Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Responsabilitate şi Putere

Posted by on 20 Jun 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În filmele Marvel şi în paginile multor benzi desenate…

Nu există supererou care să nu fi auzit măcar o dată în lunga lui viaţă fraza: “Cu o mare putere vine şi o mare responsabilitate”. Spider-Man, Superman, Batman şi mulţi alţi supăraţi costumaţi au auzit la un moment dat discursul: “Băiete (sau fato), acum că te poţi urca pe pereţi şi trage cu iepuri din ureche, ai o responsabilitate faţă de tine, faţă de umanitate şi faţă de pădurea amazoniană! Orice ai face, pentru că eşti mai puternic şi pentru că lumea te priveşte de jos, ai o responsabilitate înzecită faţă de cea a oamenilor obişnuiţi”. Simplu, nu? În benzile desenate lucrurile par destul de clare. În viaţa reală însă…

Am stabilit deja că asumarea responsabilităţii este cea care aduce salarii obscen de mari unor manageri şi care face ca anumite posturi să vină şi cu, ei bine, costuri (în termeni de timp şi sănătate psihică). Da, există oameni care sunt plătiţi tocmai pentru a-şi asuma responsabilităţi şi ale căror capete cad de fiecare dată când lucrurile merg prost. Am mai vorbit însă despre oamenii din posturi înalte de conducere şi nu aş vrea să mă repet. Există şi oameni care sunt plătiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi şi a lua decizii, dar care sunt incapabili să ridice mâna într-o şedinţă. Dar nici despre politicieni nu aş vrea să vorbim prea mult.

Ştim de altfel ce se întâmplă când oameni cu putere şi responsabilitate abuzează de prima dintre ele. Dar invers? Ce se întâmplă când ai o groază de responsabilităţi, dar nimeni nu-ţi respectă autoritatea? Ce se întâmplă când, cu o mare responsabilitate, nu doar că nu vine o mare putere, dar nici măcar respectul şi aprecierea nu se arată?

(Sursa Imaginii)

 

Nu de alta, dar în viaţa reală situaţia asta este la fel de des întâlnită. În cazul lui Spider-Man (în al cărui univers s-a născut citatul de la început), puterea este destul de clar definită, aşa că mai rămâne responsabilitatea. Spider-Man ştie că e mai puternic, mai agil şi mai lipicios decât un om de rând şi că, în virtutea acestei idei, are nişte responsabilităţi faţă de “specia inferioară”. Dar ce putere are fraierul care-şi asumă responsabilitatea unui proiect, când nimeni altcineva nu o face? Ce putere au liderii care ies să ia cuvântul, în cazul unei crize? Ce putere au medicii care iau responsabilitatea vieţii unui om asupra lor? Nu îmi e greu să înţeleg de ce unii nu îşi asumă responsabilităţi, dar imi e greu să accept ideea că, după ce alţii şi le-au asumat, tu, omul care a stat în rândul doi, nu vrei nici măcar să accepţi noul lider. Ba mai mult, ai senzaţia că cel care s-a ridicat nu a făcut “mare lucru” şi că nu are niciun sens să-i recunoşti meritele.

Dacă la muncă am avut norocul unor echipe mici şi coerente, multe dintre cunoştinţele mele s-au trezit prinse în lanţuri ierahice şi grupuri unde responsabilitatea se pasa uşor, dar puterea se lăsa aşteptată. În plus, mi s-a întâmplat în multe alte contexte să mă lovesc de o atitudine de tip “Să preia conducerea cine vrea, dar eu nu sunt obligat să-l ascult!”. Păi stai puţin, suntem un grup care şi-a ales democratic sau măcar prin excludere liderul. Cât timp avem un obiectiv comun, iar X e desemnat să şi-l asume, atunci X primeşte la pachet şi dreptul de a delega sarcini şi a face scandal din când în când. Asta dacă nu cumva X era Spider-Man de la bun început…

Ştiu că nu e o problemă strict românească, dar e o problemă pe care românii ar trebui să o conştientizeze. Din pe băncile şcolii şi ale facultăţii, unde “şefii de proiect” ajung să facă singuri toată munca, în timp ce alţii se laudă, până la protestele de stradă unde liderii aleşi (sau măcar aprobaţi) de majoritate sunt ignoraţi complet, responsabilitatea pare a fi singurul lucru care se oferă, pe când puterea şi rezultatele se împart rapace între oameni care nu şi-au câştigat dreptul de a le folosi.

E cam ciudat să spun asta într-o ţară al cărei Parlament fuge de orice urmă de responsabilitate, în timp ce, cu fiecare nouă propunere legislativă, puterile şi prerogativele se măresc. Din pacate, e aceeaşi ţară unde stereotipul “Dorel” e cât de poate de actual şi unde ideea omului care “vrea să iasă bine” (în timp ce restul îl privesc, încurajează sau ignoră) e promovată într-un număr destul de mare de locuri, de la multinaţionale la echipe sportive. Delegarea responsabilităţii e mai degrabă un joc de miuţă, pe când puterea şi autoritatea devin concepte abstracte, numai bune de dezbătut la infinit. Nimeni nu e dispus sa-si asume responsabilităţi prea mari, dar nici să respecte prerogativele celui care şi le-a asumat într-un final. Sigur, Ionescu a făcut toată infrastructura noului program, dar cu ce drept este trecut în condică drept designer şef?

