Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

O mână de concerte

Posted by on 06 Aug 2016 | Tagged as: Muzica

În mod normal, un articol despre reprezentaţii muzicale locale nu e primul lucru pe care-l trânteşti pe blog după un concediu, dar…

Simt cumva că am neglijat scena muzicală în derapajele mele subiective, în ciuda faptului că nu am evitat în mod deliberat concertele. Mai mult, faptul că ultimele cântări la care am asistat nu au fost numai din sfera muzicii metal (muzică pe care încă o iubesc, dar îmi permit câteva amante) ar putea să facă articolul ăsta măcar vag interesant pentru oamenii cărora concertele nu le prea surâd.

Artmania (Iulie 2016)

Cum mi-am petrecut câteva zile din concediu la Sibiu şi cum ediţia de anul ăsta a tradiţionalului festival a avut intrare liberă, am zis să asist la câteva dintre trupele de pe afiş. Nu mai ascultasem nordici şi nemţi urlând în Piaţa Mare din Sibiu din 2012, când am văzut cel puţin câteva nume interesante live.

Cum intrarea a fost liberă, nu voi comenta despre preţurile jetoanelor (puteai da o fugă la Billa pentru a-ţi lua ce vrei) şi nici despre acustică (slăbuţă şi cu probleme inclusiv la trupele mari, dar nu din vina organizatorilor). Mi-a plăcut şi ideea de a apropia cele două scene (cea principală şi cea dedicată trupelor mai noi) pentru ca cei care asistă la concert să nu aibă parte de pauze prea mari între prestaţii. Voi vorbi însă puţin despre prestaţiile celor de la Katatonia, al căror concert l-am prins integral, Heretic’s Dream, Vespera, Pain of Salvation şi Ihsahn, deşi ele au fost numai o parte din numele prezente la eveniment. Pe cei de la Solstafir i-am ratat, din pacate.

După Black Peaks, o trupă care a sunat bine, dar pe care n-am apucat să o ascult suficient, au urcat pe scena trupa italiano-britanică Heretic’s Dream. O trupă relativ tânără şi apreciată, cu un sound aproape identic cu toate trupele de power/progressive metal cu vocal feminin. Singura mea problemă e că, deşi instrumentiştii promit, solista e slabă live şi asta dacă ar fi să o compar cu trupele româneşti similare. Chiar nu am văzut diferenţa dintre ea şi o corporatistă foarte determinată care monopolizează microfonul de karaoke.

Altfel, Katatonia au fost puşi capete de afiş cu un scop. Deşi sunt la fel de deprimanţi de peste 20 de ani, suedezii ştiu ce înseamnă un concert live. Jonas Renkse este un solist de prima mână, cu o plajă vocală excelentă. Faptul că au început cu piesa July m-a bucurat şi mai mult, dat fiindcă e printre puţinele piese de la ei pe care le recunosc (uneori). Da, ştiu, sunt un păgân, dar mi-au plăcut şi Lethean şi My Twin. Se pune? Altfel, singurul meu reproş la o prestaţie foarte curată a fost un sintetizator care a intrat de câteva ori în loc de clape. Prefer abordarea Lake of Tears: dacă nu e clăparul prezent, mai bine o dăm din chitare şi urlete.

Ihsahn, fost membru al trupei Emperor şi actualmente un talentat hipster metalist, a sunat excelent, în ciuda faptului că nu abordează chiar genul meu preferat. Altfel, cele două ore de repetiţii şi jonglerii de la prânz le-au permis celor de la Pain of Salvation să ofere fanilor un show decent pe seară. Un bonus interesant primeşte şi prima trupă a ultimelei zile de festival, trupa clujeană Vespera. Nu, nu m-a impresionat nimic la sound-ul lor în mod deosebit, dar mi-au plăcut pasiunea solistei şi a basistului. Oamenii păreau că trăiesc pentru muzica lor şi au reuşit până la urmă să anime un public iniţial apatic. Ce m-a iritat însă a fost faptul că, în afara fotografului Miluţă Flueraş (dacă nu mă înşel) şi a altor doi fotografi non-profesionişti, mai nimeni nu i-a ajutat pe cei de la Vespera cu o poză sau o încurajare tacită. Tot ce am auzit au fost comentarii de tip “hai, bă, odată, că mai sunt şi alţii”. Ok, oamenii nu sunau tocmai fresh, dar sunau îngrijit. Să înţeleg că e numai vina trupelor că rockul românesc nu progresează?

Queen & Adam Lambert (Iunie 2016)

Cum spuneam, nu toate concertele la care am asistat au fost “metal”. Aş da vina pe jumătatea mai calmă pentru spectacolul Queen & Adam Lambert, dar cert este că eram foarte curios în legătură cu evenimentul. Să începem, deci. În primul rând, un lucru de remarcat la cântarea asta, ţinută în Piaţa Constituţiei, a fost impactul asupra buzunarelor. Concertul Queen a fost un eveniment scump, nu atât prin preţul biletului (care nu a fost cu mult diferit faţă de alte ţări din turneu, deşi să dai peste 220 RON pentru un loc decent nu e chiar la îndemână pentru fanii mai în vârstă sau foarte tineri), cât şi prin preţul “accesoriilor”.

