Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Asumarea apartenenței și afirmarea identității

Posted by on 24 Aug 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

Cu supereroi, vă rog!

Posted by on 08 May 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

Din Provincia Gandirii in Capitala Like-ului

Posted by on 02 May 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Dupa doua saptamani de amanari, revin la taste cu raspunsul unei unei intrebari pe care nu mi-a adresat-o nimeni. Urmeaza deci, un text kilometric…

Intrebarea se leaga de o expresie pe care pretentiosii luptatori ai cuvintelor o folosesc din ce in ce mai des si anume “intelectual de provincie”. Exista intelectuali de provincie? Daca exista, ce naiba sunt aia si au vreo legatura cu provincia? Din pacate, raspunsul la prima intrebare este da. O mare parte dintre vocile publice cu o inteligenta peste medie si majoritatea agitatorilor de pe retelele de socializare fac parte din categoria asta si nu, din nefericire pentru bucurestenii mandri, intelectualii din provincie nu vin neaparat din… provincie.

Ca produs al unui oras din Sud-Vestul tarii, produs aflat de aproape 9 ani in Bucuresti, ar trebui poate sa ridic problema “provincialismului” cu mai multa grija. Totusi, indiferent care ar fi pozitia cititorilor fata de Capitală, un lucru e imposibil de negat: capitala oricarei tari actioneaza ca un centru de colectare, un “hub” cultural si social, ceva mai conectat la pulsul international decat alte orase. Nu este singurul oras “conectat”, dar, intr-o tara in care infrastructura e pe butuci, sensul de propagare al ideilor e de la centru in exterior, nu invers (indiferent ca centrul ala e Bucuresti, Cluj, Brasov, Iasi sau Timisoara).

In spatiul gandirii, lucrurile sunt ceva mai simple si nu tin cont daca posesorul intelectului traieste in Bucuresti, Radauti sau Ramnicu Valcea. Aici provincialismul se manifesta in principal prin deconectarea de la zeitgeist, prin inchiderea intr-o bula plina de “valori clare”, de opozitii bizare si diviziuni maniheiste (asta e bine, asta e rau). Sunt oameni care au impresia ca simpla asociere cu niste asa-zise valori le valideaza viziunea si cultura. Multi dintre ei fac parte dintr-o generatie mai veche si sunt de varsta parintilor nostri (o parte fiind chiar parintii nostri). Lor nu le-am putea cere sa-si schimbe reperele, acumulate legitim, de altfel. Din nefericire, la fel de multi sunt si oameni din zona 20-35 de ani a caror idee despre cultura se hraneste dintr-un elitism prost inteles, alimentat de lideri de opinie la fel de provinciali ca garderoba lui Busu.

Vorbim despre genul de oameni care, bunaoara, se vaitau ca Tamara Buciuceanu nu primeste suficiente Like-uri pe Facebook, desi niciunul nu are idee cu ce s-a mai ocupat fosta doamna a comediei romanesti in ultimii 20 de ani.

Tamara Buciuceanu

Sincer, de fiecare data cand vad mesaje precum cel de mai sus, trag mai multe concluzii despre autor, decat despre cei cu care el se lupta (in cazul asta, cu fanii Biancai Dragusanu sau cam asa ceva). Sunt exact aceleasi texte pe care in adolescenta le apreciam la trupele de rock de cartier si care, dupa o vreme, devin ilare. Dupa o vreme, te cam saturi de mizerii de tip “Avem 10 copii olimpici international la chimie, dar lumea se uita la Oana Zavoranu”. Ei, si ce? De ce ar trebui sa imi pese ca 10 oameni au obtinut o performanta artificiala (o validare a teoriei, practic) si de ce e lucrul asta incompatibil cu faptul ca Oana Zavoranu e o mangusta isterica? Omul de rand se simte mai bine cand vede pe cineva fata de care se poate simti mai inteligent si stabil emotional, nu cand vede un pustan imbuibat de clasa a sasea pe care parintii l-au fortat sa participe la un concurs inutil care nu-i va garanta nici succesul social, nici financiar.

