Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

În ultima bancă

Posted by on 05 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În multe dintre poveștile copilăriei, ultima bancă era mereu rezervată elevilor gălăgioși, celor agitați sau puștilor care pur și simplu nu erau capabili să asiste la cursuri…

Cumva, cam așa era și „pe vremea mea”, cu mențiunea că am avut noroc de clase faine atât în generală, cât și în liceu, sau mai ales atunci. Sincer, la noi, în ultima bancă stăteau colegii prea înalți și, uneori, ăia care puteau, dar nu prea aveau chef. Din păcate, în România anului 2016, stereotipurile inofensive nu mai funcționează. Suntem într-o clasă cu 583 de repetenți care ocupă cele mai bune scaune și ne urlă în ureche de fiecare dată când vrem să deschidem manualele de logică.

Nu, nu trebuie să fii premiant să te prinzi că aparatul legislativ și reprezentativ al României e format din repetenți. E suficient să-i auzi vorbind sau să-i urmărești în public. Chiulesc în masă, râgâie în plen și îți râd în față, în timp ce în timpul orei își scriu bilețele și se păruiesc. În pauze se bat de-a dreptul, în fața camerelor de luat vederi și a jurnaliștilor sau pe rețelele sociale. Problema e că profesorii lor nu sunt capabili să-i țină în frâu, dacă nu cumva chiar ei sunt cei care îi animă.

Dacă vreți un exemplu concret, ceva ce folosesc foarte rar când scriu despre politica românească, l-am putea lua chiar pe Președintele Senatului, omul cu cinci nume și tot atâtea foste neveste. Vorbim despre vechiul și încă neprinsul prim-ministru al României, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. O să luăm cazul lui nu pentru că face parte dintr-un partid fantomă care nu a fost ales de nimeni sau pentru că a strâns în jurul lui într-o lună mai mulți corupți decât poate produce PSD-ul într-un an. Lucrurile ăstea țin de competența Curții Constituționale și a Justiției, nu a presei sau a bloggerilor. O să iau exemplul lui pentru că un amic expat mă întreba zilele trecute: Măi, dar ce are toată lumea acum cu Tăriceanu ăsta? E un fel de Nigel Farage al vostru?

Nu, din păcate, Tăriceanu nu e un fel de Nigel Farange. Ultimul a făcut paradă de propriile prejudcăți cu un scop și, când scopul ăla a fost atins, a constatat că nu își poate asuma consecințele. Cu alte cuvinte, a fost demagog până a avut surpriza transformării propriilor promisiuni în realitate. Dar a fost demagog cu un scop. Constantin Anton nu este nici măcar Victor Ponta. Victor Ponta a fost înlăturat de la putere de scandalul Colectiv (deși mulți ar bănui că, pentru el, a fost un prilej de retragere) și este probabil autorul unora dintre cele mai dubioase promisiuni și declarații din ultimii ani. Cu toate astea, dacă vă uitați la Dragnea, dar și la fostul mentor al lui Ponta, Adrian Năstase, realizați că Domnul “Demisie” nu a făcut nimic care să iasă din schema generală a PSD. Deviații ideologice, demagogie, populism? Parte din ideologia internă a unui partid care nu a fost niciodată nici de stânga, nici de dreapta, ci “de putere”.  PSD-ul își cunoaște publicul, același de ani de zile, și știe cum să-l țină captiv. Atât. Când Ponta face glume de clasa a șasea despre Dacian Cioloș (apropo de elevii de mai sus), puteți fi siguri că există oameni care râd sincer la ele. Nu și publicul ALDE însă, pentru că el nu există.

Din păcate pentru președintele ultimului partid, lucrurile nu sunt și nu vor mai fi niciodată simple. Trebuie să ne amintim că omul ăsta a pornit cu un capital de imagine pozitiv. Era prim-ministrul ăla care se lupta cu un Traian Băsescu tot mai agresiv și posesiv. Sigur, era un prim-ministru arogant care nici până în ziua de astăzi nu pare să facă diferența dintre PIB și Bugetul de Stat. Sigur, nu aveam cum să știm în cei patru ani în care a fost prim-ministru că toate măsurile lui “pro-investiții” aveau să adâncească și mai serios criza. Nici că taxa auto avea să dea naștere „fenomenului Bulgaria”. Nici că economia care “duduia”, conform aceluiași prim-ministru, avea să o ia la vale și nici că sportul românesc, neglijat intenționat în timpul mandatului său, avea să se prăbușească aproape total la nivel instituțional. Nu aveam cum să știm lucrurile ăstea și pentru că nu aveam presă, ci doar o grămadă dubioasă de „editorialiști” îndrăgostiți de liberalism, la fel de tare cum sunt acum îndrăgostiți de socialismul utopic.

De când a pierdut însă funcția politică și ulterior și funcția din partid, personajul nostru s-a comportat exact ca un exmatriculat care amenință directorul școlii că taică-su o să le taie fondurile. După o scurtă perioadă de liniște, au urmat moțiuni de cenzură imaginare, declarații șoc și scandaluri, de fiecare dată când a avut ocazia. Totul, de la un om cu o avere estimată la peste 10 milioane de euro. Mai mult, când fantoma fostului USL i-a permis să ocupe din nou o funcție publică, nevoia de atenție a ajuns la cote alarmante. E foarte greu să treci în revistă toate derapajele omului care, în caz de lipsă, ține locul președintelui României și care “conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi;” (Articolul 39 – Regulamentul Senatului).

Luna trecută, după ce a solicitat parlamentarilor să blocheze toate cererile de ridicare a imunității în dosarele DNA, Președintele Senatului a fost somat de cinci organizații să își dea demisia. Înainte de asta, câteva ieșiri din spațiul public precum decizia de a evita coada pentru permise auto, i-au adus inclusiv „simpatia” unui public care în mod tradițional l-ar fi susținut. Nu că asta ar fi fost ceva nou. Cu numai o zi în urma scrierii acestui articol, susținerea pentru „familia tradițională” și declarația legată de „modalitățile de a te ruina în viață” l-au făcut din nou celebru.

