa ne amintim cat de putin insemna cu numai 15 ani in urma. Da, in Romania aia in care am copilarit majoritatea. De fapt, dincolo de paznicii de carton si de camerele nebransate la retea, dincolo de falsa incredere a purtarii unei arme… nu suntem si nu vom fi niciodata in siguranta. Fie ca e jaguarul din tufis, fie ca e maidanezul de la metrou, pericolul va fi mereu acolo, chiar daca refuzam sa-l constientizam.

Solutia nu este insa paranoia. In cel mai rau caz, asta e o consecinta. Exista insa cateva metode eficiente de o combate: vigilenta fara 0bsesie, actiunea inteligenta si raportarea abaterilor evidente (in detrimentul barfitului si al masurilor inutile). Sunt cativa pasi care nu functioneaza intotdeauna, dar sunt oricum de preferat psihozei si pasivitatii ignorante. Sigur, un spray paralizant poate fi eficient, dar nu compenseaza pentru un tonus decent. Camera de la semafor s-ar putea sa ajute dupa accident, dar nu cat ajuta un telefon dat rapid la Salvare. Oricat ne-ar pacali propriul creier, confortul psihologic nu-l poate suplini niciodata pe cel fizic.

Naivitatea in a crede ca putem pacali viata ne face simpatici uneori, dar sa nu uitam ca si oamenii simpatici sunt tot… oameni.

P.S: Am operat cateva schimbari pe blog, schimbari care sper sa-i fi adus un plus de viteza la incarcare. Daca intampinati probleme, acum e momentul sa injurati sistemul!

Viata nu e despre tine

Posted by on 02 Dec 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Si, din fericire, nici despre mine…

Cu toate astea, am decis sa va impartasesc din nesfarsita-mi intelepciune. Serios, asta e un articol cu lectii de viata din partea unui scrib de 26 de ani. Daca aveti lucruri mai bune de facut (sa va scobiti pisica intre dinti, de exemplu), nu va retin.

In esenta, vorbim despre cugetari extrem de banale. Lucruri pe care le-au observat si baietii care repeta clasa a saptea, dar si hipsterii de ceainarie. Genul de adevaruri pe care stiinta si filosofia le-au validat de zeci de ori, dar pe care numai maturitatea ne face sa le acceptam. Din pacate, listarea lor pe blog nu aduce puncte bonus nici pentru maturitate, nici pentru perspicacitate. Dar hei, de cand ofera Internetul o viziune coerenta asupra vietii?

1.Nu esti nemuritor. Stiu, va aduc stiri tragice. Acum lasati naibii costumul ala de zeu aztec! Dezavantajul fragilitatii umane nu sta in faptul ca multi nu vom apuca sa le spunem stranepotilor “sa puna mana pe carte”. Cu sau fara progresele stiintei moderne, viata unui om ramane o sclipire minuscula in cea a universului (la randul ei o sclipire a Oanei Roman). Pare logic, dar cumva e greu de constientizat pana la o anumita varsta. Cei mai vinovati de ignorarea ei sunt cei din zona 14-22 de ani, mai ales daca au egoul si buzunarele bine alimentate. Daca micile accidente si boli nu iti arata ca viata are termen de valabilitate, vietile celor din jur s-ar putea sa o faca. Nu de alta, dar nici ei nu sunt nemuritori. Tine deci legatura cu muritorii care o merita, incepand cu tine.