Dar deja aberez. Cert este ca “provincialismul intelectual” e o meteahna raspandita in toata tara, una care ne afecteaza din cand in cand pe toti, blocand progresul multor dezbateri. Iata deci o serie de simptome care ne spun cu o oarecare precizie cand si de ce avem nevoie de o vacanta. Daca manifestati cel putin cinci dintre ele, adresati-va celui mai apropiat forum auto si cititi sectiunea “tuning”. Asta e Romania. Gata, v-ati linistit? Acum, sa trecem la lista. E posibil sa fii un intelectual de provincie, daca…

Continue Reading»

Jazz, lunetisti si bunicute posedate

Posted by on 15 Feb 2015 | Tagged as: Filme & Carti

De obicei, perioada asta e plina de articole anti Valentine’s Day, pro Valentine’s Day si anti discutii despre Valentine’s Day…

Din fericire, cum recolta de timp a fost din nou saraca, m-am gandit sa nu va dau satisfactia de a va irita. Cred ca e mult mai bine sa va plictisesc. Prin urmare, iata o noua colectie de filme vazute pe la cinematograf sau prin alte locuri unde am putut adormi dupa primele cinci minute…

American Sniper (2014) – O poveste regizata de Clint Eastwood dupa memoriile celui mai letal lunetist american (dupa spusele lui). Un film in care Bradley Cooper ne arata ca poate fi si actor serios, lucru demonstrat deja in cateva filme, inclusiv Limitless. Ce n-am inteles eu din American Sniper asta a fost: de ce? Care e scopul filmului? American Sniper e un film in care nu se intampla literalmente nimic… timp de vreo doua ore. Un redneck putin psihopat, devenit membru SEAL, se duce in razboi, se intoarce din razboi si apoi iar se duce in razboi. La final decide sa se dedice familiei si altor veterani care sufera de stres postraumatic. Moare in conditii suspecte, conditii pe care filmul nu le elucideaza. Sfarsit.

Mortdecai (2014) – O comedie usoara cu Johnny Depp, Gwineth Paltrow, Paul Bettany si Jeff Goldblum. O comedie de duminica in care toti cei implicati se chinuie sa emuleze umorul britanic. Mortdecai urmareste aventurile unui aristocrat falit (Depp) si ale valetului sau (Bettany), in incercarea de a gasi un tablou pierdut care sa-i salveze de la un inevitabil esec financiar. Desi criticii s-au grabit sa puna filmul la pamant, Mortdecai nu e o productie rea, daca va amuza comediile anilor ’60 si ’70, in stilul The Pink Panther. Filmul poate insa dezamagi daca va asteptati la o productie “hipstareasca”, cum Johnny Depp tot incearca sa faca de ceva vreme (si esueaza lamentabil de fiecare data). Artificiile de marketing si imaginea “mustatii de nobil” au dat multora impresia ca filmul va fi o metafora sau o critica voalata la adresa obiceiurilor aristocratice. Nu prea. In Mortdecai lumea inca aluneca pe scari si se prapadeste de ras dupa.

Whiplash (2014) – Whiplash este povestea unui profesor de muzica care confunda obsesia cu meseria si a unui elev care confunda ambitia cu talentul. J.K Simmons face un rol excelent in rolul profesorului, iar tanarul actor Miles Teller pare sa fi pornit pe o panta ascendenta. O fosta glorie a anilor ’90, Paul Reiser, face si el un rol interesant. Daca relatia tensionata elev-profesor este bine surprinsa, exista evenimente peste care filmul trece prea usor, doar pentru a-si contura mai bine conflictele (un accident auto produs din neglijenta, de exemplu). Whiplash e un film bun pentru ca este un film intens, cu o coloana sonora interesanta. Pe de alta parte, Whiplash e un film cu un scenariu destul de subtire, in care nimeni nu invata mai nimic. Eh, macar baiatu’ ala bate bine la toba…