La asta se adaugă și scandalul făcut pe tema Antena 3, cam singura televiziune care-l mai susține necondiționat, scandal în care a ajuns să ceară socoteala prim-ministrului și președintelui în Senat, pentru o acțiune care ținea de ANAF. Pentru că așa fac bătăușii din curtea școlii: dacă profu’ nu-i trece clasa, îl caftesc pe elevul lor favorit de la altă clasă. Desigur, nici propunerile de moțiuni de cenzură de după incidentul menționat n-au ajutat deloc și nici declarațiile legate de USB, în condițiile în care el făcea parte din ALDE, un partid unde activează, printre alții, și Daniel Barbu, un apărător al lui Oprea și mare amator de declarații despre soldații din Afganistan. Un partid unde o regăsim și pe Cristina Anghel, care măcar a avut decența să nu-l apere pe Oprea în fața justiției. Ceva ce Călin Popescu Tăriceanu nu a avut. Mai mult chiar, omul cerea anchete suplimentare în cazul Colectiv pe care-l bănuia a fi vreo mașinațiune pentru preluarea puterii de către „elemente obscure”.

just-sayin

Să mai continui? Să vorbim și despre atitudinea lui anti-NATO (până la sfidare) și pro-Rusia (fără interese economice clare)? Să mai amintim și declarațiile despre Economy Class, despre întâlnirile cu corupți în care se luau decizii de tip „dacă prea mulți încalcă legea, atunci legea trebuie schimbată”? Despre obsesia lui cu limitarea puterilor DNA? Să pomenim discuțiile despre conduită, prilejuite de sosirea lui Mike Tyson? Deja articolul ăsta se transformă într-un articol despre Tăriceanu, băiatul din ultima bancă responsabil pentru atât de multă gălăgie, încât până și Andrei Pleșu i-a dedicat un articol. Asta e ca și când ți-ar scrie profesorul unei universități din alt cartier că nu-și poate ține orele din cauza ta. Desigur, numele lui Andrei Pleșu s-ar putea să nu rezoneze cu voi (și aveți, în unele cazuri, tot dreptul să nu-l admirați), dar aproape că nu există publicație care să nu fi dedicat un articol omului despre care vorbim. De la Times New Roman la Vice, atât publicațiile cu pretenții jurnalistice, cât și cele cancan sau umor și-au găsit în eroul nostru o sursă inepuizabilă de miștouri. Unii l-au acuzat pe față de a fi agent al unor țări străine, pe când alții își doresc să-l vadă mai des prin curteaDNA.

Dacă acum 15 ani, ai fi scăpat basma curat cu genul ăsta de comportament, pentru că nu aveai cu ce să-l compari și nici nu avea cine să-l raporteze, acum ai o problemă. Dacă tehnocrații, pe care o minoritate vocală îi găsește vinovați de tot răul din univers, nu au reușit să șteargă într-un an dezastrul din 26 de ani de guvernări populiste sau ineficiente, unii dintre ei, printre care și prim-ministrul, au reușit să facă totuși ceva. Câțiva dintre membrii ultimului Guvern au reușit să demonstreze că poți fi un om decent, care încearcă măcar să-și facă treaba. Atât. Nu un super ministru, nu o revoluție pe două picioare, ci un om decent. Câțiva oameni au arătat că poți sta pur și simplu în banca ta și asculta, chiar dacă nu te interesează în mod deosebit ora.

În condițiile date, oamenii care fac tot posibilul să atragă atenția nu sunt văzuți bine și sunt notați în consecință. Sigur, mulți ar spune că indivizi precum Tăriceanu sunt manipulați de alte forțe politice, interne și externe. Probabil că sunt, doar că rezultatul acestei manipulări este un comportament similar elevilor care arată semne obscene profesorilor pentru că așa le-au cerut colegii de bancă. Ăsta e deja o fumigenă iritantă, o formă de torlling. Ce e, dragi colegi de clasă, nu vi se pare amuzant?

Nu? Nici mie și nici altor alegători. Nici măcar celor care în mod normal ar vota roșu. Pentru ei, competența și decența sunt puțin prea mult și parcă și-ar dori niște „oameni din popor”. Dar, chiar și pentru ei, ALDE e un partiduleț arogant, îndepărtat de omul de rând și format din personaje fără legătură cu vreo doctrină. Deși susțin un partid care are în componență „aleși” care se declară comuniști convinși și indivizi care visează armate personale, oamenii ăștia au o reticență în a-l gira pe elevul nostru. Nici măcar ei nu acceptă oameni care ți-ar putea zgâria mașina în parcare, doar pentru a avea ce discuta la televizor a doua zi. Serios, dacă cineva v-a scris obscenități pe mașină, există o șansă ca el să aibă deja un loc în Parlament.

Și da, exemplul lui Călin Popescu Tăriceanu este important pentru că, așa cum vă spuneam mai sus, el este Președintele Senatului. E omul care ar trebui să le impună celorlalți un model de ordine și conduită, deși pe moment se comportă ca Martin Shkreli. De-asta, dragă amice expat, au atât de mulți oameni o problemă cu el. Totuși, nu Tăriceanu e vinovat pentu tot. Nici pe departe. Nu el ne-a făcut să avem, pentru a nu știu câta oară, un Senat care, alături de Camera Deputaților e populat de 583 de corigenți care vor să ne convingă că merită să treacă și anul ăsta. Cum? Împingând spre vot legi care măresc salarii și taie fără discriminare taxe.

Nu zic că unele taxe n-ar trebui eliminate sau că unii parlamentari nu au intenții bune, dar absolut tot ce s-a întâmplat în ultima vreme îmi amintește din nou de îndepărtata perioadă a școlii generale. Parcă-i și văd pe ăia care încearcau să învețe toate materiile într-o săptămână de vacanță, le faceau varză la corigență și apoi acuzau profesorii că sunt partinitori. Acum însă, vine și întrebarea din final: credeți că, dacă-i lăsăm acolo, parlamentarii vor începe brusc să-și facă temele? Vă las să vă gândiți la asta, în timp ce majoritatea din Consiliul General al Capitalei ia din banii destinați protecției anti-incendiu și consolidării clădirilor cu risc seisimic pentru a organiza Festivalul Rodica Popescu Bitănescu.

