Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Mai e apă în rezervor?

Posted by on 16 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată. Doar virgulele au fost puse greșit, pentru a separa prostia de nesimțire…

Cu puțin timp în urmă, staționam regulamentar în camera de așteptare a unui spital românesc. Un spital curățel și, ca orice spital central, destul de aglomerat. Unul dintre spitalele în care mulți se laudă nonșalant că nu calcă, dar în care ajungi negreșit când sistemul privat e prea scump sau prea puțin pregătit pentru problema ta. Eram, deci, în camera de așteptare a unui spital de stat.

Dacă aveți impresia că urmează o poveste clasică despre sistemul medical, ei bine, încă nu am astfel de povești, deși sunt familiar cu mediul. Nu am genul de povești pe care Facebook-ul le-ar aprecia, dar am povești despre pacienți și despre oamenii ăia umili și decenți care habar n-au să spună “Bună ziua!” sau “Mulțumesc!” Întâmplător, asta chiar este o astfel de poveste.

Aflat în respectiva cameră alături de un membru al familiei și de alte două persoane care-și așteptau rândul, am observat cu plăcută surprindere un fenomen: femeile de serviciu spălau constant toaleta din încăpere, fiind probabil printre singurele de pe etaj. Cu aceeași uimire am observat și că primul om care a folosit-o, un domn la costum de maxim 40 de ani, nu a simțit nevoia să tragă apa după el sau să se spele pe mâini, deși a zăbovit înăuntru ceva vreme. Din nou, ne aflam într-un spital, nu în Expirat.

Evident, la prima “abatere” nimeni nu a zis nimic. Ar fi însemnat să admitem colectiv că cele două țevi care deserveau toaleta erau extrem de zgomotoase și că intimitatea nu era punctul forte al încăperii. Nu, nu s-ar fi prins nimeni cu ce-ți ocupai timpul înăuntru, dar dacă dădeai drumul sub orice formă la apă, se auzea în toată sala.

Am așteptat (ce altceva puteam face?) să treacă momentul dubios, până când un nou personaj a intrat la toaletă. O doamnă, de data asta. Femeia a procedat exact la fel, ba, după ce a ieșit a și comentat că nu era curată toaleta. Suferind probabil de alergie la nesimțire, două persoane din cameră au întrebat: Dar dumneavoastră ați tras apa? Răspunsul a fost simplu: Păi ce, era treaba mea? Deduc de-aici că era treaba noastră.

La scurtă vreme, femeia de serviciu a intervenit din nou, din proprie inițiativă. Nu are sens să vă descriu repetiția scenariului, dar vă pot spune concluzia lui: în decurs de o oră, alte șapte persoane au folosit toaleta. Deși nu îmi făcusem un obiectiv din a asculta țevile, era imposibil să le ignor. Doar o persoană (una!) a tras apa și a pornit chiuveta dinăuntru.

În rest, oamenii care nu aveau nevoie de toaletă, dar aveau nevoie de nas, adică noi, au fost de multe ori responsabili pentru gestul ăsta. Vreți să facem pariu că mai toți nevinovații ăștia s-au văitat acasă sau pe Facebook că spitalele românești sunt mizerabile? Vreți să facem pariu că mulți sunt genul de persoane care se urcă în mod constant cu picioarele pe vasul de veceu, dar nu se spală pe mâini, neînțelegând cum funcționează bacteriile?

La un moment dat, inspirați de însoțitorul meu, cei rămași în sala de așteptare întrebau toți turiștii sanitari dacă “Mai e apă în rezervor?”. Dat fiind că umorul fin al unei astfel de glume e prea mult pentru unii, răspunsul a fost de multe ori: Sigur că mai e, că n-am tras apa! Ăștia sunt oamenii a căror conduită impecabilă este prea demnă pentru România. Oamenii care n-au pentru că “strică alții”.