The Interview (2014) – Despre The Interview probabil ati auzit. E filmul care generat un mic scandal diplomatic datorita spargerii unor conturi care apartineau firmei Sony Pictures, de catre o grupare de hackeri cu presupuse legaturi nord coreene. Indiferent de provenienta atacatorilor, tema filmului a scandalizat micul si iritantul stat asiatic. The Interview e o comedie cu Seth Rogen, James Franco si… Eminem despre o echipa de producatori si vedete americane care ajung sa-i ia un interviu lui Kim Jong-un. Regizat de Seth Rogen si Evan Goldberg, The Interview e un film unde glumele dubioase si aleatorii curg una dupa alta si treaba asta e absolut in regula. De ce? Pai, daca ai vrea sa faci misto de un lider autocrat, grasun si egomaniac, cum l-ai aborda? Ai face un documentar subtil sau ai face mistouri de tara lui de parca n-ai vazut in viata ta un asiatic? The Interview e o porcarie care devine un film decent, tocmai pentru ca stie ca e o porcarie. E un film ofensator care ataca o tara ofensatoare si un film care, intr-o epoca a amenintarilor constante, are tot dreptul sa existe. Totusi, daca simtiti nevoia sa urmariti tot ce au filmat Rogen si Franco in ultima vreme ar fi totusi mai bine sa incepeti cu This is The End si poate sa continuati cu The Roast of James Franco.

The Hobbit – The Battle of the Five Armies (2014) – A treia parte din The Hobbit e un film in care nimeni nu pare sa aiba un plan. Toata lumea provoaca si ataca pe toata lumea. Din fericire, asta se traduce prin multe momente spectaculoase pentru privitor. E un film mult mai dinamic decat primele doua parti, lucru care era de altfel de asteptat. Vocea lui Smaug, Benedict Cumberbatch, este in continuare o surpriza placuta, desi (spoiler) nu apare pentru prea multa vreme in film. Baiatul cu urechi ascutite, Legolas (Orlando Bloom), a cam imbatranit si asta se vede (din nou) in cateva cadre, desi personajul lui este mai tanar aici decat in Lord of the Rings. Luke Evans (Bard sau nebunul cu arbaleta) joaca din ce in ce mai bine. Altfel, stiti si voi: pitici, elfi, orci si o cohorta de actori mari care apar cam cinci minute in film.

Big Eyes (2014) – La filmul asta m-am uitat din doua motive: imi place foarte mult Christoph Walz si… am fost obligat. Povestea (aproximativ reala) a unei pictorite fara stima de sine, ale carei opere ajung sa fie vandute sub semnatura unui sot usor dement, nu e foarte atragatoare la prima vedere. Pe de alta parte, odata ce filmul incepe sa curga, incepi sa intelegi de ce productia lui Tim Burton a fost atat de bine primita. De la Cristoph Walz la Amy Adams, aici insotita de vesnica actrita de rol secundar, Krysten Ritter, toata distributia contribuie la un film foarte inteligent construit. Scenele de delir se imbina cu cele de un realism brutal, iar tensiunea creste gradual pana la momentul procesului final, unde Tim Burton ne arata ca bagheta lui regizoriala inca mai poate sa ne surprinda. Danny Houston, Terence Stamp si Jason Schwartzman isi puncteaza foarte placut rarele, dar memorabilele aparitii.

Housebound (2014) – Housebound e comedie horror neozeelandeza, bine scrisa si centrata pe un personaj principal insuportabil. Filmul aduce in prim plan o eroina greu de inghit, o tanara infractoare cu ceva probleme psihice si personalitatea unui cangur turbat. Condamnata la arest la domiciliu, stresata de ciudata ei familie si de cei insarcinati sa o supravegheze, tanara Kylie descopera ca vechea casa a familiei nu e chiar cel mai sigur loc de incarcerare. Ca orice film strain cu buget mic, Housebound mizeaza pe scenariu si pe naturaletea actorilor si reuseste sa ia o coronita pentru cinematografie… decenta.