P.S: Cu vreo 9-10 ani în urmă, am lucrat într-o firmă care făcea și PR politic. Fiți pe pace, mă ocupam de chestiuni organizatorice și sociale. Ei bine, după un eveniment dedicat transporturilor din 2007, cineva mi-a spus cu mândrie: Dacă mai stăteai puțin, dădeai mâna cu Tăriceanu! Ei bine, mă bucur că la ora aia era rândul meu să merg în Kaufland. Trebuia să cumpăr apă plată, pâine și… hârtie igienică.

Do us a favour…

Posted by on 06 Jun 2015 | Tagged as: Diverse, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Când peste jumătate din prietenii şi cunoştinţele tale trăiesc în afara ţării, să intri cu plugul în subiectul “plecării” poate părea puţin… imprudent.

Mai mult, când votul diasporei atârnă decisiv în alegerile naţionale, e riscant să o faci pe sociologul şi să împarţi milioane de oameni în categorii inventate. Cu toate acestea, o să-mi asum riscul (şi odată cu el avalanşa de comentarii negative) pentru că simt nevoia să lămuresc niste lucruri şi, poate, să-mi vărs puţin năduful. Nu de alta, dar într-o recentă dezbatere de pe un blog mai vizitat, o afirmaţie ambiguă din partea mea a atras un val de înţepături şi defulări venite din partea „românilor realizaţi peste hotare”.

În primul rând, ar trebui să-mi delimitez pe cât posibil poziţia şi limitele actuale. Chiar dacă paragraful ăsta o să pară pompos, prefer să-l scriu acum, decât să-l repet ulterior. La aproape 28 de ani, n-am întors lumea cu fundul în sus, dar nici nu mă plâng de lipsa realizărilor, a jobului sau de situaţia curentă. Am ani buni de profesie, am încercat şi încerc în continuare şi lucruri pe cont propriu sau cu echipe mici şi nici nu sufăr de frustrarea diplomelor sau a atestatelor (hârţogăria se odihneşte liniştită în dulap). Nici febra creditelor nu m-a prins în postura îndatoratului şi nici după atestate de limbă nu sufăr. Sunt deci în pozitia în care am putut experimenta „străinatatea” în vacanţe, vizite prelungite şi delegaţii, dar nu am pretenţia să cred că “ştiu cum e”. E postura în care n-aş refuza un job bine plătit într-o ţară sau într-un oraş ale căror condiţii să corespundă cu reputaţia. O poziţie în care pot numi cel puţin 30-40 de cunoştinţe, colegi şi colege de generaţie.

În ciuda impresiilor celor care au plecat în 91’ din Filiaşi, nici România şi nici Bucureştiul anului 2015 nu sunt nişte haznale infecte, odată ce tu eşti cel care pune condiţiile. Cu un efort corect de orientare, se poate trăi atât în România, cât şi în Bucureşti. Ce încerc să spun este că, dacă oferta ar fi potrivită sau dacă situaţia ar cere-o, aş pleca, dar nu mai am furia studenţească de acum 6 ani, când îmi îndemnam cititorii să „stingă lumina”. Sau poate sunt doar prea optimist şi ancorat în realitatea europeană (nu în poveştile Internetului despre oraşe miraculoase), uşor încurajat şi de direcţia economică şi socială în care pare că se îndreaptă ţara. Asta deşi nu am cultivat niciodată pasiuni naţionaliste.

Şi totuşi, dacă lucrurile sunt „cât de cât ok” (că să-mi citez un prieten) în oraşele mari, dacă poţi lansa o afacere în ţară care să meargă şi afară, de ce încă pleacă lumea pe rupte? Din aceleaşi motive pentru care plecau şi acum 20 de ani, minus disperarea birocraţiei de la graniţă, frica de Iliescu şi fantoma comunismului. Pentru că unii n-au literalmente ce să facă aici. Încearcă să faci cercetare în antropologie sau să te specializezi în fizica Pământului cu 900 de RON pe lună sau, mai bine, încearca să faci cercetare (doctorală sau independentă) în România. Încearcă să-ţi pui în valoare studiile din timpul facultaţii sau masterului (relevante sau nu, pentru unii sunt mai mult decât hârtii). Încearcă să-ţi dedici viaţa medicinei sau profesoratului sau încearcă să trăieşti din propriul atelier de tâmplărie sau din propria firmă de instalaţii. Se poate? Da, doar că efortul şi durata lui sunt atât de mari, încât sacrificiul personal riscă să-ţi stingă scânteia din priviri. Dacă la dorinţă se adaugă şi necesitatea (datorii, copii şi incidente neprevăzute), plecarea s-ar putea să fie ultima soluţie, nu prima opţiune.

Pe lângă cei care nu şi-au găsit aici vocea şi cei cărora viaţa le-a spus „Acum!” există şi oamenii care aveau un trai cel puţin satisfăcător aici, dar li s-a oferit unul senzaţional afară. Sunt oamenii pentru care banii, timpul liber şi străzile mai curate sunt simple beneficii pentru o ofertă deja generoasă. Lor li se adaugă şi oamenii care pur şi simplu vor o altă experienţă şi se simt pregătiţi pentru ea, oameni suficient de maturi psihic, emoţional şi financiar. Suntem cetăţeni europeni, dar turişti globali, deci… „home is where the heart is”, nu? Pe toţi cei enumeraţi mai sus şi pe mulţi alţii îi pot înţelege cum m-aş putea înţelege şi pe mine dacă într-o zi o să-mi vând posesiunile, o să-mi iau jumătatea de mână şi o să-mi hrănesc grafomania din Praga sau Reikjavik.