Trage Apa

(Sursa Imaginii)

Aș vrea să îmi explic genul ăsta de atitudine prin Teoria Ferestrelor Sparte, însă, în cazul ăsta, comportamentul nociv nu a fost ignorat sau încurajat. Aș vrea să merg pe zicala veche că “românii strică doar la ei acasă”, dar nu mă omor cu proverbele. Sincer să fiu, în multe dintre țările vestice vizitate, cozile de la supermarket erau deseori cauzate de est-europeni. Să nu mai vorbim despre camerele de hotel făcute praf și despre zecile de amenzi de circulație luate de ai noștri prin U.E. Să nu mai amintim despre fântânile poluate, lebedele mâncate și trotuarele murdărite. Da, anumiți concetățeni au un respect (umil și iritant, ar spune unii) pentru tot ce le e străin sau cumva superior, dar cât timp comportamentul aferent nu este interiorizat, valoarea lui este nulă.

Recent, online-ul românesc a adus iar in discuție lipsa condițiilor de igienă din zonele rurale și lipsa toaletelor publice din marile orașe. Adaug la asta și deviațiile unor oameni care trăiesc într-un mediu “civilizat”. De ce? Pentru că nu ai practic nicio șansă să înțelegi ideea de civilizație, dacă nu deții niște concepte de igienă și respect. Dacă tu ești la un băț distanță de triburile care-și îngroapă morții lângă apa potabilă, orice planuri de viitor, orice încercare de a face politică și orice discuție rațională devin inutile. De fapt, de la astfel lipsuri ar trebui să pornească viitoarele monografii ale poporului român.

Prin urmare, înainte de a-i acuza pe cei din jur că sunt „țărani” și de a te văita de condițiile din spitale și instituții, întreabă-te dacă ai fost vreodată pus în postura de a răspunde la întrebarea: Mai e apă în rezervor?

P.S: Probabil că în opinia multor cititori și ăsta va fi un articol de…

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Azilul Balcanic

Posted by on 09 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Iritaţi de lipsa de “raţiune” a compatrioţilor noştri sau încântaţi de câte un exemplu de performanţă, emitem deseori generalizări care încep cu “popor de” şi se încheie cu atribute măgulitoare sau insulte exagerate…

De vreo 20 şi ceva de ani, suntem, pe rând sau în acelaşi timp, popor de genii şi popor de proşti, popor de luptători şi popor de leneşi, popor ales şi popor sacrificat; suntem zeci de concepte pe care le putem demola cu uşurinţă (deşi demersul ar fi inutil). În mod bizar însă, suntem rar catalogaţi drept un “popor de nebuni”, deşi sunt mari şanse să fim unul. Nu, nu e vorba de nebunie în sensul pe care fricoşii îl dau curajului sau în sensul pe care puştoaicele de 16 ani îl dau oricărui lucru pe care nu-l înţeleg. E vorba de nebunie în cel mai concret sens al bolii mentale. Românii şi nu numai ei ar putea fi printre cele bolnave naţiuni şi partea proastă e că vom simţi consecinţele atunci când va fi prea târziu. Să începem însă cu premisele problemei…

Aveţi idee câţi psihologi buni a dat perioada comunistă? În ciuda veleităţilor de psihiatri, psihopaţi şi terapeuţi ale unor torţionari şi ofiţeri de securitate, ultimii 20 de ani de comunism au ignorat şi interzis disciplina psihologiei, considerând-o redundantă şi periculoasă pentru “omul nou”. Asta înseamnă nu doar că psihologia ca specializare a dispărut din facultăţi, dar şi că cercetările în domeniu au fost interzise. De-aici pleacă de altfel şi problemele României de acum, o Românie care încă nu recunoaşte multe afecţiuni psihice şi cu siguranţă nu recunoaşte problemele cetăţenilor ei. O Românie aflată pe locul 3 în topul european al numărului de persoane cu afecţiuni psihice, în condiţiile în care o bună parte din populaţie crede în posesiune demonică, dar nu şi în schizofrenie.

Să ne întoarcem însă puţin la istorie. Dacă psihiatria are o istorie ceva mai veche şi este, poate, mai bine împământenită în mentalul colectiv, psihologia este un domeniu relativ nou. Percepută iniţial ca o preocupare filosofică (la fel ca multe alte discipline, de altfel), psihologia a avut nevoie de oameni ca Wilhelm Wundt si William James să o pună în drepturi, la finalul secolului XIX. Dacă în alte ţări, în special în SUA şi Germania, lucrurile s-au precipitat destul de repede (puternicii vremii presimţind potenţialul financiar şi uman al noii ştiinţe), în ţările mai tinere, lucrurile nu s-au prea mişcat. Testele psihometrice, psihoterapia, dar şi domeniile conexe (animate de oameni precum instabilul Freud sau prolificul Jung) erau teme de discuţie importante în saloanele vremii. Din păcate, România era ceva mai preocupată să-şi creeze o identitate şi să-şi păstreze nişte graniţe.