Home Sweet Hell (2014) – Imi plac atat Patrick Wilson, cat si Katherine Heigl. Niciunul nu e un actor mare, cum nici Jim Belushi nu e unul (desi incearca de decenii bune). Nici tema lui Home Sweet Hell nu e rea: o sotie abuziva si obsesiv-compulsiva isi impinge sotul la acte dubioase, incercand la randul ei sa castige titlul de regina a sociopatilor. Cu alte cuvinte, o comedie neagra cu mult potential, dar in care ceva nu merge. Am simtit ca ma uit la un film care sta sa inceapa in fiecare moment, pana cand am fost lovit de crudul adevar al genericului. Home Sweet Hell are insa un merit: cu exceptia lui Belushi, mai toti actorii sunt distribuiti in roluri atipice. De exemplu, A.J Buckley (un tocilar dubios in serialul Supernatural) e pus aici in pielea unui… infractor santajist. Altfel, un film perfect urmaribil, dar fara vreo revelatie care sa-l puna pe lista.

Dumb and Dumber To (2014) – Daca filmul din 1994 a inveselit copilaria multor cititori, continuarea din 2014 a disparut din cinematografe ca Windows Millenium de pe piata. E usor de inteles de ce: Dumb and Dumber To e un fel de reluare a primului film, cu aproape aceeasi structura narativa, cu glume si referinte similare, dar cu un Jim Carrey si un Jeff Daniels batrani si sinistri. La fel ca dubiosul Dumb and Dumberer din 2003, si aceasta continuare poate fi cu usurinta uitata. Nu zic ca filmul nu are si scene autentic amuzante, dar parca mai toti oamenii din el ar vrea sa fie in alta parte. Singurul actor potrivit rolului imi pare Rob Riggle, tipul cel rau din 21 Jump Street.

Men, Women and Children (2014) – Iata ceva ce nu poti spune in fiecare zi: Men, Women and Children e un film excelent cu Jennifer Garner, J.K Simmons, Dean Norris si… Adam Sandler. Serios, cand ati vazut ultima data un film bun cu Adam Sandler? Filmul nu are insa un personaj principal, regizorul lui Juno incercand sa surprinda “norul” social din jurul nostru (atat la nivel metaforic, cat si la nivel vizual). Exercitiul ii reuseste de minune, in parte si datorita vocii Emmei Thompson, aici o naratoare excelenta, dar insuficient folosita. Jennifer Garner face la randul ei un rol foarte bun, in rolul unei mame ultra-protectoare, anormal implicata in viata online a fiicei ei. Men, Women and Children surprinde excelent viata din epoca post-Facebook si modul previzibil in care s-au complicat atat adolescenta, cat si viata de adult. Nu va asteptati la o structura narativa foarte clara, ci la mai multe povesti care se intretaie si la foarte multe referinte care le ancoreaza in prezent. Legat de aceleasi referinte, am o singura problema cu filmul: Guild Wars 2 nu e un joc pe baza de abonament (zise geek-ul de dupa usa)!

The Judge (2014) – O drama excelenta care-si bazeaza forta pe conflictul dintre un avocat hiperactiv (Robert Downey Jr.) si tatal lui, judecatorul unui oras de provincie (Robert Duwall. care aici fura lumina reflectoarelor). Cand ultimul este acuzat de crima, fiul alienat se intoarce acasa intr-o ultima incercare de a-l salva si de a-si salva trecutul. In film mai apar si Vera Farmiga si Billy Bob Thornton, ultimul fiind excelent distribuit in rolul unui antagonist arogant, dar corect. In rolul unui alt avocat, incompetent si limitat, dar cu intentii bune, il gasim si pe Dax Shepard… care a mai interpretat rolul unui avocat incompetent si limitat, dar fara intentii rele, in Idiocracy. Exceptand introducerea in care Downey Jr. face “justitia din cuvinte”, The Judge este si ramane un film care merita vazut, fie si numai din prisma recitalului actoricesc.