Bun, ar zice cititorii ocazionali. Ai enumerat aici mai toate categoriile de emigranţi (sau imigranţi, dacă citiţi din partea cealaltă a graniţelor)… ce a mai rămas? Eu zic că mai rămâne un 50% din masa totală a celor care au plecat, o masă vocală şi mult prea activă pentru CV-ul subţirel de care dispune. La cine mă gândesc? La oamenii care n-au văzut mai departe de orăşelul lor de munte, dar au impresia că o găleată precum Catania (exemplu aleatoriu, dar real) depăşeşte cu mult „tot ce se găseşte în România”. La oamenii care au plecat afară pentru că aici e „plin de proşti”, „se ascultă numai manele” şi pentru că „ei ar fi trebuit să fie deja manageri”. Mă gândesc şi la cei care ne-au ameninţat că pleacă să vadă lumea, dar s-au oprit în primul cătun unde au gasit un job part-time, descoperind cam un sfert din ce vede un om cu un job decent într-un city break. Vorbesc despre o masă de oameni care se supraestimează grav, oameni care n-au reuşit nimic aici pentru a pleca şi a nu reuşi nimic nici “dincolo”.

Când vorbesc despre “ei”, mulţi se gândesc instinctiv la oameni precum cei scoşi în evidenţă de documentarul The Romanians Are Coming (pe care vi-l recomand din nou, cu ocazia asta, dar nu pentru reprezentativitatea statistică). Oameni fără prea multe perspective şi educaţie, dar care nu au curajul să-şi admită înfrângerea şi să se întoarcă. Oameni dintr-o fictivă clasă de jos, în general. Cu toate acestea, clasa învinşilor pe hârtie (dar a învingătorilor pe Facebook) include şi alte categorii. De la studenţi de anul I, proaspăt ieşiţi din adolescenţă, dar autori de scrisori deschise (de care vor râde singuri peste ani), la intelectuali de provincie (în sensul dat de link) care-şi părăsesc bula natală pentru a se închide într-o alta. O bulă în care cei care eşuează în Spania sunt mai buni decât cei care eşuează în România.

Îi include şi pe cei care au două facultăţi aici, dar lucrează ca zidari acolo. Nu, nu pe toţi, doar pe cei care nu admit că au făcut un compromis şi se complac ani de zile în noua postură, arătându-şi cu degetul vechii colegi pe care-i “domină” cu 3-400 de euro în plus la salariu. Îi include şi pe cei care şi-au părăsit ţara de un an, dar ne dau lecţii despre rasism, feminism şi civilizaţie, în timp ce fac cu nonşalanţă diferenţierea dintre români şi ţigani, de parcă asta i-ar pune într-o lumină nobilă. Îi include şi pe cei care muncesc de la 8 la 8 pe salarii de nimic (comparate cu media ţării gazdă), dar care îşi acoperă frustrarea complexând puştani pe forumurile auto. Vorbesc despre o categorie de oameni mai mare decât ar trebui şi mai vocală decât am vrea. O “mică diaspora cu gura mare”.

Mulţi dintre cei care au impresia că ne-ar face o favoare imensă dacă ar reveni în ţară au o problema reală cu „civilizaţia”, un concept pe care-l aruncă în fiecare discuţie de parcă tu n-ai fi văzut în viaţa ta străzile din Hamburg sau castelele Cehiei. Nu dom’le, o să-ţi spună povestească unul care curăţă străzile în Wittenburg ce înseamnă civilizaţia, ce-i ala „mall” şi de ce România n-o să fie „niciodată aşa”. Similar cu vizionarii care prin 2006 ne întrebau dacă avem McDonald’s în România (nu, încă ne mâncam între noi pe-atunci), cam aşa sunt şi oamenii care au plecat dintr-un mediu rural sau semi-rural într-un alt mediu rural sau semi-rural. Mai toţi au senzaţia că în România nu exista salarii de peste 1000 de euro şi că plecatul peste graniţă cu buletinul e un simplu mit. Nu de alta, dar mulţi nu şi-au părăsit de ani de zile oraşul gazdă, motiv pentru care viziunea lor este extrem de îngustă.

De-asta şi noţiunea lor de civilizatie este una la fel de… îngustă. Existenţa oamenilor care se spală zilnic, nu se omoară în trafic şi îşi permit să-şi facă vacanţele şi în alte locuri decât spatele blocului nu va fi asociată niciodată cu România. Nici ideea unor români care rămân cu ceva mai mulţi bani decât ei la sfarşitul lunii nu-i mulţumeşte pe eroii noştri. De ce? Pentru că atunci imaginea unei Românii fetide, pline de oameni limitaţi şi săraci ar trebui să se estompeze. Atunci ar apărea întrebarea „Dar ia stai puţin, oare nu există oameni mulţumiţi în România, oameni care nu fură şi nu muncesc până la epuizare?”, iar astfel de întrebări le-ar demola mitologia atent construită. În plus, apare acelaşi fenomen care uneori ne împiedică pe noi, cei din ţară, să vedem că o mare parte din România chiar o duce prost şi că salariile şi ocaziile amintite mai sus sunt limitate. E vorba despre închiderea în propriul cerc social. Pentru cei din afara graniţelor (pentru categoria despre care discutăm, evident), fenomenul funcţionează puţin diferit: ceilalţi imigranţi confirmă imaginea despre ţară şi lovesc furibund în „fraierii care au rămas”.

Mica diasporă cu gura mare face eforturi serioase în a-şi diminua disonanţa cognitivă. Obsesia cu civilizaţia este doar unul dintre ele. Sigur că un Stat care te respectă şi nu cumpără tablouri din impozitele tale este important. Sigur că politeţea fetei de la magazin şi străzile curate sunt puncte în plus pentru orice om sănătos. Problema e că ai nevoie de o anumită experienţă de viaţă şi de muncă pentru a ajunge la concluzia că lucrurile mici fac diferenţa, experienţă pe care nu sunt convins că cei numiţi mai sus o au. Mulţi pleacă încărcaţi de preconcepţii şi se forţează zilnic să şi le reconfirme. Eforturile lor sunt extrem de vizibile online, un loc unde o existenţă la limită, într-o ţară de care nu te poţi bucura, se poate transforma uşor în „uite ce croissant delicios am mâncat astăzi”. E un loc unde nu există „cetăţeni de mâna a doua” şi unde marile metropole europene pot fi încă locuri magice, nu oraşe supraaglomerate şi murdare, cu un trafic nu la fel de încărcat (unii mai au şi reguli), dar la fel de enervant precum cel din ţară.