Asta nu înseamnă că secolul XX şi interbelicul românesc nu au avut câteva rezultate notabile în domeniu. Un curs de psihologie universitar a existat în România încă din 1905, iar la Iaşi a  fost predat timp de 15 ani un curs de psihologie socială. Constantin Rădulescu-Motru a fost unul dintre psihologii români recunoscuţi care, la fel ca domeniul pe care l-a îndrăgit (unul dintre domenii), a fost mazilit de regimul comunist. În primii ani ai terorii roşii, pseudo-marxiştii care invadaseră ţara au încercat să “reformeze” ştiinţele umaniste şi sociale, urmând ca ulterior să interzică o bună parte dintre ele. Psihologia oferea un acces la psihicul uman ce risca să submineze controlul asupra gândirii, control pe care partidul şi-l dorea cu atâta ardoare. Destinul ei era fost sigilat din start. Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate, a supravieţuit măcelului. Pe de o parte, psihiatria putea folosi regimului, dar şi oamenilor asupriţi de el. Pe de altă parte, la psihiatru nu te duceai periodic doar pentru a rezista presiunii şi anxietăţilor sociale. Psihiatrul nu risca să-ţi devină confident.

După ’90, în ciuda apariţiei unor specialişti în adevăratul sens al cuvântului (mulţi şcoliţi sau antrenaţi şi în afara ţării, precum Daniel David) şi a înfiinţării unor catedre şi facultăţi de psihologie, domeniul nu a căpătat respectul meritat. De la un curs opţional de liceu pâna la cei trei ani de facultate rămaşi în sistemul Bologna, un potenţial psiholog nu prea are ce să asimileze dacă nu are banii şi voinţa să vadă dincolo de curriculum. Şi efortul ăsta e al naibii de scump, mai ales pentru un student. Psihologia este un domeniu al explorării, deci rezultatele concrete şi vizibile sunt în general rezervate numai celor care pot ţine pasul.

Ai zice, judecând după filmele americane, că psihologii au bani, dar piaţa românească şi cea balcanică nu sunt cele mai generoase cu practicanţii meseriei. Cu atât mai mult cu cât psihologii nu-şi pot practica pe deplin meseria fără diplomă de licenţă, fără master şi fără cursurile de formare profesională atestate şi taxate de Colegiul Psihologilor din România. Chiar şi aşa, banii investiţi în cursuri sau cărţi nu se vor recupera imediat ce tânărul absolvent va alege o ramură de specializare (psihologia muncii, psihologie clinică, educaţională etc). Nu de alta, dar va lucra cu un public încă reticent, care crede că tot psihologi sunt şi magicienii de la tv, cu diplomă luată la Universitatea de Piuliţe şi Şuruburi.

Şi atunci, ca absolvent, de ce să lupţi cu oamenii care susţin că îţi foloseşti doar 10% din creier şi cu cei care prezintă NLP-ul ca pe o ştiinţă? De ce, când poţi foarte bine să te apuci de training-uri şi coaching-uri şi de cursuri de self-help? De ce, când poţi să intri în cercetare de marketing, în publicitate sau într-un departament de HR? Un motiv pe care l-aş oferi viitorilor absolvenţi ar fi faptul că suntem bolnavi, atât ca indivizi, cât şi ca popor şi că lucrurile vor merge spre mai rău. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de psihologi şi va fi nevoie de psihologi buni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, va fi nevoie şi de psihoterapeuţi şi de foarte mulţi psihiatri.