Dacă am apreciat întru-câtva ventilatorul de carton primit la intrare de la un sponsor (pentru cele 36 de grade de afară, eram ok şi cu o halcă de gheaţă), nu am putut aprecia preţurile răcoritoarelor şi nici oferta extrem de săracă din meniu. Să n-ai niciun suc neacidulat pe listă şi să dai 7.5 lei pe o apă plată pare mai degrabă genul de lăcomie de care te loveşti într-un cinematograf de la mall. Asta în condiţiile în care concertul nu a avut trupe de deschidere. Sigur, riguroşii o să-mi spună că au fost chiar trei trupe în deschidere. Asta s-a întâmplat dacă, la fel ca noi, aţi ajuns la ora recomandată la concert şi aţi murit de cald pe nişte piese mai generice decât întreaga carieră Direcţia 5. În fine, poate-s eu rău şi nefamiliarizat cu trilurile, dar Electric Pyramid (trupa de casă a celor de la Queen, un fel de deschidere obligatorie) sună ca o reminescenţă a anilor ’90, genul de trupă pe care o vedeai noaptea pe MTV 2.

Jeremy? (aşa e grafia) sunt nişte hipsteri bulgari care suna foarte bine instrumental şi vocal, dar pe care nu-i poţi asculta mai mult de 10-15 minute din cauza senzaţiei de CD blocat pe repeat. Grimus sunt vechi pe scenă, alternativi şi de-ai noştri. Culmea, clujenii au câteva piese în repertoriu pe care rockeraşii de la noi le ştiu şi le fredonează şi nici talentul nu le lipseşte. La ei problema a fost spectacolul, sau faptul că nu au conştientizat că acum sunt băieţi mari şi că nu mai pot face spectacole molcome, ca pentru ardelenii răbdători: au cântat la jumătate de volum, fără siglă pe prelată şi cu dedicaţii pentru cei 1-200 de oameni blocaţi în faţa scenei. Un concert excelent pentru un club imaginar din provincie.

Ce aş fi vrut? Măcar ciudaţii de la The Darkness dacă veneau şi tot eram mulţumit că mai există o trupă interesantă pe afiş. Altfel, Queen ŞI Adam Lambert au livrat exact ce a vrut publicul, la ora la care au promis că o vor face (spre mirarea celor care nu prea trec pe la concerte). Am subliniat intenţionat acel ŞI pentru că pe scenă au fost în primul rând Queen sau ce a mai rămas din trupă. May şi Taylor au cântat fiecare câte o piesă. Brian May a plâns puţin pe Love of My Life şi a avut şi o compoziţie dedicată lui Stephen Hawking şi propriei profesii, cea de astrofizician. Roger Taylor nu a rezistat pe toate piesele, dar a avut totuşi un solo cu celălalt toboşar. Da, după atâţia ani, cei doi membri rămaşi din trupa originală încă mai pot, iar numele Queen poate oferi încă momente instrumentale extraordinare. Dar stai puţin, ce-i cu Adam Lambert?

Poza Articol

Foarte mulţi dintre cei prezenţi erau cumva speriaţi de cel care dărâma cu ani în urmă American Idol. Că e prea tânăr, că e prea “gay” (pe bune că am auzit-o şi pe-asta), că seamănă prea mult cu George Michael (aici nu comentez). Ok, ştiu că Mercury îl plăcea pe Paul Rodgers, dar Adam Lambert e mai potrivit pentru trupă, atât ca solist, cât şi ca prezenţă scenică. Este fie hipermasculin, fie “divă”, vorbeşte publicului când umil, când arogant, iar costumele lui de scenă sunt atât de sclipitoare, încât îi face pe colegii lui de scenă să pară desprinşi dintr-o trupă black metal. Peste toate astea, Adam Lambert este însă un solist de prima mână, la fel cum erau şi predecesorii lui. Nu are timbrul cald şi vibrant al lui Freddie, dar are plaja şi înălţimea potrivite şi execută impecabil orice piesă Queen. În plus, a adus la concert şi propriii fani, unii destul de dubioşi, aş spune.