Pentru unii, problema e ceva mai sensibilă, pentru că alegerea unui lider se face de multe ori informal, la mica înţelegere a grupului, ci nu printr-o delegare oficială (care de multe ori nici nu are de unde să vină). Pentru mine, ea se reduce la o logică mai simplă: dacă tu eşti omul care se aruncă în prima linie, tot tu eşti cel care pune steagul pe redută! Cine nu vrea să participe la bătălie, se poate ocupa cu păzitul gardului. Nu de alta dar, oricât ne-ar plăcea să dezbatem pe tema egalităţii, nu putem avea lideri fără şefi.

P.S: Complet pe lângă subiect, Amfitrionul si Capitanul Ront sunt au aterizat şi în librăriile CLB. Ceva mai multe detalii despre cele două apariţii găsiţi aici.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul IV

Posted by on 29 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O veche zicala spune ca toate lucrurile plictisitoare au un sfarsit…

Motiv pentru care consider ca si seria de fata merita unul. Cu alte cuvinte: in sfarsit! Nu de alta, dar ma copleseau valurile de fani, gata sa-si arate recunostinta pentru senzationalii arieni rezultati in urma aplicarii sfaturilor mele. In plus, seriile prea lungi tind sa fie uitate. Uitati-va la Saw, adaptarile dupa Tolkien sau la 4 luni, 3 Saptamani si 2 Zile.

Acum, daca tot am trecut peste primii ani, peste copilarie si temuta adolescenta, cam ce ar mai fi de zis si de facut? Cam asa gandesc si multi parinti care, dupa vreo 18 ani de “ala micu” sau “aia mica”, rasufla usurati. Din pacate, ca sa citez orice politician roman: de-abia acum incepe greul! Chiar si un profan ca mine stie ca jobul de parinte nu e unul din care iesi la pensie.

4.Facultatea

Daca nu l-ati terorizat sa se faca inginer pentru ca “asta se cere” sau pentru ca “asta v-ati dorit intotdeauna”, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare. Cu alte cuvinte, daca nu ati pretins ca ati luat pulsul pietei si nu v-ati defulat frustrarile din tinerete, studentul n-ar avea de ce sa fie nemultumit. Daca si el si-a facut partea de documentare si s-a orientat “cat de cat” spre ce ar vrea sa faca, urmatorul pas n-ar trebui sa fie prea greu, nu? Ma rog, asta daca omitem faptul ca “inca” are de dat un examen pentru a intra la facultatea aia, examen care implica deplasari si costuri. Daca omitem faptul ca ar putea plati o taxa anuala pentru facultate. Daca omitem costurile pentru chirie, mancare si descoperit lumea pe care tot voi va trebui sa le suportati. Deci da, daca omitem alergatura si tonele de bani necesare pentru a tine un copil in facultate, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare…

Un prim sfat pe care-l pot da din putina-mi experienta (de student, nu de parinte) este: daca aveti posibilitatea, trimite-l departe! Nu, nu pentru confortul de a fi din nou ”liberi”, ci pentru faptul ca juniorul trebuie sa simta o schimbare. Nu e necesar sa-l exilati prin vreo facultate de mana a treia din Luxemburg, desi experienta “strainatatii” nu e deloc de lepadat. Ideea ar fi sa-l faceti sau sa o faceti sa simta o schimbare, alaturi de libertatea si responsabilitatea de a fi pe cont propriu…chiar daca facultatea e la doi kilometri de casa. Daca varianta statului in baza e mult mai avantajoasa, atunci raman voluntariatele, schimburile de experienta si mai toate ocaziile bune de a pleca si de a face lucrurile pe cont propriu. Nu sunt deloc un fan al caminelor studentesti, dar pot oferi unele lectii legate de coabitare.

Ca parinte, facultatea iti da ocazia sa vezi si ce s-a ales din conceptele plantate de tine in etapele precedente. Odata scos din zona de confort, tanarul va ajunge sa se bazeze pe educatie si pe bagajul acumulat pana atunci. De la bun simt si onoare, pana la curiozitate si dorinta de a ajuta. E un mediu unde incet-incet rolurile se schimba, iar vechile pozitii ajung sa dispara. Smecheri, fraieri, tocilari si sportivi: acum sunt toti la un loc, cel putin in teorie. Brusc nu te mai forteaza nimeni sa vii la cursuri, iar seminaristii si profesorii nu mai sunt figurile alea intangibile ale autoritatii. Ca student, ai niste obiective (credite, note, colaborari, oportunitati) pe care le poti atinge sau nu, in functie de determinarea si de propriile tale planuri. Poti ignora complet scoala pentru a face lucruri absolut incredibile, sau o poti ignora pentru a pierde 3-5 ani in baruri. Mai interesant e ca parintii nu stiu in fiecare moment ce faci, chiar daca si-ar dori asta. Poti fi la primul tau examen, poti fi complet mahmur sau te poti pregati sa schimbi lumea.