Pe lângă statistica de mai sus, cea legată de locul fruntaş ocupat la categoria “boli psihice”, ţara noastră are şi câteva probleme particulare. Una ar fi problema “stresului post traumatic” care nu doar că nu se poate trata coerent, dar nici măcar nu există în rândurile armatei române, în ciuda victimelor lui evidente. Depresie? Avem din greu, la fel cum avem şi un număr record de sinucideri în rândul tinerilor. Autismul, o colecţie de tulburări şi simptome împotriva cărora psihologia şi psihiatria mondială lucrează din greu, aproape că nu există în zonele sărace ale ţării. Acolo există copii veseli şi copii “mai retraşi”, copii „normali” şi copii care nu învaţă niciodată să vorbească. Copii care, din când în când, mai accidentează pe cineva. Copii care, pe hârtie şi în ochii părinţilor, sunt perfect sănătoşi. Asta dacă nu cumva părinţii îşi încadrează forţat odraslele în diferite grade de handicap mental pentru a obţine un ajutor financiar în plus, tendinţă des întâlnită în anumite medii. Dacă intrăm şi în discuţia despre dependenţa de droguri şi despre alcoolismul cronic, două boli care se tratează foarte des cu “dă-i naiba”, avem material pentru un întreg documentar.

 

(Sursa Imaginii)

Dar stai, vor urla “puritanii”, bolile ăstea există peste tot şi multe sunt creaţii ale societăţii moderne! De acord cu omniprezenţa simptomelor amintite, deşi România este un caz mai special (deşi nu e singurul). Tranziţia prelungită, condiţiile precare, dar şi valul uriaş de schimbări sociale din ultimii 20 de ani sunt suficiente pentru a înnebuni pe oricine. Într-o ţară în care regimul trecut ne-a învăţat că problemele psihice nu există şi în care tradiţia ne spune că e “ruşine să te tratezi la cap”, lucrurile capătă valenţe grave.

Legat de validitatea unor boli, aici discuţia este mai largă. În ciuda unor probleme evidente cu manualele ICD (International Classification of Diseases) şi DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), probleme care au dus la disputarea statutului unor afecţiuni (a se vedea controversa ADHD vs. AHD), majoritatea afecţiunilor psihice moderne sunt cât se poate de reale. Ciudate, greu de acceptat, dar reale şi prezente în viaţa de zi cu zi. Dacă vreţi să verificaţi treaba asta, luaţi un manual DSM 5 şi uitaţi-vă în jur. Nu ştiu dacă veţi obţine rezultatele din filmul Mental, dar cu siguranţă veţi detecta câteva ciudăţenii, multe chiar la propria persoană.

Sigur, puţin comportament obsesiv-compulsiv nu e tocmai periculos (zise autorul, ordonându-şi creioanele) şi nici tulburarea de personalitate de tip borderline nu e atât de distrugătoare în primele stadii, dar dată fiind presiunea socială şi reticenţa faţă de psihologi, lucrurile pot degenera. Nu degeaba personalităţi precum Stephen Fry vorbesc despre un stigmat al afecţiunilor psihice (în cazul lui, tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv). Am cunoscut oameni cu familii, joburi şi prieteni care aveau nevoie de 20-30 de minute pe zi în care să înţepe cu un compas o cutie de carton. Cei din jur îmi spuneau că respectivii erau “simpatici, dar ciudaţi”. Cei din jur nu erau nici psihologi, nici psihiatri (care pun primul diagnostic in astfel de cazuri).

Pe moment, dacă nu sunt vrăjitorii care rezolvă miraculos probleme la tv, psihologii sunt cei care ne eliberează avize. Despre psihiatrii care “te îndoapă cu pastile” nici nu poate fi vorba, decât atunci când potenţialii pacienţi devin violenţi. În atare condiţii, putem înlocui oricând psihoterapia cu vizitele la duhovnic (nu că astfel de vizite n-ar putea şi ele ajuta la un nivel de bază). Cât timp nu conştienzăm pericolul bolilor psihice şi continuăm să le tratăm ca pe un bau-bau îndepărtat, lucrurile nu vor fi prea roz sau, din contră, vor fi mult prea roz. În plus, problema nu se va reflecta numai asupra noastră (dacă s-ar reflecta, oricum nu am conştientiza-o), cât îi va afecta treptat pe cei din jur şi chiar şi pe apropiaţi. Nu, nu vă gândiţi că o vom lua toţi razna şi ne vom mânca nasturii, dar vă întreb sincer dacă v-aţi lăsa copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.