Şi acum, dacă tot am adus vorba, ce sunt cetăţenii de mâna a doua? Nu, nu sunt oamenii cu joburi care sunt privite de sus aici (cu atât mai mult cu cât nu există cu adevărat muncă de jos). Sunt oamenii „cu climă bizonică”, pe care doar prietenii din lista de Facebook îi invidiază, pentru că cei cu care împart baraca şi cele 14 ore de muncă ştiu că nu au de ce să o facă. Oameni care stau cu frica în sân că le expiră permisul de muncă, de şedere sau viza. Sunt “şefii” care-şi fac palate în sate irelevante, dar care trăiesc din reducerile la supermarketurile din cartierele de imigranţi. Sunt „vizionarii” care pierd 4 ore zilnic pentru a ajunge la un job pe care nu-l suportă de ani de zile, doar pentru a sta încă 10 acolo şi a câştiga cât un angajat mai răsărit dintr-o multinaţională românească. Sunt oameni care au pretenţia de a fi luaţi în serios în micul mediu intelectual din România, dar care de şase ani au acelasi salariu ultramodest în Marea Britanie.

Sunt românii care se complac în propria situaţie din afara ţării şi au o atitudine de valet în faţa oricărui act de identitate care începe cu John sau Pierre. Aceiaşi care dau lecţii de „civilizaţie” unora cu mai multe clase, mai multă experienţă şi uneori cu mai mulţi bani, care au făcut „greşeala” de a nu pleca. Oameni care cred că încă mai avem răbdare să luăm lecţii de la experţi cu patru clase, de parcă nu ne-ar fi ajuns cei pe care înaintaşii şi contemporanii noştri i-au votat. Oameni care nu înţeleg că valorea banilor stă în modul în care îi investeşti (în tine, în familia, visurile şi proiectele tale), nu în stema care straluceşte pe monedă.

Nu am o problemă cu oamenii plecaţi să-şi pună pe picioare propria afacere în afară, cum n-am o problemă nici cu firmele româneşti stabilite în Silicon Valley (cum aş putea să am?), dar o să am mereu o problemă cu cei care fac lucrurile din pură frustrare şi resentiment. Să arăţi un buletin la aeroport nu mai e un gest atât de curajos, nu când vezi 3-4 ţări pe an oricum. Să pleci de la ideea că tot ce e aici e un gunoi, doar pentru că tu nu ai reuşit să vezi altfel lucrurile, rămâne o poziţie greşită. Nu de alta, dar până la urmă totul ţine de alegeri.

Dacă tu eşti convins că ai făcut alegerea potrivită şi eşti mulţumit cu ea, nu văd de ce ai face efortul să ne explici zilnic că suntem furaţi pe faţă, că oraşele noastre put, că e plin de gropi şi de hoţi şi că dacă nu plecăm suntem cretini. Da, ştim că lucrurile nu sunt tocmai roze în România şi că joburile alea decente sunt destul de puţine, dar e cam ciudat sa remarci asta de la ani şi kilometri distanţă, în timp ce “fraierii” din ţara care te-a format se chinuie să traiască decent, să lupte (aşa cum pot, unii cu gura, alţii cu scrisul, alţii cu ştampila sau semnătura) şi să creeze de bine, de rău, o Românie. Alegerile se fac sau nu, nu se justifică ani de zile.

În dezbaterile amintite anterior, am întâlnit şi argumente de tip „românii n-au disciplina muncii”, de parcă majoritatea managerilor români de multinaţionale n-au plecat de la filiale locale. Alţii încercau să-şi asume identitatea ţării gazdă, sau se autodenumească „expaţi”. Orice, numai să nu fie consideraţi „imigranţi români”. Alţii îmi explicau că e o diferenţă enormă între a munci pentru a supravieţui aici şi a munci pentru a supravieţui acolo. Da, este, doar că „acolo” ( depinde totuşi de ţară) rişti să nu mai ajungi niciodată la medicul ăla profesionist, atent şi bine plătit, dacă nu urci puţin pe scara socială (din nou, depinde de ţară). Să nu uităm că vorbim despre genul de oameni care nu consideră propria cameră o necesitate într-o ţară străină, dar se plâng că în Bucureşti se ascultă manele. Oameni al căror strâmt orizont se învarte în jurul aceloraşi câteva elemente şi pentru care simpla trecere a graniţei e o “mare realizare”.

Stiu că sunt şi mii de oameni care se bucură de toate beneficiile unui stat funcţional, în Europa sau peste Ocean. Oameni care îşi permit să-şi cheltuie cum vor banii câştigaţi cinstit, oameni care sunt liberi să-şi practice meseria sau să-şi urmeze chemarea într-o ţară ai cărei reprezentanţi nu-i privesc de sus. Ştiu că există şi oameni care sunt cu adevărat liberi să-şi exercite opţiunile politice, chiar dacă mulţi nu le pot aprecia în contextul cultural şi istoric potrivit (doi ani de trăit în Nevada nu te fac “republican înrăit”). Ştiu că există şi destui studenţi apreciaţi pentru ideile şi iniţiativele lor, deveniţi profesori, cercetători sau interni în corporaţii globale. Din păcate, ei nu sunt singurii oameni care au plecat din ţară şi n-au nici timpul sau cheful să-i tempereze pe micii învinşi ai sorţii. Ei au înţeles că trăieşti în ţara în care vrei să trăieşti, indiferent de numele ei, şi că, până la urmă, ţine de tine şi de eforturile tale să faci ca lucrurile să arate şi să fie… bine. Dacă actualele condiţii te forţează la martiriu, nu văd de ce nu ai pleca.