Ca parinte, si aici ma adresez mai ales celor care au prins o facultate “serioasa”, trebuie sa intelegi ca din punct de vedere profesional diploma aia nu inseamna mare lucru.  Nu functioneaza ca amuleta impotriva somajului, deci nu te astepta ca investitia ta sa aiba cine stie ce “ROI”, chiar daca l-ai inscris la o facultate din sistemul britanic sau american. Succesul profesional este o alta lupta, una la care parintele ar trebui sa ofere de asemenea ghidaj. Chiar daca performantele scolare nu mai conteaza atat de tare in facultate, niste performante conteaza. Cu-atat mai mult cu cat in facultate nu e nimeni dator sa-l invete pe-ala micu’ nimic sau sa-i ofere sansa vietii. Daca profesorii isi fac cat de cat treaba, dar pustiul nu retine sau nu vrea sa retina nimic, e cazul sa-ti reevaluezi schema “financiara” si sa te gandesti daca timpul si banii tai sunt corect investiti. Cu sau fara cursuri inutile si profesori antici, se presupune ca studentul sau studenta si-a ales de buna voie facultatea si proiectele de pe langa. Daca nu vrea de nici o culoare sa faca nimic, poate e cazul sa-ti mai temperezi ambitiile legate de viitorul lui. Poate ca unii chiar nu pot mai mult.

La varsta asta, pustiul da primele semne mai serioase ca ar cam vrea sa fie adult si sa fie tratat ca atare. Ceea ce-i simpatic, pentru ca nici acum nu este unul, oricat de multe incurajari ar primi pe blogul personal, Facebook si alte medii menite sa agite stima de sine. Apare evident si iluzia “noului inceput”, ideea ca tot ce a fost pana in momentul respectiv a fost o etapa pregatitoare. Din fericire sau nefericire, nu mai poti face multe ca parinte. Altfel, desi facultatea e un mediu mai putin personal, interactiunile din el il pot ajuta pe junior sa se defineasca si sa-si infraneze egoul. Lucrul asta se va intampla treptat si va deveni ceva mai evident pentru tine atunci cand nu veti mai primi “lectii de viata” de la un mucos de 19 ani. Lasa-l sa-si exprime optiunile politice, oricat de naive ar parea, si lasa-l sa-si puna in aplicare toate ideile (pe banii si timpul lui, daca se poate). Si, daca tot suntem la capitolul “lasa-l”, as spune sa nu-l lasi sa-si neglijeze sanatatea. Educatia medicala si farmaceutica ar trebui definitivate si nu inlocuite de ”fa-ti un ceai, mamă!”. Oricat i s-ar parea ca se pricepe la tot, studentul ar trebui sa inteleaga ca analizele anuale nu sunt “prea dese” si ca daca-l apuca brusc o durere puternica, Nurofenul nu este suficient.

Pe langa bocceluta cu mancare si obligatoriile SMS-uri ingrijorate, sunt putine lucruri pe care le poti face ca parinte pentru a-ti tine odrasla sub control. Sigur ca va exista un anturaj, sigur ca vor exista pericole (mai ales pentru provincialul nimerit intr-un oras supraaglomerat), dar e greu si nu e indicat sa intervii direct. Cu exceptia situatiilor de forta majora, ar trebui sa retii ca, daca nu se poate controla si adapta singur acum, nu o va face nici mai tarziu. La nivelul lucrurilor de incercat in studentie ar fi de preferat ca, pe langa micile distractii specifice varstei si mediului, sa existe si o doza buna de explorare, concerte, piese de teatru si evenimente mixte. Daca la asta se adauga si calatoriile inauntrul si in afara tarii, nu-ti poti si nu-i poti reprosa foarte multe. Din pacate, lucrurile astea tin de el, nu de tine, deci tot educatia si cultura acumulate pana atunci o sa inceapa sa dea roade. Misiunea juniorului este sa descopere si sa se descopere. Personal, incurajez orice internship desfasurat in conditii normale, colaborarile cu asociatii studentesti, voluntariatele si proiectele. Mai ales in conditiile in care, spre deosebire de liceu, experientele de acum pot fi cu usurinta trecute in CV.