Din fericire, există şi veşti bune. Una ar fi că ai noştri concetăţeni nu au (încă) acces discreţionar la arme. Dacă ar avea, nu ştiu sigur dacă statisticile americane ni s-ar mai părea atât de exagerate. Da, chiar cred că pentru mulţi, combinaţia dintre instabilitate şi lipsă de educaţie ar putea degenera în tragedie. Într-o lume în care sărăcia este considerată din ce în ce mai des o boală psihică, frica de a merge la psiholog nu face decât să ne adâncească şi mai tare în propriile obsesii. Până la urmă, dacă pragul financiar e prea mare pentru unii, am putea măcar încerca să ne întindem pe scaunul ăla… ca popor.

P.S: Aţi observat cât de mulţi nebuni au ajuns pe străzi, sub poduri, în autobuze şi tramvaie în urma crizei? Întreb, pentru simplul motiv că se spune că perioadele caniculare amplifică ieşirile psihotice…

Amintirile…

Posted by on 23 Oct 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

A venit timpul pentru o incursiune istorica in discografia trupei 3 Sud Est

Până vom gasi pe cineva pe masura provocarii, eu voi scrie pe o alta tema. Cum articolul precedent nu v-a miscat, o sa continui sa racai in sentimentul de autoimportanta care ghideaza neamul romanesc prin univers. Poate-poate se irita vreunul suficient cat sa ma simt recompensat pentru efortul de a arunca niste cuvinte pe blog. In cazul de fata, imi voi aplica plictisitorul profil asupra memoriei selective si asupra obsesiei romanesti pentru anumite “momente” din trecutul colectiv.

Despre fixatia culturala pentru ”Epoca de Aur” s-a mai scris si, deloc intamplator, am mai scris. Spun “deloc intamplator” pentru ca in ultima vreme am avut idei putine, dar stresante. La 24 de ani de la Revolutie, comunistii sunt mai prezenti in public decat erau pe vremea cand existau in acte.  Cartile, presa si filmele continua sa exploateze tema comunista. Pustimea semi-alfabetizata are impresia ca “era mai bine pe-atunci”, iar politicienii isi joaca in continuare mostenirea securista la bursa publica. Pana la urma, problema nu e ca ne amintim de o perioada care a cocosat definitiv coloana vertebrala a Romaniei (o coloana oricum subreda si prost orientata, inca din interbelic). Ce ma irita e ca insistam pe cateva aspecte, ignorand cu desavarsire experienta.

Pentru romani, comunismul inseamna saracie, dar si suficienta, turnatorie, dar si siguranta, dictatura si ordine, liniste si tortionari. Cateva elemente polarizante care revin obsesiv si care transforma o experienta infiorator de complexa (si infioratoare per total) intr-o amintire paranoica si persistenta. Din punctul asta de vedere, suntem similari femeilor din filmele americane, care-si amintesc de primul iubit. Era un nenorocit ordinar…dar atat de sensibil! Il urasc, dar imi e atat de dor de el!  In cazul Romaniei, nu ajuta nici faptul ca mai toate “relatiile” istorice s-au terminat prost.

In astfel de conditii, e de remarcat modul aproape copilaresc in care ne raportam la trecutul recent. Am uitat de victimele deportarilor din Baragan, de zecile de activisti ramasi in sistem si de miile de oameni carora le-a fost rapita tineretea, dar n-am uitat de cozile la carne. N-am uitat aparent ca “nu erau atat de multi caini pe strada” si aspectul asta ni se pare teribil de important in 2013. Pana la urma, retrairea selectiva a trectului nu e ceva anormal. Americanii inca mai au sechele din 2001 si vor mai avea ceva vreme. Diferenta ar fi ca, desi terorismul a continuat sa fie o problema si dupa 2001, marea masa a populatiei nu si-a construit miturile raportandu-se la el (in ciuda dorintei guvernului).

Daca rememorarile selective s-ar aplica numai la comunism, n-ar fi chiar o problema. Trecand peste mitizarea istoriei medievale si peste fanteziile interbelice, evenimente mult mai recente ne arata ca deja traim intr-un nou trecut. Criza a fost si este un fenomen greu de cuantificat. Primele efecte s-au vazut prin 2007/2008, insa recesiunea globala continua. Cu toate astea, romanii continua sa vorbeasca despre “viata de dinainte de criza”. O viata in care lucrurile erau evident altfel, afacerile de cartier prosperau, buletinele erau carti de credit megice  si asa mai departe.