The Imitation Game (2014) – The Imitation Game este mai putin povestea matematicianului si eroului de razboi Alan Turing (un om cu o viata interesanta si un destin tragic, fara indoiala), cat este povestea lui Benedict Cumberbatch care incearca sa ne demonstreze ca e un actor bun. Pe sistemul perfectionat de Leonardo DiCapro (“incearca pana aplauda”), putem spune: felicitari, Benedict, ai reusit! Pe de alta parte, The Imitation Game este un film destul de plictisitor, oricat s-ar chinui Mark Strong (Closer To The Moon) si Keira Knightley sa-l faca mai interesant. Mai mult, meritele matematicianului Turing sunt exagerate, iar orientarea lui sexuala este doar partial dramatizata si sustinuta (Turing era ceva mai deschis si vocal in directia asta, iar sfarsitul lui a fost ceva mai dramatic). Dupa filmul asta, nu ramai cu senzatia ca Benedict Cumberbatch a intrat in pielea lui Alan Turing, ci ca Turing a inceput sa semene cu Benedict Cumberbatch.

The Taking of Deborah Logan (2014) – Un horror care exploateaza legatura dintre boala psihica si supranatural. Desi filmul nu are nume mari in distributie, Bryan Singer figureaza printre producatori, iar Jill Larson (Deborah) si expresia ei faciala reusesc sa iti dea fiori pe sira spinarii pe tot parcursul vizionarii. Scenariul in sine nu e rau si pleaca de la proiectul unor tineri cercetatori de a documenta maladia Alhzeimer. Din pacate, perspectiva de tip “amateur camera” (a la Blair Witch Project, Cloverfield si asa mai departe) si tendinta actorilor de a sopti fac actiunea destul de incoerenta si finalul mai putin surprinzator decat ar fi putut fi in alte conditii.

Mercy (2014) – Un horror slab in care apar pustiul din Super 8 si Francess O’Connor. Mercy are o poveste decenta, dar mult prea comprimata pentru a crea suspans (filmul are numai o ora si optsprezece minute). Mai mult, am senzatia ca personajul principal (Chandler Riggs, un adolescent ciudatel) nu le prea are cu jucatul. Altfel, bunicute psihopate nu prea mai vazusem in productiile ultimilor ani…

P.S: Inca am ramas cu recomandari de filme pentru vreo doua articole, dar le-am pastrat aici pe cele care au rulat ceva mai recent. Astfel, injuraturile vor fi mai proaspete.

Premiul de participare

Posted by on 13 Jan 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cel mai important in viata e sa fii tu insuti…daca nu te vede nimeni!

Asculta-ti inima, crede in tine si, mai ales, nu te indoi niciodata de propriile alegeri! Ti-au spus asta parintii, ti-au spus-o profesorii si ti-o spune zilnic media. Iar tie iti place cum suna pentru ca iti place sa fii mintit. Si pana la urma, ce poate fi rau in “a fi tu insuti”, inainte de toate? Foarte multe, daca e sa ne uitam la orice “reality show” din ultimii cinci ani (sau doar la Oana Zavoranu).

Daca ai intrat la liceul pe care ti-l doreai, daca tocmai te-a inrolat in prima ta trupa sau daca te bucuri de primul an de facultate, nu citi articolul asta. Considera ca e o incercare a sistemului de a te dobori, frate! Daca ai trecut insa de o anumita varsta si daca inca mai speri ca ”personalitatea” e cheia succesului, e timpul sa-ti schimbi sistemul de referinta. Vedeti voi, un adevar pe care il cam stie cam oricine a dat cu capul de pragul de sus e ca ”ca toata lumea vrea ceva”. Stiu ca suna ca o concluzie de muncitor aflat in pauza de salam, dar e pur si simplu singurul raspuns. De la femeia de langa tine pana la prieteni, profesori si rude, toti vor ceva. Partea proasta e ca acel ceva nu e personalitatea ta.

Fie ca cerinta e exprimata in mod direct (cum o face sau o va face viitorul sef), fie ca e ceva implicit (cum o va face persoana iubita), toti cei din jur asteapta ceva de la tine. E vorba de munca ta, de cunostintele tale, de disponibilitatea de a ajuta. Crezi ca te-ai ”casatorit din iubire”? Nu prea. Daca ”felul tau de a fi” ti-a cucerit iubita in primele zile de relatie, partenera a ajuns sa vada in tine nu doar ”un tip simpatic”, ci si un tip cu potential, unul care e capabil sa aduca niste bani, sa-si asume niste responsabilitati si sa o ajute. Adauga la asta sexul si pozitia sociala si o sa vezi cam ce loc ocupa personalitatea intr-o relatie pe termen lung. Desigur, o personalitate scabroasa nu te va duce nicaieri, dar e doar un factor din multe altele. Nu te va adora nimeni pentru simplul fapt ca existi. Nu vei fi respectat doar pentru ca esti “tu insuti”.