Dacă pleci însă pentru „un pic mai bine”, nu îi face slabi sau leneşi pe cei care îsi caută mai atent sau mai aproape binele. Nu face greşeala să crezi că din România pleacă numai “cei mai buni” şi că în urmă rămâne pleava. Nu-i face pe cei indecişi să creadă că România de afară nu e cu mult diferită faţă de cea de aici. Dacă ai pariat pe o carte greşită, dacă lipsa de H&M-uri era motivul pentru care nu mai puteai trăi aici şi dacă frustrarea este singura ta motivaţie, acceptă realitatea sau… do us all a favour and shut the fuck up.

P.S: M-am gândit că dacă tot fac asta zilnic la muncă şi dacă tot există patru oameni care mă bat la cap de vreo doi ani, aş putea scrie constant cu diacritice. Serios, dacă nu vă afectează feed-ul RSS şi dacă “vă place în română, efortul ar fi minim.

In drum spre scoala

Posted by on 01 Jun 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

In ciuda tentatiei de a scuipa seminte dupa meci, nu o sa analizez rezultatele alegerilor europarlamentare. A trecut oricum o saptamana si ma bucur ca lumea a iesit in numar mai mare la vot, indiferent de patrulaterul botezat cu stampila.

Articolul de fata, ca multe alte mici nedumeriri, a pornit din fascinantul trafic bucurestean. Blocat fiind intr-o labirintica intersectie, am observat ca mai bine de jumatate dintre oamenii din jur erau parinti care-si duceau odraselele la scoala. Cum eram intr-un taxi si aveam partenera de conversatie, discutia nu s-a rezumat la: “Huooo, mai luati si troleul!”. Am descoperit in schimb o problema ceva mai grava: faptul ca majoritatea elevilor de acum prefera masina sau calatoriile solitare ajunge sa elimine experienta drumului spre scoala. Asa, si? o sa ma intrebati in timp ce ii puneti centura de siguranta lu’ ala micu’ si va pregatiti sa-l catapultati pe orbita…

De la kilometrii pe jos indurati de romantici pana la autobuzele-conserva in care isi repeta studentii cursurile, toate drumurile spre scoala au ceva in comun. Sunt un ritual al trecerii, o semnalare a faptului ca ai iesit dintr-un spatiu protector si ai intrat intr-un spatiu cu reguli fixe  (scoala). Mai mult, calatoria, fie ea de zece minute pe jos, de o ora cu bicicleta prin padure sau de o eternitate in trafic, este un bun prilej de socializare sau, in cazul calatorilor solitari, o ocazie excelenta de a-ti auzi si aranja gandurile. Asta daca nu te asteapta cumva vreun test, moment in care drumul spre scoala devine o sentinta catre infern, inaintea careia iti repeti disperat pledoaria.

Daca e sa despicam firul in cinci, drumul spre scoala implica un efort. Un efort pe care-l faci pentru a ajunge intr-un loc in care nu vrei sa fii, dar de care ai nevoie. Poate de-asta sunt atat de uimitoare povestile in care o mana de pusti traverseaza zone de conflict, numai pentru a putea participa la cursuri. Mai mult, drumul spre scoala poate fi periculos, chiar si atunci cand nu trece prin codru sau pe la bulgari. Orice mic amanunt poate sa-ti faulteze karma si asta e important, pentru ca nici restul vietii nu te va lasa sa sutezi singur cu portarul.


(Cum spuneam, unii oameni nu pot lua pur si simplu tramvaiul. Sursa.)

Tot drumul spre scoala ofera si un bun prilej de a-ti etala ghiozdanul. Da, stiu, unii ar spune ca pustii de azi au smartphone-uri si toale, mai putin penare si ghiozdane. E foarte probabil ca acum firma tabletei sa conteze, desi actuala generatie e mai cuminte decat am crede. Diferenta principala nu sta in pretul obiectelor afisate, ci in scopul lor. Ghiozdanul apartine scolii, e un instrument al trecerii. Frumos sau urat, el apartine scolii, iar etalarea lui se face intre elevi, deci intre oameni prinsi in acelasi mediu. Cand te laudai cu ghiozdanul, chiar daca o faceai din vanitatea specifica varstei, iti validai in acelasi timp si apartenenta la grup. Aveai, totusi, un ghiozdan…

Mai grav e ca, odata cu disparitia drumului spre scoala, dispare si perioada de ajustare, perioada necesara oricarei schimbari. Pustiul e luat din confortul propriei camere (sau de sub aripa protectoare a parintilor) si teleportat direct la scoala, loc unde se va comporta exact la fel cum o facea si acasa. Egoul nu mai are timp sa se adapteze schimbarii si sa se pregateasca pentru contactul cu o noua comunitate. In plus, de ce ar face-o? Scoala nu mai este de multa vreme o destinatie, ci unul dintre acele locuri in care “trebuie sa fii”. Genul asta de atitudine amplifica nu numai sentimentul de claustrare, ci si neajutorarea viitorilor “oameni”. Din pacate, selectarea obsesiva a scolilor, invatatoarelor si cursurilor din primii ani nu ajuta. Micii oameni chiar trebuie sa faca unele eforturi…singuri.

Desigur, intoarcerea de la scoala se poate face in grup, insa ea nu are aceeasi putere. Imediat dupa incheierea orelor, esti din nou in “timpul liber”, motiv pentru care te simti foarte confortabil in mica ta comunitate. Socializarea de dupa scoala nu e la fel cu cea de dinainte de “supliciu”. De-asta drumul spre scoala e important si de-asta e indicat ca el sa nu se desfasoare pe bancheta din spate. Desigur, nu spune nimeni sa nu-ti duci pustiul de 6 ani la gradinita cu masina sau sa nu-l duci de mana pana in fata portii, mai ales cand gradinita e in celalalt capat al universului. Nu vad insa de ce o pustoaica de clasa a zecea nu poate sa faca patru statii cu masina sau macar cu autobuzul scolar. Nu de alta, dar la club nu ar accepta sa o duca tot tata.