Vorbim totusi despre o perioada de acum 5-6 ani in care cam orice om lucid ar putea sa-si dea seama ca nu era “cu mult mai bine”. Nu la nivelul vietii zilnice, cel putin. Diferenta e ca ”dupa criza”, lipsa resurselor virtuale i-a facut pe multi sa ia masuri reale. Cu alte cuvinte, i-a fortat sa se priveasca in oglinda. Altfel, daca memoria nu ne-ar juca feste, ne-am aminti poate si de a doua parte a anilor 90′, perioada in care nu cred sa fi fost cineva frustrat ca nu-si mai putea lua Audi in rate, din moment ce o Dacie 1310 costa cat 25 de salarii medii.

Amintirile in general sunt imagini mentale reconstruite, nu reproduse. In cazul amintirilor colective insa, ai impresia ca te uiti la un album Instagram, facut de un hipster cu pretentii de fotograf. O groaza de clisee incetosate, dar toate pline de marcaje si “intelesuri”. Indiferent ca-i vorba despre comunism, frustrari politice sau crize economice, exista o singura metoda de a aborda problemele. Fie redeschizi rana si termini operatia (ceva ce n-am fost in stare niciodata sa facem), fie realizezi ca au trecut ani buni si ca e timpul sa inchei. Sigur ca nu s-a ”facut dreptate”. Sigur ca fantomele comunismului sunt bine merci printre noi. Sigur ca nimeni nu a platit cu-adevarat pentru oroarea mineriadelor. Stim asta. Facem ceva?

Daca in loc sa analizam coerent un eveniment, il aducem inutil in discutie, nu onoram pe nimeni. Daca in loc sa condamnam sau sa laudam o perioada, preferam sa traim intr-o varianta S.F a ei, nu ne onoram nici macar pe noi. Nu de alta, dar forma asta colectiva de terapie n-a functionat pana acum. Ba mai mult, a reusit sa inspire doar frica si frustrare. In timp, o sa incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu pustiul cu ochelari imensi, din ultima banca. Am retinut o groaza de detalii si e posibil sa luam un sapte, dar de fapt…n-am invatat nimic.

P.S:  Vechea obsesie cu cinematografia romaneasca  ma face sa ma intreb de ce nu avem inca un film porno cu tema comunista. Ar putea include si fetisuri. I-am spune: Tovarăşa Torţionară…

Despre cum i-as bate io’ pe toti…

Posted by on 05 Sep 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Maidanezi? Politicieni corupti? Tortionari octogenari? Minoritati deranjante? Românii au solutia: îi radem pe toti!

Evenimentele din ultimele zile mi-au inecat conturile de Facebook si Twitter cu indignari fioroase si spam saltaret. Nu ma plang. Protestele sunt oricum numai neglijabile nu, iar atacurile maidanezilor nu sunt cazuri izolate. Ce ma scoate insa din sarite este omniprezenţa ”solutiei universale romanesti” in cam 50% din texte. Stiti ce solutie. Aia care se reduce la ”sa-i omoram pe toti, mama lor de…”. Si zau ca, sub impulsul vreunei stiri morbide, n-am gandit si eu asta de mii de ori. Cu totii am facut-o, mai ales in momentele in care auzi de un copil devorat de caini sau de vreun olimpic injunghiat ”accidenta”. E un impuls normal. E repulsie biologica. Dupa vreo 15 minute insa, te calmezi, realizezi ca nu ai 14 ani si ca genul asta de atitudine nu mai tine nici in filmele cu supereroi. Istoria Evului Mediu e una, Europa anului 2013 incearca timid sa fie altceva.