Psihologii de serviciu o sa-mi arunce repede cateva definitii in cap. O sa-mi spuna ca personalitatea e un ansamblu complex de trasaturi care include cunostintele, valorile, dar si actiunile. Nu ma indoiesc ca psihologia priveste personalitatea ca pe un construct mult mai complex decat l-am prezentat eu. De asemenea, nu ma indoiesc nici ca personalitatea e un simplu invelis, o introducere pentru omul din fata ta. Mecanismul inerent, pe care-l constientizam sau nu, functioneaza cam asa: am inteles, esti simpatic, dar cu ce poti sa ma ajuti? Imi poti oferi niste cunostinte in plus? Ma poti inveseli? Pot sa contez pe tine? Ai vreun talent special? Asta functioneaza atat in viata reala, cat si online, de la comentariile pe blog la discutiile mai largi.

(Sursa: Boxerhockey.com)

Uneori mecanismul asta trece intr-un plan secund, dar el ramane acolo. Prietenii vechi de exemplu au o legatura care transcende un simplu schimb. Cu toate astea, ea a inceput de la o constatare de tip ”l-am sunat pe X si m-a ajutat”. Nu o sa devii prieten pe viata cu cineva pentru ca i-ai spus doua bancuri bune. Uneori, metodele clasice de a te face placut nu functioneaza. Nici macar vestita carisma nu e ce pare. Carisma e in primul rand manipulare implicita si mai apoi personalitate. Voit sau nu, oamenii carismatici afiseaza un comportament care te convinge sa le acorzi incredere si il dubleaza prin fapte. E o prima impresie intarita de actiuni ulterioare. E la fel de mult un efect al ”personalitatii” si socializarii, cat e un efect al educatiei.

De la ”cocalari”, la pustanii aroganti care se plang ca nu-i angajeaza nimeni pe 1000 de euro, vedem zilnic oameni care n-au inteles ca EI sunt mult mai putin relevanti decat EFORTURILE LOR. Problema multora e ca nu se pot desprinde de primii ani de viata, de ierarhia liceului si de libertatea facultatii. Cumva e normal: in primii 14-19 ani de viata ti se tot dau lucruri de-a gata. Pare simplu, nu? Smecheria e ca vorbim de un schimb. Lumea SE ASTEAPTA ca tu sa cultivi niste talente, sa-ti gasesti o cale.

Dupa o anumita varsta (unii o plaseaza pe la 25, eu zic ca a scazut stacheta), incep sa apara niste intrebari legate despre ce stii sa faci. Si nu, nu te gandi ca ai tai te iubesc neconditionat. La fel ca in cazul parteneri si al prietenilor, exista o legatura afectiva evidenta (mai puternica in cazul parintilor). Cu toate astea, pana si mama ta vrea ca tu sa fii ”cineva”. In esenta, iti vrea binele. Practic, asteapta ceva de la tine (la 25 de ani nu mai merge cu felicitari din hartie creponata).

In comunism, competitia nu prea exista. Puteai fi mediocru si puteai deveni ”important” printr-o personalitate potrivita (suficient de lingusitoare). Astazi, din pacate, orice efort este facut in paralel si de alti 1000 ca tine. Asta e motivul pentru care uneori nu trebuie sa te concentrezi numai pe “a fi”, ci si pe “a face”. In viata nu exista diploma de participare.

P.S: Stiu ca exista destule situatii unde personalitatea face diferenta. Este vorba de situatiile unde oamenii au demonstrat deja ceva. Vedeti? De-asta nu se mai omoara lumea azi cu existentialismul!

Next»