2.Ca veni vorba de termenul de valabilitate, e bine de stiut ca dupa expirarea lui nu mai putem merge la bacanie. Cu alte cuvinte, luandu-mi o marja minuscula de eroare, pot afirma ca nu exista nimic dupa. Da, stiu ce ne spun cartile sfinte, bunicii si fantasmele. Dar ratiunea ce spune? Ratiunea ar trebui sa-ti spuna ca asta e tot si ca e important sa lasi ceva in urma. Chiar daca ar exista ceva dupa, obsesia te poate consuma inutil si indeparta de provocarile imediate. Nu te obliga nimeni sa te remarci prin activitatea zilnica, dar o poti face prin oamenii atinsi sau formati de tine. E trist, dar nu vei fi rasplatit dupa si, din pacate, nici pedepsit. Fara norisori, virgine sau Valhalla. Binele nu functioneaza ca moneda de schimb si nici poate fi doar consecinta unui cod moral. Nu te astepta la recompense pentru simpla virtute de a nu fi dobitoc.

3. Carpe Diem e o tampenie. Daca nu va place de Horatiu, o sa o spun in engleza de 9Gag: Yolo sucks! O consecinta directa a primelor doua lectii spune ca viata ar trebui gustata inghititura cu inghititura, nu trasa pe gat ca la bairam si nici pastrata “pentru ocazii speciale”. Cu alte cuvinte, esti liber sa explorezi si sa inveti in ritmul tau, cat timp explorezi si inveti. Sigur, traiesti numai o data, dar presiunea de a “trai la maximum” nu ar trebui sa existe. Traitul nu e pe scor.

4. Viata chiar nu e despre tine. Cu alte cuvinte, in cadrul scurtului nostru periplu, nu suntem printi in armura, ci mai degraba taranii care se uita de pe margine si declama cu intelepciune: “Ioi, ce i-o tras-o lu’ ala!”. Perspectiva limitata si consumerismul o sa incerce sa ne convinga de contrariu, dar chiar sunt putini oameni care ajung sa fie “printi”. Majoritatea au ocazia (datoria?) sa-si faca insignifiantul personaj cat mai memorabil. Evident, nu vom accepta niciodata asta cu-adevarat, dar e bine de stiut.

5. Viata nu e nici despre altii. Un motiv bun pentru a nu ne mai interesa zeii in care crede vecinul (sau faptul ca vecinul crede in zei). Un motiv la fel de bun pentru a nu ne interesa ce face vecinul in pat sau in cabina de vot, sau de ce vecinul se poate camufla mai usor in semi-intuneric (indiciu: pentru ca pielea lui are contrastul si luminozitatea scazute). Despre ce ar fi totusi viata, daca nu despre tine sau despre cei din jur? Habar n-am si ”sper” ca nici voi nu stiti. Pana la urma, de-aia ai una: sa inveti cum se foloseste. Si daca tot veni vorba de folosit…

6. Sunt putine lucruri pentru care merita sa lupti. Unul ar fi propriul potential sau “sansa de a fi unic”, ca sa citez niste oameni cu prea mult timp liber. Imi permit sa cred ca e vorba de o sansa, nu de un drept. Oricum, ce voiam sa spun cu treaba asta e ca nu prea are sens sa-ti petreci viata alaturi de oameni care ti-o vor consuma sau sa ti-o dedici cauzelor altora. Cauzele in general (de la razboaie ideologice la filosofii) sunt gandite de oameni. Si oamenii sunt prosti (incepand cu autorul articolului astuia).

7. Lucrurile se intampla pur si simplu. Nu e nevoie de motive, de un destin suprauman sau de vreo forta misterioasa ca lucrurile rele sa se intample. Valabil si pentru lucrurile bune. La fel de valabil si pentru lucrurile neasteptate. Cu toate insa ca lucrurile se intampla, karma chiar e o c**va. Prin urmare, ai toate sansele sa platesti candva pentru micile rahaturi pe care crezi ca nu le observa nimeni. Nu e nevoie sa fii ”pedepsit de sus” pentru asta. Actiunile tale ating oameni care la randul lor ating alti oameni si ghici ce? Traiesti printre…oameni.