Atitudinea asta belicoasa nu ar deranja, daca oamenii din spatele ei ar misca din cand in cand lucrurile. Din pacate, totul se rezuma la o razvratire mediocra, declarativa. Oamenii care ”i-ar bate pe toti” sunt oamenii care stiu perfect cum se face treaba, dar nu o fac niciodata. Pai si ce ar trebui pana la urma sa faca? Pare contraintuitiv, dar ce fac baietii astia cu protestele stradale chiar e calea corecta de actiune. O sa recunosc din capul locului ca mediatizatul caz Rosia Montana nu m-a atins pana acum. Stiam despre dubiosul trecut Gabriel Resources si Vasile Frank Timis, dar am vazut si zona, cu tot ”proiectele” ONG-urilor din regiune. Am vazut si saracia si ”hipstareala”, mi-a sarit in ochi potentialul economic al unei exploatari corecte, dar si potentialul turistic al vechilor galerii. Imi era si inca imi este greu sa formulez un verdict. Sunt pur si simplu prea distantat de subiect si insuficient documentat pentru a vorbi, cu-atat mai putin pentru a emite pareri de baba speriata.

Ce ma atinge direct e faptul ca niste oameni au iesit si ramas in strada pentru ca nu le convenea ceva. Desigur, printre ei exista si vor exista si ”hipsterasi isterici”, ca sa citez o parere online. Da, exista si genul de oameni care au iesit in strada machiati si imbracati pentru 2-3 poze langa jandarmi si ocazia de a-si ”umili” colegii de Facebook. Hipsterul ca specie se defineste prin cultura imitatiei, deci nu ar trebui sa ne mire asta. Pe langa ei, exista si protestatari de serviciu, grupuri de ”suporteri”, ONG-isti si ecologisti cu fixatii si zeci de amatori de socializare improvizata. Exista si oameni care au venit sa protesteze impotriva imixtiunii politicului in decizia publica. Oameni informati, jurnalisti si ONG-isti care si-au facut temele. Sunt oameni care n-aveau ce face dupa munca, dar si oameni pentru care lupta e munca zilnica. Ei si? Nu e asa la toate protestele? Ce e important acum si fundamental diferit fata de miscarile din iarna lui 2012 este mesajul. E un mesaj coerent, atat cat permite contextul. Fie ca intrebi hipsterii cu pretentii, jurnalistii de pe baricade sau trecatorii prinsi in gloata, mai toti o sa-ti spuna acelasi lucru: NU!

Au dreptate? N-au dreptate? O sa rezolve ceva? Ramane de vazut. Totusi, daca dupa cateva zile de protest se dau declaratii, se vorbeste despre referendum, scad actiuni, iar presa aservita se ascunde, putem spune ca s-a miscat ceva. Faptul ca au existat miscari de solidaritate si in alte orase este iar un semn bun. Daca la finalul intregii aventuri va exista o consultare populara (fie ea si prin referendum), iar proiectul va stagna sau va fi modificat, atunci oamenii aia din strada au castigat. Si nu, nu vor fi castigat numai hipsterii si ONG-urile, ci si fragila clasa de mijloc pe care ne-o tot dorim. Intr-un final, va fi castigat si democratia noastra de maidan. Aia cateva mii de jurnalisti, hipsteri, trecatori, mosuleti au facut cat 5 milioane de romani care cu siguranta ”ar fi omorat ei toti canadienii”. Cunosc oameni destupati care au rabdat minim trei ore zilnic in picioare, de la inceperea protestelor. N-au facut-o nici impotriva lui Ponta sau Basescu, nici pentru ca aveau vreun crez ecologist. Nu, oamenii aveau o mica obsesie pe agenda si voiau sa si-o apere. Cauza lor nu ma atinge, dar le admir si invidiez insistenta. De fapt, cred ca nici aia care se ”distreaza” in Piata nu ma deranjeaza. De ce n-ar putea fi exercitiile civice “distractive” ?

Avem problema cainilor maidanezi? O avem. Avem si dreptul protejat prin lege de a protesta pasnic? Il avem. Atunci, de ce n-avem un boicot mai serios in fata unor primarii si ONG-uri de salvatori? Pai stai, ca suntem prea ocupati sa le povestim prietenilor cum o sa luam noi otrava si pusca de airsoft si o sa curatam cartierul. Asa cum am facut si data trecuta si datile dinainte. De-aia nu mai exista niciun caine fara stapan in Bucuresti. Culmea, vorbim de un caz in care eutanasia e o solutie cat se poate palpabila si posibila. Din pacate, promotorii ei fac confuzie intre o injectie letala administrata dupa 10 zile de captivitate si fanteziile unor pusti de 12 ani. Confuzie care le permite oponentilor lor ideologici sa iasa in strada si sa sustina o cauza care nu exista. Atunci cand problema se pune la modul ”Îi inecam sau nu in Dambovita?”, raspunsul va fi tot o defulare incoerenta.