De ce am insistat cu tema asta, mai ales ca am depasit de ceva vreme drumurile spre scoala, liceu sau facultate? Din acelasi motiv pentru care o mentioneaza oameni mai coerenti si inteligenti decat mine. Pentru ca aici drumul conteaza, chiar daca nici destinatia nu e deloc de neglijat. Drumul spre scoala fara ghidajul parintilor e o experienta initiatica, formatoare. E un efort, un prilej de socializare si reflectie, o trecere constienta. De-asta nu sunt de acord cand unora li se imputa ca n-au prea fost “dusi” la scoala. Cred ca puteau face si singuri calatoria. Nu de alta, dar drumul spre scoala este genul de experienta pe care o iei subconstient cu tine in drumul spre munca, performanta sau, daca ai noroc, in drumul spre succes.

P.S: Si daca tot am intarziat pana pe 1 iunie cu articolul, ar fi cazul sa spun La Multi Ani tuturor copilor, copiilor si copiiilor!

Cand tragi linie…

Posted by on 21 Jul 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

In ciuda numelui, asta nu e un articol despre autobiografia lui Adrian Mutu…

Este, din pacate, un articol despre evaluarea performantelor si, din nou, despre perspectiva. Stiu, e plictisitor, dar o sa incerc sa inserez totusi o gluma de prost gust, pentru diversitate. In alta ordine de idei, am asteptat sa se calmeze putin nebunia cu BAC-ul si a premiilor pentru ”performante deosebite” pentru a ma alatura celor care striga: ridicol! Nu pentru ca examenul ar fi complet inutil sau pentru ca acum, la 8 ani distanta, nu-i mai vad importanta. Nu, ridicolul situatiei face ca orice examen de genul asta, fie el Test National, BAC sau interviu de angajare sa-si piarda relevanta imediat dupa ce l-ai trecut.

Au englezii o vorba ascutita ca un dinte de fotomodel canibal: ”You’re only as good as your last performance”. Aia e problema. Indiferent de ce faci, performanta de acum va trebui depasita de una de un calibru similar sau mai mare, intr-un context similar sau diferit. Desigur, vor exista mereu momente in care trebui sa tragi linie si sa evaluezi. In cazul amintit mai sus, linia aia va include toate testele, scolile si facultatile…rezumate in 2 randuri pe un CV. Cam atat. Cel mult, managerii viitorului se vor putea lauda ca au fost parte dintr-o generatie care “a dat BAC-ul pe bune”, desi tare imi e teama ca de aceeasi parere vor beneficia si viitorii spalatori de tăvi. De ce? Pentru ca cineva a avut grija sa le spuna cat de mult conteaza performanta lor la un test mediocru, cand ar fi trebuit sa-i bata pe spate si sa spuna: “Bravo! Acum hai sa uitam de asta!”.

Acel cineva ar trebui sa fie reprezentat atat de parinti, cat si de anturaj. Guvernul n-ar trebui sa existe in ecuatia asta, de niciun fel. Ca avem o logica a pragului si a alternativei, am mai scris, ba chiar pe la case mai mari. Ca ea a patruns in toate aspectele vietii publice si private, e intr-adevar ingrijorator. E o logica a ”realizarilor”, daca vreti. Orice mic prag devine o realizare care trebuie sarbatorita intens. Cumva, nu ma mira existenta ei la pustii de liceu, pentru vanitatea vine la pachet cu varsta. Ma astept insa ca dupa o vreme, oamenii astia sa inteleaga niste lucruri.

Sa aplici (sa te inscrii) la o facultate si sa o termini, in tara sau in afara, nu e o realizare. E doar o etapa, etapa a carei dificultate si importanta ti-o stabilesti pana la urma singur. Linia in cazul asta se trage la ani buni dupa terminare. Astept lectii despre economie de la oameni cu afaceri prospere inaltate pe barba lor, nu de la aia care fac poze cand decoleaza avionul. E trist, dar se aplica si olimpicilor si oamenilor cu performante ”deosebite”. V-o spune unul care ”a fost acolo” (cum de altfel au fost si multi cititori). Dupa bucuria de cateva zile, nu exista niciun motiv pentru care o olimpiada sau un concurs sa mai aiba relevanta, daca olimpicul nu se gandeste deja la urmatorul prag. Realizarile de moment sunt doar linia de start, indiferent de cat de departe ti se pare ca ai ajuns. Pustilor talentati care citesc acum randurile astea le spun: fiti pe pace, e la fel si pe piata muncii.

Daca vorbim de un job mai serios, rareori vei intalni angajatori care sa se opreasca strict la CV. Interviul si testul de dupa vor fi decisive in a vedea ce poti sa faci ACUM vs. ”ce ai facut acum doi ani”. Cramponarea de realizarile trecutului te poate transforma usor intr-un ”has been” – un trecut, cum ar zice autohtonii. Bine, in Romania n-ar fi chiar o tragedie, din moment ce avem generatii intregi formate din asa ceva. Generatii carora ”le era mai bine inainte”, intr-un punct aproape imaginar in care hazardul facea ca lor sa le fir mers putin mai bine, fara efort. Simplul fapt ca aveau o siguranta sau puteau face niste bani usor a fost o realizare, in loc sa fie un punct de plecare. Ce a urmat cand s-a tras linie nu mai merita detaliat. E suficient sa deschizi televizorul sau un site de stiri.

Testele Nationale, BAC-ul, Admiterea, primul interviu sunt doar patratele intr-un sotron imens. Par a fi niste repere clare, dar sunt niste simple linii mazgalite cu creta. Jocul nu se termina cand ai ajuns la ele si nici cand le-ai trecut. Ai un avantaj cand ai sarit peste toate provocarile si te-ai si intors in picioare. Cu toate astea, piatra ramane mereu pe tabela de joc. De fapt, asta e si frumusetea unui sotron bun: jocul nu se termina niciodata.

P.S: V-am promis niste glume de prost gust, dar, in lipsa lor, va pot livra acest superb grafic comparativ cu Radu Mazare si Rockso The Clown, personaj din desenul Metalocalypse. 

Mami, vreau sa fiu postas!