8. Nu tu decizi ce e bine si ce e rau. De fapt, bine si rau nu prea exista, granitele fiind ale naibii de neclare, cel putin pentru niste fiinte limitate. De la maimuta la maimuta va spun ca numai contextul poate stabili norme si nici alea nu au valoare de ”adevar”. Daca ele nu functioneaza pentru tine, fie schimbi sistemul, fie te schimbi pe tine. Daca n-am dreptate, probabil ca…n-am dreptate. Io’ zic ca merit totusi o bere pentru curaj.

9. Viata merita respect. Din nefericire sau din fericire, inca nu putem crea viata, nu la modul la care o face natura. Trei celule intr-un laborator nu ne dau dreptul sa atentam la viata sau libertatea altora. Mai mult, ar fi prea simplu daca viata ar fi miracolul vreunui zeu cu veleitati de antreprenor. Am intelege-o mai usor. Dar nu e, deci ghinion. Ramanem la ce am invatat la scoala: nu ne jucam cu lucrurile pe care nu le putem repara.

10.Nu fi dobitoc.  Am scris-o si mai sus: e aproape imposibil sa fii un om “bun” pe toate planurile. E imposibil pentru ca, tineti-va bine, ”viata e grea si are multe aspecte”. Respectiv, habar n-avem ce inseamna un om bun cu-adevarat. Putem insa sa nu incalcam niste reguli de bun simt, sa nu jignim fara motiv si sa ajutam pe cat posibil. Pe langa faptul ca ajungi sa te simti altfel, vei fi probabil privit ”altfel”. Nu de alta, dar, chiar daca nu suntem de acord cu ce inseamna un om bun, stim cu totii cum arata un dobitoc.

In final, dupa ani de zile in care am jucat ping pong cu morile de vant, am ajuns la concluzia ca exista intr-adevar lucruri pe care nu le intelegi ”decat mai tarziu”. Sunt convins ca, in momentul asta, in anul 2027, exista un ”eu” de 40 de ani care citeste prostia asta si rade cu lacrimi. O sa-i dau satisfactia de a rezuma articolul asta la o fraza. Nu da vina pe viata, ci pe dobitocii care ii incalca regulile, nu-ti face planuri, nu te opri niciodata din cautat si nu mai citi articole despre viata.

P.S: Intr-o nota mai optimista si vizibil mai compacta, pretenul Adrian Calarasu, zis si Killarasu, tocmai a lansat o jumatate de carte. Cealalta carte e ocupata cu talent de domnul Camiongiu si ii veti putea citi cat se poate de curand. Am simtit nevoia sa spun asta pentru simplul motiv ca Adi e unul dintre putinii oameni de pe Facebook care merita citat. Si da, e mai coerent decat Petre Tutea.

Sa vrei. Sa faci.

Posted by on 09 Aug 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Intr-una din putinele ocazii in care am sters praful de pe televizor, am avut norocul sa prind 10 minute dintr-un reality show…

As fi incercat sa vad mai mult, dar nu voiam sa iau antibiotice dupa. Habar n-am care era tema generala a emisiunii, dar cert e ca in prim plan era un grup de baieti dubiosi care incercau sa reconditioneze un camion. In orice caz, oamenii ajunsesera in punctul ala in care glumele cu bujii si ambreiaje se apropiau de sfarsit si nici palmele peste cap nu mai salvau scenariul. Prin urmare, baietii discutau despre ce ar vrea fiecare pe viitor de la viata. O discutie cum poti asculta pe orice gard din cartier. Raspunsurile insa n-aveau nicio treaba cu minunile auzite pe plan local. De ce? Pentru ca toti oamenii astia voiau sa “faca ceva”.

Un centru pentru copii, o ferma cu panouri solare, o carte despre gradinarit. Regizata sau nu, am vazut scena asta in prea multe locuri pentru a o ignora. Intrebi niste omuleti cu un fundal de “lower middle class” ce vor de la viata si o sa-ti spuna lucrurile pe care vor sa le “faca”. Proiecte concrete, visuri din copilarie – nu conteaza. Intreaba aceeasi categorie de indivizi din Romania ce vor si vei primi o banala lista de obiecte. Inainte de a-si da duhul, romanii vor “macar un apartament cu patru camere” sau o “masina mai mare asa”. In cel mai simplu caz, vor “mai multi bani”. Un obiectiv imediat a devenit aspiratie pe termen lung.