Daca tot a venit vorba despre CV, n-ar fi o idee sa-l ghidati putin. Din perspectiva studentului, facultatea este locul unde experimentezi si incerci sa-ti “ghicesti” viitoarea cariera, fie ca are sau nu legatura cu specializarea aleasa. Unii ar spune ca anii de facultate sunt vitali pentru a-ti testa limitele si talentul.  Cum piata muncii iti spune ca e bine sa incepi devreme, nu o sa sugerez nici eu altceva. Pana la urma, depinde foarte mult si de facultate si de cat este juniorul dispus sa investeasca in ceva ce se presupune ca ii place. Daca urmeaza o facultate precum Medicina sau vreo specializare mai intensa a Politehnicii, sunt slabe sansele sa poata lucra full-time sau chiar part-time din timpul facultatii. In cazul primei facultati, nici n-ar fi prea indicat, daca n-are nevoie de bani. Daca cel mic urmeaza insa o facultate mai relaxata din punct de vedere al programului (ASE, Comunicare) ar face bine sa capete un avantaj competitiv si sa-si sacrifice putin timp liber. Poate nu din primul an, dar cu prima oportunitate mai serioasa, fie ca vine de la profesori, seminaristi sau din afara facultatii. Inflatia de diplome nu e un mit, iar inghesuirea pe locuri “care se cer” chiar n-are sens. E bine ca studetul sau studenta sa-si intareasca CV-ul si sa-si asigure si ceva expunere (online si offline), expunere diferita de ocazionalele glumite pe Twitter si de pozele cu pisici. Are sens sa mai insist cu limbile straine? Era bine sa fi inceput inca din copilarie si continuat in adolescenta (in limita timpului disponibil). Prin limba straina inteleg ceva in afara englezei, limba pe care o mare parte din populatie are senzatia falsa ca o stapaneste. Acum sunt atatea ghiduri si materiale gratuite disponibile, incat te intrebi de ce nu suntem mai “internationali”. Chiar si jocurile video ajuta in directia asta.

Dupa primele incercari de job si dupa incheierea facultatii si a unui master, apare aproape invariabil o constientizare a starii de anomie sociala, stare pe care fiecare o trateaza diferit. Unii se arunca in mariaje de la varste foarte fragede, altii cauta sa-si prelungeasca nedefinit studentia. In mediul post-criza, nu e un lucru nemaintalnit sa te simti lipsit de directie sau, ca sa citez un cotidian de pe la noi, sa nu stii pe ce lume esti. Desi multi parinti considera ca rolul lor s-a incheiat de multa vreme, aici imi pare ca e nevoie de o interventie la fel de ferma precum cele din adolescenta.


(Sursa imaginii: Lazybones Comic)

5.Si dupa…

Asta e partea in care copilul e destul de mare si tu chiar nu trebuie sa mai faci nimic. Cum traim intr-o democratie functionala, cu somaj aproape de zero si oportunitati cat cuprinde, rolul tau s-a incheiat. Altfel, situatia e atat de nasoala incat nici macar sarcastic nu pot sa fiu. Chiar daca pilele nu sunt recomandate, ii puteti ajuta sa se orienteze pe piata muncii, cu-atat mai mult cu cat capitalismul salbatic al anilor ’90 si 2000 i-a invatat pe multi actuali parinti sa-si creeze oportunitati. Daca tu te-ai descurcat cum ai putut pe o piata inca in formare, copilul tau este un produs mai mobil si (poate) mai bine informat decat tine, dar plasat pe o piata supraaglomerata.

Desi e tentant, nu le hraniti prea mult mirajul. Nu le spuneti ca sunt speciali si ca isi vor gasi cu siguranta “fericirea”, mai ales ca genul asta de atitudine alimenteaza depresiile. Nu le permiteti insa nici sa se vanda prea ieftin, mai ales daca au ce vinde. E perfect sa-si poata urma visurile, cat timp ele exista si nu sunt doar niste fantasme de tip ”voi face ceva candva”. Chiar daca-s simple ambitii corporatiste, nu le judecati. E important sa intelegeti aspiratiile personale si profesionale ale juniorilor pentru simplul motiv ca asta e o varsta la care un tanar se poate usor autosabota. Chiar daca personalitatea este deja formata, inca se mai pot bate in cuie niste lucruri.

Pe langa primul job mai serios, e posibil sa apara si prima tentativa de antreprenoriat, prima mutare pe cont propriu sau cu partenera. E posibil sa apara si primul mariaj, dar parca n-as vrea sa merg atat de departe. Pe scurt: apar primele responsabilitati de adult, iar tu, ca parinte, nu poti face mai mult decat sa fii acolo atat emotional si, din pacate, financiar. Da, sa fii un tanar adult intr-o lume a posibilitatilor e al naibii de fain. In 2014, sa cresti mare nu inseamna doar sa te bucuri de toamnă fara frica “scolii”. Inseamna libertate, inseamna independenta, inseamna planuri si proiecte cu adevarat “personale”. Inseamna antreprize nebunesti si viziuni puse in practica. Sa fii adult este insa si al naibii de impovarator. Inseamna depresii si decizii dificile, reorientari profesionale si multa munca. Inseamna dorinte neimplinite si probleme cat se poate de concrete: sociale, personale si financiare. Voi, ca parinti, stiti asta cel mai bine. E oricum ciudat sa stai sa-i explici celui sau celei mici ca “viata e grea”. La varsta asta incepe sa vada lucrurile destul de clar. E placut insa sa stie ca are o plasa de siguranta, fie ea si una psihologica.