Posted by on 19 Aug 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Invatamantul este unul dintre cele mai des aduse in discutie subiecte. Azi mai pun o caramida pe fundatia de frustrari…

In 2009, cand mai scriam si prin ograda altora  am lansat teoria conform careia majoritatea sistemelor de invatamant (nu doar cel romanesc) sufera din cauza pragurilor. Fiecare etapa e o simpla incalzire pentru urmatorul “prag” (liceu, facultate, master), dar niciunul nu ofera o pregatire reala pentru viata. Putinii elevi romani care inca invata, o fac pentru scopuri fictive, rar pentru autodezvoltare. Invata sa ia BAC-ul, invata sa treaca de admitere, invata sa prinda vreo bursa pe-afara, dar rar invata cu-adevarat sa faca ceva. Placerea invatatului ca mecanism de adaptare a disparut, mai ales cand totul poate fi obtinut gata mestecat, sau varat in cap de vreun meditator.

Fenomenul scopurilor fictive se traducea cu ani in urma prin admiratia care li se purta celor care faceau X facultati, intrau cu 10, sau terminau sefi de promotie. Mai mult, corporatistii dependenti de Starbucks si de rate avantajoase erau modelele pe care mamele le dadeau odraselelor. “Uite mama, fa si tu ce facultate face Gigel, ca sa stai la Bucuresti, sa ai apartament si masina!”. Tentant, nu? Cam in aceeasi perioada, daca pustiul voia sa faca vreo facultate mai putin titrata (fie ca era vorba de Biofizica sau de Asistenta Sociala) era privit ca un ciudat. Parca ratase ceva, nu era in randul lumii. Am fost socat sa vad ca aceleasi specializari pe care parintii le varau in capul celor mici cand eram eu in liceu sunt si astazi in mare voga.

Nu spun ca ASE-ul, Universitatea si Politehnica n-ar fi produs oameni de calitate (si eu si ai mei suntem formati acolo). Spun numai ca afluxul de tineri debusolati e capabil sa transforme orice facultate intr-o fabrica de someri. Asa zisul ”dezastru” de la BAC e un semn. Vom trece peste lipsa de cultura, profesorii prost platiti si alte subiecte pe care cu 2 luni in urma le puteati citi in orice fituica. Care ar fi totusi motivatia care sa merite sacrificiul unor ani din viata? Urmatorul prag? Logica asta nu poate decat sa te aduca la pragul final, unul pe care putini vor sa-l treaca. Deci?

Adevarul e ca nu exista prea multe lucruri care sa te motiveze, ca tanar, sa aplici aceeasi formula cu a parintilor sau a celor din generatiile inaintase. Daca ignori fotbalistii si alte modele dubioase, ramai cu doua alternative. Fie te indragostesti de mirajul “strainatatii”, fie iti incerci norocul in antreprenoriat. In ambele cazuri, sansele de reusita nu sunt foarte mari si nici nu sunt rezervate “celor multi”. Deci?

Solutia ar fi cea folosita deja de finlandezi si de alte popoare cu sisteme de invatamant sanatoase (o buna parte din sistemele vestice se exclud). Odata ce oferi o alternativa viabila de la o varsta frageda, ai toate sansele sa identifici talentul crud, neprelucrat. Si nu, daca pustiul tau vrea sa fie bucatar, postas sau dresor de caini, nu ai niciun drept sa-l privesti ca pe un ciudat. Nu ai niciun drept sa-i reprosezi ca nu a ales calea ta. Calea ta e calea unui om care-si dorea sa faca altceva, dar a ales o meserie “de bine”. Nu te-a obligat nimeni sa te casatoresti la 22 si sa faci copii la 23. Singura obligatie este cea psihologica, a pragului despre care vorbeam. Ai absolvit facultatea, ai un job…ce mai urmeaza? Ar trebui sa te casatoresti. Sa faci copii. Sa iti iei o casa in rate. Dar…ce-ar fi daca n-ar mai urma nimic, daca urmatorul prag ar fi pur si simplu libertatea?

De fiecare data cand livrez discursul asta, cineva vine cu exemplul olimpicilor (fie ei elevi sau sportivi) care au reusit. E un exemplu extrem de prost, pentru ca procentajul este foarte mic. Mai mult, e un procentaj dat de cei care voiau sa scape din sistem, nu neaparat de reprezentantii lui. Eficienta e data de numarul si pregatirea celor mai slabi membri din angrenaj, nu de cei mai buni. 1000 de elevi buni sunt de preferat in fata a trei de top urmati de 997 de mediocri. De-asta as prefera 100 de bucatari buni care si-au dorit sa devina bucatari, decat 100 de economisti care au impresia ca merita sa fie manageri, dar au ajuns bucatari. Nimeni nu-si cunoaste nivelul, toti considera ca pot face absolut orice. Uitati-va numai la ploaia de bloggeri de acum cativa ani. Toti erau interesanti, toti scriau bine. Si nu, nu e numai vina lor.

Actualul sistem de invatamant este complementar celui de pe piata muncii. Ambele creeaza o ierarhie similara cu cea a castelor. Ajungem sa raspundem in fata unui sistem de diplome si false realizari si foarte rar in fata propriilor actiuni. E un sistem care pune in aceeasi cladire un potential geniu si un analfabet, in speranta ca lucrurile se vor “echilibra”. Un sistem care se uita ciudat la tine pentru ca scrii cu stanga, dar gaseste acceptabila o eticheta care iti face viata imposibila.

P.S: Cu doi ani in urma, dezbateam episoadele serialului documentar Destination Truth plasate in Romania. Desi nu l-am mai urmarit, serialul a mai turnat recent un episod in Romania, tot in padurea Hoia Baciu. Apreciez ca de data asta, Josh Gates si ai lui au pus totul intr-o lumina favorabila. Mai mult, au incercat chiar sa dreaga unele afirmatii din episoadele anterioare (cea cu avionul). Evident, padurea a fost “ciudata” si de data asta, desi rezultatele cercetarii au fost analizate tot de ei. 

Next»