In trecut am mai scris despre cultura bunului si cultura statului. Doua culturi care produc mentalitati sociale diferite. Nu ma deranjeaza atat de tare ca exista categorii de oameni pentru care “a avea” inseamna “a fi”. Ma irit insa cand vad reprezentantii tinerei si foarte tinerei generatii fluturand aceeasi mentalitate. Oameni pe care conditia sociala nu ii trage in jos. Oameni pentru care nu exista lipsuri materiale presante. Oameni care nu vor sa faca nimic, dar cu siguranta vor “ceva”. Oameni care sunt fix la varsta la care posibilitatea si realitatea se confunda, dar care aleg concretitudinea unui iPhone.

Incepi sa intelegi de ce indivizi care acum afla de existenta cuvantului tortionar isi permit sa spuna ca “era mai bine inainte”. Pentru oamenii care vad destinatia, nu si calatoria, trenul socialismului multilateral dezvoltat e suficient. Nu de alta, dar nimeni nu “are” mai mult decat tine si nimeni nu poate sa te complexeze “facand”. Practic, sistemul iti livreaza tot ce ai voie sa-ti doresti. Iti ofera lucruri, nu posibilitati. Capitalismul, fie el si unul semi-functional, te obliga sa VREI ceva, sa ai o minima initativa. Chiar daca acel ceva este o rasplata financiara, drumul te obliga cumva sa evoluezi.

Pana si in mocirloasa lume a politicii se vede diferenta dintre hotii ordinari si adevaratii politicieni. Primii vor sa-si astampere frustrarea cu doua SUV-uri si trei case. Tot ei sunt si primii care cad prada propriului sistem cand e nevoie de tapi ispasitori. Politicienii vor puterea, vor sforile din spatele sistemului. Fie ca o fac din ambitie sau din dorinta de a calca pe cadavre, cei care inteleg puterea nu-i cad decat rareori prada. Sunt cei care zburda nepedepsiti si isi permit sa vorbeasca despre norme si ideologii.

Sper ca nu am creat la fel de multa confuzie pe cat am creat plictiseala. Sa ne intelegem: cand vorbesc despre ”a face” si ”a avea” nu ma refer la nevoi imediate. Iti poti dori o masina anul asta pentru ca ai nevoie de ea. Masina nu poate fi insa planul tau de viitor. Nu poate fi un obiectiv care sa-ti ghideze viata pentru urmatorii ani. Sunt convins ca si mecanicii aia si-ar fi dorit sa le mareasca Discovery salariul, dar nu asta era scopul lor pe termen lung. Pentru unul dintre ei, cea mai mare realizare ar fi fost o familie extinsa. Omul se visa bunic, cu doi nepoti in brate, la o casa de la munte pe care inca nu o avea. Marea lui dorinta era ca nepotii lui sa aiba loc de joaca, nu ca viitoarea lui vila sa fie decorata cu nepoti.

O sa inchei prin a preintampina cu vitejie cliseul romanesc ”daca vrei, poti”. Nu de alta, dar nu mi s-a parut niciodata ca ar fi atat de usor. Sunt destui oameni care vor sa faca si nu pot. Important e ca vor ceva pentru care se pregatesc mereu sa…”poata”. Ceva care le tine scanteia din ochi aprinsa. Gandind in perspectiva, Dacia tunată a vecinului va fi acolo si peste cinci ani…visurile tale nu.

P.S: Articolul asta putea continua foarte bine si discutia despre BAC si elevii de liceu care abia asteapta sa-si ia diploma de la facultate si sa inceapa sa ”produca” (asa cum l-am auzit pe unul laudandu-se recent).

Next»