Roman in costum traditional anti-maidanezi tortionari din Canada. Sursa imaginii.

Nu ne plac actiunile minoritatilor nationale? E dreptul nostru sa fim indignati, chiar daca uneori nu suntem departe de cei pe care-i condamnam. Solutii? Le dam foc, ii inchidem in lagare, frate! Ii radem pe toti! Hai sa-l amintim si pe Antonescu in fraza si sa sustinem sus si tare ca a fost un erou national. Asta e genul de discurs care ne pune in valoare gandirea analitica si avansatele cunostinte istorice. Si acum intreb, in cate cazuri in care minoritatile cu dublu ”r” au deranjat comunitati de romani au existat riposte organizate? De cate ori s-au UNIT toti romanii dintr-un cartier afectat de vreo familie ”minoritara” si au adus autoritatile la fata locului? Ai zice ca la cati supereroi avem printre noi, problemele astea ar fi putut rezolvate prin simpla prezenta. Adevarul e ca, pana la solutiile extreme, rar gasesti doi oameni care sa faca un efort unitar in directia buna. Gasesti in schimb oameni de 35 de ani care-ti descriu cu lux de amanunte cum ”le-ar da foc de mici”. Sunt oameni carora degeaba le spui ca terorismul, fie si verbal, nu e solutia a nimic…poate doar a impotentei personale.

Sigur, nu m-a prins cauza Rosia Montana. Biciclistii “de profesie ma irita in continuare si sunt slabe sanse sa-i sustin (le admir insa organizarea – sunt de departe unul dintre cele mai active grupuri de protest). Totusi, am la randu-mi niste fixatii pe agenda social-politica. Vreo doua le-am tot bagat pe gat pe-aici: votul alb si legea liberei asocieri. La ultima incercare de a strange niste oameni si semnaturi nu s-a miscat prea multa lume. Nu conteaza. Va veni si timpul lor. Atunci cand vine insa, ce drept am eu sa le cer altora sa iasa in strada, cand acum imi bat joc de cauza lor? Nu de alta, dar indiferent de manifestatie, vei avea hipsteri, gura-casca si activisti de serviciu la datorie. Protestul in sine e un exercitiu de unitate si vointa. Nimanui nu-i plac imitatiile palide, dar pot sa cred ca intr-o zi protestele vor schimba ceva, daca zilnic le spun participantilor ca gestul lor nu conteaza? Nu de alta, dar, de multe ori, eroii de debara si cinicii sunt aceleasi persoane. Daca stii cum sa pui problema, nu e greu sa demolezi un hipster. E suficient sa fii mai bine documentat. Nu e greu nici sa demolezi un fals protest. E nevoie de cateva intrebari destepte. Daca tacticile astea nu merg, s-ar putea sa nu asisti la o ”adunatura de hipsteri, stransi la un fals protest”.

Sunt ceva oameni in strada pentru Rosia Montana. Nu tipuri, ci tipologii. Sunt si pusti teribilisti si indivizi penibili. De de data asta insa, am ales sa observ exclusiv reprezentatii unei clase. Una care de-abia acum incepe sa-si dea seama cat e de puternica. O clasa care n-a crescut cu Bau Bau, ci cu Ion Iliescu. O clasa ale carui randuri a venit momentul sa le consolidam. Poate nu la protestul asta, dar la urmatorul. E important insa sa existe ”urmatorul”. Sa existe cat mai multe momente in care politicienii si ”presa” sa se uite in camere, fara sa stie ce sa faca. Fara sa stie pe cine sa arunce vina. Sa arunce o privire in strada si sa se intrebe, fie si trecator: unde naiba am gresit?

P.S: Puteam sa rezum totul la ”daca nu faci nimic, taci din gura”, dar azi mi-am permis sa ingros randurile papagalilor care umplu Internetul cu manifeste.

Next»