Altfel, pentru o generatie care va trai mai mult si mai bine (in teorie, cel putin), copiii si viitorii nostri copii o sa puna destule probleme. Oricat si-ar dori unii sa fie altfel, ruptura dintre parinti si copii nu prea exista. Sunt doar cateva piedici de trecut pe parcurs. Daca ar fi sa rezum ultima parte din serie, as ramane la: fii acolo! De parca asta ar fi putin lucru…

Din fericire pentru voi si nefericire pentru nimeni, ghidul asta n-o sa serveasca prea multor oameni. Daca al vostru copil a avut norocul sa se nasca intr-o familie cu parinti suficient de maturi incat sa-i ofere o educatie, nu sa se bata cu el pe jucarii, atunci ghidurile sunt de prisos. Daca bagajul genetic i-a permis sa fie si desurubat la cap, atunci merita felicitari in avans. Oricum, seria asta a fost menita sa-mi serveasca mie pe post de material umoristic pentru perioada in care o sa am copii si o sa-mi ignor cu desavarsire sfaturile. Cu alte cuvinte, o sa vad eu mai tarziu…

P.S: Tind sa cred ca, pentru un proaspat parinte, “nefamilistii convinsi” se impart in doua categorii: oameni carora nu le plac copiii si oameni carora nu le plac copiii tai.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Posted by on 21 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele. Continue Reading»

Spontan!

Posted by on 10 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol aproape spontan despre cat de putin spontani suntem.

Cu multa vreme in urma, rabufneam pe blog, iritat de atitudinea celor care imbraca nejustificat uniforma creatiei. Sase ani mai tarziu, din care cinci petrecuti sub aripa unei meserii sufocate de „creativi”, vreau sa imi aduc la zi supararile. Inainte insa de a-mi deplange propria lipsa de inspiratie, as vrea sa atrag atentia asupra unei alte deficiente, una mai usor de dezbatut. O deficienta care, daca ar fi sa ma iau dupa prietenii din departamentele de HR, se resimte la nivel national. Nu vreau sa va irit, dar ai mei prieteni mi-au sugerat deseori ca romanilor le lipseste spontaneitatea, una din premisele esentiale ale creativitatii.

Cum adica, ba? vor spune indignati cititorii ocazionali. Cum adica nu suntem spontani? Uite aici spontaneitate: su*i @#$%! Reactia n-ar fi intru-totul nejustificata, dar nu cred ca ar avansa discutia. Daca injuraturile romanesti sunt intr-adevar creative (au fost de altfel si „premiate” pe Cracked), majoritatea celor ce le folosesc nu sunt. Mai mult, in cazul injuraturilor, spontaneitatea vine din impuls in sine, nu din constructia lingvistica. Ca fenomen, spontaneitatea nu se reduce nici la replici obscene si nici la umor. Mai mult, spontaneitatea nu se reduce numai la discursul scris sau vorbit.

O prima privire la jurnalistii, bloggerii si moderatorii din Romania ne arata ca avem intr-adevar o problema. De altfel, articolul de fata a pornit de la observatia lui Dorin Lazar, care deplangea lipsa unui „late night show” romanesc de calitate si lega fenomenul de o scena de stand-up slab dezvoltata. Daca formatul de „show dupa miezul noptii” a existat si in Romania, oameni care sa il duca mai departe nu am avut. Suntem departe de efervescenta lui John Stewart, de aroganta calculata a lui Bill Maher sau de sarcasmul inteligent, dar inofensiv, al lui John Oliver.

Peisajul autohton ne prezinta fie indivizi puerili, a caror spontenitate consta in lipsa de maturitate, fie oameni care sunt in mod nativ spontani, dar nu au inteligenta necesara pentru a-si capitaliza darul. Asta daca nu punem la socoteala hotii de glume si mahalagii care pretind ca dau tonul in umor. Sa nu uitam ca primul „late night show” romanesc cu ceva audienta a fost tinut de Florin Calinescu, un personaj care, desi are niste merite, e departe de a fi un model. Cei cativa moderatori radio care ar putea face ce nu fac omuletii de carton de la TV nu au nici vointa, nici vizibilitatea necesare unui astfel de demers. In spatiul online exista cativa oameni cu potential, insa mai avem pana cand 2 000 000 de vizualizari se vor transforma in 2 000 000 de “fani”.

Ar merita sa aruncam si o a doua privire, de data asta la gigabytes-ii de informatii irelevante care plutesc in retelele sociale. Mai bine de 80% sunt citate, poze si glumite furate. Din restul de 20%, cam trei sferturi se reduc la rabufniri irelevante si afirmatii atribuibile oricui. Ramanem cu un procentaj mic de replici si atitudini „spontane”, procentaj valabil cred in orice tara, nu numai in Romania. Aici vorbim inclusiv despre remarci inteligente si replici la obiect, nu numai despre umor. La nivel global, problema este una de cantitate. La nivel local, ea devine in acelasi timp una de calitate. Mai mult, lipsa de continut original din bazinele de “user generated content” este si un indicator al nivelului general al publicului. Cu alte cuvinte, nu doar ca nu le prea avem cu spontaneitatea, dar nici pregatiti pentru ea nu suntem, atunci cand vine din alte surse. De unde sa fi izvorat deci aversiunea romaneasca pentru spontan?

(Sursa citatului “spontan”: lifehack.com)

In mod normal, daca luam istoria la puricat, observam ca romanii sunt de multe ori asociati ideii de „haz de necaz”, adica umorului negru, spontan. Vorbeam la un moment dat despre prototipul taranului „mucalit”. Cu alte cuvinte: o cusma de oaie romaneasca, aruncata peste un umor de pălmaş irlandez. Sa fie o mostenire celtica? Greu de spus. Este insa usor de observat ca, dupa decenii de comunism, umorul traditional s-a diluat profund. Dupa ani zile in care o simpla remarca sarcastica te putea arunca dupa gratii, bancurile au devenit arma facila si inutila a creativitatii populare. Chiar daca bancurile politice erau la randul lor periculoase, formulele standard, testate de altii, au fost intotdeauna de preferat “prospaturilor”. Nu de alta, dar un banc, desi eficient uneori, era si este mai usor de „lepadat” decat o remarca spontana, facuta la momentul potrivit. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te disociezi de un banc, iar spunerea lui implica mai putina responsabilitate. Un prim vinovat pentru frica de spontaneitate ar fi deci umbra comunista. Ea nu explica insa de ce noile generatii nu sunt mai “treze”. Asta cu-atat mai mult cu cat amicii amintiti la inceput se plangeau de lipsa de spontaneitate a tinerilor candidati la diferite posturi.

Ajungem astfel la al doilea vinovat, si anume la lipsa culturii. Nu va lamentati, ca n-am de gand sa perorez despre cultura “elitelor” sau despre visele umede ale vreunui profesor de gramatica pensionat. Vorbesc despre cultură in sensul larg, antropologic (sa zicem totusi „in sens sociologic”). Pentru a fi spontan, trebuie sa ai de unde sa fii spontan. Sa ai un bagaj serios de cunostinte, relevant pentru eventualul tau public. Cu ajutorul lui si al unor avantaje naturale sau educate, trebuie sa fii capabil sa aduci remarca potrivita la momentul potrivit. Ai nevoie deci de o combinatie intre impuls si discurs, dintre capacitatea naturala de a simti cand e momentul sa intervii si baza necesara pentru a o face. Daca tot ce faci este sa te holbezi la glumite vulcanizate de tip Tociu si Palade, toata spontaneitatea ta se va reduce la alunecari pe coaja de banana si ragaituri. Asta ar putea fi suficient pentru un anumit tip de public (atat in Romania cat si pe-afara), dar nu te va ajuta sa creezi vreodata ceva relevant. Spontan sau nu.

O a treia lipsa a spontanilor autohtoni, fie ca fac stand-up comedy, fie ca prezinta Eurovision, este educatia. Este vorba atat de educatia scolara, cat si despre cea parentala. Prima ar trebui sa imprime acea curiozitate specifica oamenilor „vii”, interesanti. Aici putem intr-adevar blama sistemul romanesc, prins intr-o eterna mediocratie si blocat intr-o sinistra logica a pragului.  Educatia formala te poate invata cand si cum sa-ti spui parerea (apropo de stilul studiat al lui John Oliver). Educatia formala te poate invata cum si cand sa ai „prezenta de spirit”. Al doilea tip de educatie este cel care-ti spune cand e momentul sa te opresti. Este vocea batraneasca si simpatica care iti spune cand ai trecut granita dintre aluzii fine si jigniri mitocanesti. Cu alte cuvinte, este vocea care-ti spune cand sa fii „om” si cand sa fii…tu insuti.

La cele trei carente se adauga si faptul ca scena locala de stand-up comedy este intr-adevar firava, cu doar cateva fete si voci cunoscute si foarte putini profesori. Aici se vede si lipsa unor cursuri de vorbit in public, pe moment disponibile doar in orasele mari si numai pentru o anumita categorie de utilizatori. Vorbitul in public si logica prezentarii ar trebui sa fie predate cam in orice institutie de invatamant liceal si superior. O spune unul a carui meserie depinde de ele si care, desi a beneficiat de genul asta de cursuri in facultate, a mai avut nevoie de ceva timp si bani investiti pentru a ajunge la un nivel acceptabil (sau cel putin asa m-au mintit cunoscutii).

In mod similar avantului creativ, fenomen de altfel dependent de spontaneitate, nici replicile de moment nu sunt cu adevarat…spontane. Pana la urma, ce inseamna sa fii spontan la un eveniment “live”, dar pregatit si repetat cu o luna inainte? Ce inseamna sa fii spontan la o emisiune cu public platit sau, mai simplu, la o emisiune preinregistrata, cu sau fara invitati? In principal, inseamna sa fii „prezent”. Sa nu suni ca un robotel entuziast si nici ca un babuin scapat din lesa. Sa n-ai nevoie de treizeci de duble pana cand scot producatorii ceva coerent de la tine. Acelasi lucru este valabil si in fata unui angajator, dar si in fata campurilor goale de pe Facebook. Pana la urma, spontaneitatea inseamna sa oferi putin din cunostintele si intelepciunea altora, dar intr-un ambalaj personal si intr-un moment potrivit. Spontaneitatea este e o scoala. Este un binevenit cadou facut de o minte agera unui public educat.

P.S: Pentru ca „spontaneitatea” mea textuala m-a facut sa inchei textul fara o concluzie, ma voi folosi de acest mic spatiu dedicat aberatiei pentru a o sustine. Da, chiar cred ca lucrand sustinut la punctele de mai sus, avem sansa sa ducem divertismentul romanesc mai departe. Potential exista, iar tara care ne gazduieste ne ofera zilnic inspiratie.

Da-mi si mie sa ma uit

Posted by on 21 Jun 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Nu stiu daca ati observat din multiplele mele lamentari, dar cand vine vorba despre campionatul de copiat, n-o sa ma gasiti niciodata in tribune.

In Romania, problema copiatului si a furtului intelectual nu se rezuma doar la diverse si colorate personaje de pe scena politica. E o boala de fond, care poate aparea inca de la primele ore dormite in sala de clasa. E o problema aparent inofensiva, dar care te scoate din sarite cand, peste ani, cei acuzati de plagiat sunt chiar oamenii care ar trebui sa-l sanctioneze.

Cred ca si acum tin minte prima data cand am auzit in scoala generala: “Da-mi si mie sa ma uit, ca nu copiez tot!” Prima intrebare care m-a lovit atunci si care ma bantuie si acum este “De ce?”. Ce castig daca te las sa-mi copiezi munca si, mai ales, ce castigi tu? O scutire temporara de la un efort pe care ar fi trebuit sa-l faci. O scutire care va deveni in scurta vreme principalul tau mecanism de a te “descurca”. Da, exact! Eram unul din aia naspa care tinea mana pe ce scria in timpul lucrarilor de control si nu imi e rusine sa recunosc (ba da, imi e putin, dar nu ma ajuta).

Pe de-o parte, faptul ca scriam cu mana stanga ma facea sa “acopar” implicit jumatate de caiet. La asta se adauga si nevoia de concentrare. Cele doua nu erau insa singurele motive pentru care nu-mi placea sa las oamenii sa se “inspire” din lucrarile, temele, referatele si munca mea in general. Motivul era ca, la materiile la care eram bun, mi-am aratat mereu disponibilitatea de a ajuta. De la a ajuta la probleme specifice, pana la a invata alaturi de anumiti oameni, desi ma dezavantaja. Imi amintesc ca in gimnaziu existau si profesori care incurajau si rasplateau comportamentul asta. Bine, e posibil sa nu-mi mai amintesc bine perioada, dat fiindca pe-atunci oamenii ascultau N*Sync fara sa fie amenintati cu arma.

Revenind insa la subiect, nu cred ca mi s-a intamplat sa-mi ceara cineva o lectie sau un curs si sa nu il ofer. Nu mi s-a intamplat sa raspund negativ la intrebari de tip “Zi-mi si mie cum se face chestia asta?” sau “Daca ma ajuti cu asta, te pun fundas in urmatorul meci!”. Problema aparea cand eram pusi in fata unui test notat sau a unei provocari. Atunci cand pe foaia aia trebuia sa fie produsul mintii noastre… datul, aratatul si inspiratul ma deranjau teribil.

(Aici urma sa fac o gluma, dar mi-a pierit cheful cand primul site pe care am gasit imagini recunostea cu mandrie ca fura imagini. Fara legatura cu afirmatia anterioara, poza a fost imprumutata de aici).

De ce am simtit nevoia unei paralele extinse cu spatiul copilariei si al adolescentei? Pentru ca, ne place sau nu, de la primii 15-20 de ani pleaca totul. De la gandirea pe termen scurt, de la nevoia unei solutii imediate, fara efort. “Nu invat doua saptamani, ca sigur imi da cineva sa copiez. Vad eu atunci, pe moment!” Nu conteaza ce meriti, ci conteaza sa treci testul, sa dai bine pe foaie, sa iei nota. E ca in vechiul citat din Confucius cu diferenta dintre a da unui om un peste si a-l invata sa pescuiasca. Intotdeauna mi s-a parut ca pescarii cu talent pedagogic sunt singurii valorosi. Altfel, peste gasesti in toate hypermarketurile.

Copiomania si multiplele ei simptome se agraveaza odata cu varsta. Ca pustan m-am ars de multe ori cand am decis sa-mi incalc propria regula si sunt convins ca si altii au patit-o. E imposibil sa nu fi trecut prin faza in care cineva copia de la voi si un corector zelos decidea ca lucrarea voastra merita o nota mai mica. Dezamagirea simtita de un pusti de 10 ani nu e nimic in comparatie cu dezamagirea simtita de profesionistul de 30 al carui loc e luat de un amator. Amator cu false recomandari, cu lucrari de absolvire plagiate si proiecte la care singura lui contributie a fost prezenta in sala. Nu mi s-a intamplat, dar cunosc destui care au patit-o. Cum apar genul asta de impostori? Simplu. Societatea romaneasca le permite sa viermuiasca in fundal, sa-si treaca tezele si examenele prin tehnica “da-mi si mie” si sa ajunga sa controleze destine. Pentru ei este usor: trebuie sa se angajeze si au un test de trecut. Ce vor face? Nu vor copia tot. Se vor inspira putin…

Sa ne intelegem: problema nu este copiatul in sine, un fenomen mult prea complex, care nu poate si nici nu trebuie stopat (nu cand vorbim despre imitatie in arta sau stiinta). Pana si copiatul din timpul scolii are uneori farmecul lui. V-o spune unul care n-a copiat niciodata de la colegi, dar a copiat cu cartea pe masa la trei materii: religie, etica si deontologie. Serios. Respectivii profesori ne-au rugat sa facem ce credem ca este moral sau etic, iar noi, pustanii de generala si, mai tarziu, bobocii de facultate, am simtit nevoia sa le demonstram cat suntem de rebeli. Dar sa ne intoarcem la subiect. Problema nu e copiatul, ci scopul caruia ii serveste. Problema nu este copiatul, ci incapacitatea de a-i intelege contextul si consecintele.

Nu vad o problema in faptul ca in liceu poti sa schimbi un raspuns la romana pentru o formula la fizica. Nici macar “colaborarea” de la unele cursuri nu ma deranjeaza, cat timp e vorba despre o colaborare, nu de parazitism. Problema e ca anumiti oameni pot evita ani de zile orice forma de evaluare corecta, folosindu-se de metoda xeroxului. Nu vi s-a parut ciudat ca, atunci cand in sfarsit cineva a introdus niste camere video in salile de examen, au aparut sute de voci indignate? Printre ele, voci de parinti si voci de profesori! Chiar si asa, daca in unele cazuri s-a simtit presiunea parintilor obsedati de note, nu vad cum, la ani de zile dupa iesirea ta din sistem, vina ar mai putea fi a altora. Nu de alta, dar parintii aia tot copii care se “inspirau” au fost la un moment dat. Ar fi putut servi macar drept exemplu negativ.

Vad insa cum aceiasi oameni, ajunsi acum adulti, nu considera furtul intelectual furt. Vad cum aceiasi oameni n-au nici peste ani idee care e nivelul lor. Vad cum tineri care n-au trait comunismul, ajung sa il regrete din motive mai mult decat odioase. Si, mai grav, vad cum aceiasi oameni ajung in functii unde li se cere sa gandeasca pe termen lung, pentru altii. Da, fix ei. Cei care au cerut si primit totul mura in gura si pentru care tot ce a contat vreodata a fost sa treaca pe moment sau sa ia o nota buna. Oamenii lui “acum” ajung sa decida viitorul altora.

Mai grav mi se pare ca, in societatea romaneasca, descurcaretii sunt considerati tipii “cool”. Fraierii care au minimul de bun simt pentru a citi o lectie sau a invata o formula sunt considerati tocilari  (sau erau, habar n-am ce termen au mai nascocit mintile odihnite). Invazia de site-uri cu referate, teme si alte produse mediocre de sinteza din ultimii 10-12 ani nu ne-a prea ajutat. Acum smecherii nu mai depind de fraieri sau de tocilari, ci de simpla lor dorinta de a se “descurca”. Iar profesorii ii lasa. Ii lasa pentru ca sunt prost platiti, pentru ca sistemul este gresit conceput, dar, mai ales, ii lasa pentru ca spera. Spera ca oamenii astia sa nu ajunga vreodata in functii cu autoritate. Ii lasa si gresesc.

Daca, la fel ca mine, esti un adult fara copii si tocmai ai citit articolul asta, bucura-te ca nu vorbesc despre tine. Daca esti un pusti de generala sau liceu: “C tare frăţi-că! Sa terminat jcoala!”. Daca esti insa in postura de a influenta viitorul altora, avertizeaza-i de pe acum. Spune-le ca e mai bine sa ignore un curs care nu le ofera nimic, decat sa “se descurce”. Nu de alta, dar chiar daca Romania mai are multe de invatat, viata nu-i va lasa mereu sa se…inspire.

P.S: Voiam sa extind discutia si in zona drepturilor de autor si a ideii de de copyright, dar cred ca subiectul merita un articol separat. Intre timp, puteti vedea o dramatizare simpatica a lucrurilor de mai sus, intr-un sketch semnat Key & Peele.

Next»