Adam Lambert nu vrea şi nu intenţionează să fie Freddie, lucru de care ne-a asigurat, dar a putut şi a vrut să ofere un spectacol ca la carte. Regretatul solist original si-a facut şi el apariţia sub forma unei înregistrări. Altfel, de auzit, am auzit mai toate hiturile ultracunoscute ale celor de la Queen, deşi mi-ar fi plăcut să fi strecurat şi un Princes of the Universe pe undeva. Da, ştiu că nu era în setlist, dar nici alte piese nu erau şi uneori chiar e relaxant să crezi în magie…

Gregorian (Mai 2016)

Gregorian a fost una dintre puţinele trupe de cover-uri care mi-au plăcut de la prima audiţie, o audiţie care s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Deşi are şi materiale proprii, unele chiar foarte bune, corul dirijat din umbră de Frank Peterson (fost membru Enigma) face sau făcea de mai bine de 17 ani cover-uri în stil gregorian după piese rock clasice şi piese metal, reorchestrând complet atât hituri U2, cât şi piese de la H.I.M. sau Metallica. Continue Reading»

Eroi, pagani si imnuri gotice

Posted by on 19 May 2014 | Tagged as: Muzica

Pentru ca v-ati manifestat in numar coplesitor dorinta de a citi noi recenzii muzicale, m-am induplecat intr-un final sa dau curs rugamintilor. Articolul asta e pentru voi, doritorii de metal…pentru toti trei!

Daca luna trecuta ma vaitam ca metalistii s-au cam inmuiat, n-as putea spune ca eu am ramas tocmai “true” – asta ca sa parafrazez un mosulet care la 60 de ani inca se imbraca in spandex. Cu alte cuvinte, efectele imbatranirii si maturizarii (as vrea eu) se vad si in playlist. Asta nu inseamna ca mi-am schimbat preferintele, ci ca ponderea lor e diferita fata de ce imi ofereau obsesiile trecutului.

Chiar si asa, exista trupe pe care le-am urmarit inca de la primele aparitii si despre care nu ma pot abtine sa nu-mi dau cu parerea. Albumele aruncate aici apartin unor astfel de trupe.

Sabaton – Heroes (2014)

Heroes - Cover

De la ultimul Heroes, mai toti ascultatorii au avut asteptari mari. Nu atat pentru ca Sabaton e genul de trupa care a gasit o nisa interesanta si a muls-o pana la epuizare, ci pentru ca asta este primul album inregistrat integral in noua componenta. Dupa interesantul si oarecum diferitul Carolus Rex, suedezii se intorc la stilul care i-a consacrat: un power metal influentat de anii 80′ si punctat cu vocea de fierastrau a lui Joakim Broden. Dupa ce materialul precedent a dedicat ode vechilor regi ai Suediei, Heroes se intoarce la tematica preferata a trupei: Al Doilea Razboi Mondial.

Spre multumirea fanilor si linistea solistului, inlocuirea a patru membri din trupa nu a distrus potentialul creativ al celor doi ramasi (responsabili de altfel si pentru compozitii). Heroes este un album solid, lucru demonstrat din plin si de cele doua single-uri: To Hell and Back si Resist and Bite. Respectivele piese sunt cam si cele mai bune de pe album, desi Night Witches, Soldier of Three Armies si Far From The Fame merita la fel de bine un loc in playlist.

Pe langa faptul ca Broden canta din ce in ce mai mult si zbiara din ce in ce mai “melodic”, albumul mai contine o mica ciudatenie, si anume o balada. The Ballad of Bull e o aparitie ciudata in discografia Sabaton pentru ca, spre deosebire de alte “balade” de-ale suedezilor (Light in the Black, Purple Heart), piesa asta nu erupe in coruri epice si chitare zgomotoase. Este chiar o…balada. Daca aveti editia speciala a albumului, merita sa acodati ceva timp si pieselor bonus, mai ales cover-urilor Metallica si…Battle Beast (o formatie tanara, dar promitatoare).

Per total, desi ma asteptam ca muzica trupei sa mearga intr-o alta directie dupa Carolus Rex, nu pot spune ca Heroes are o problema. Este un album bun care va multumi vechii fani Sabaton. Pana cand o sa ajungeti la propriul verdict, va las cu To Hell and Back, o piesa dedicata lui Audie Murphy, unul dintre cei mai decorati eroi din Al Doilea Razboi Mondial. Piesa ii surprinde perioada de depresie si dependenta de dupa razboi.

Elvenking – The Pagan Manifesto (2014)

The Pagan Manifesto

Elvenking e una dintre trupele pe care mi s-a pus pata in liceu si pe care le-am urmarit multa vreme. Fidelitatea mea auditiva s-a datorat nu doar curiozitatii de al vedea pe adolescentul Damnagoras crescand (solistul s-a alaturat trupei in 1998, cand avea doar 17 ani), ci pentru a testa cat de mult ma pot dezamagi compozitiile lor ulterioare. Dupa un prim material care parea sa fi dus reteta Skyclad, inspiratia trupei, intr-o directie noua (un folk metal melodic si bine punctat de vioari), Elvenking au continuat cu albumele Wyrd si Winter’s Wake, ambele foarte bune, desi al doilea n-a beneficiat de prezenta lui Damnagoras. Apoi a urmat The Scythe, o schimbare ciudata si mai comerciala, cu elemente de metalcore si growling destul de iritante. Lui i-a urmat un album acustic acceptabil si doua albume mediocre. Red Silent Tides si Era au dus trupa si mai mult intr-o zona unui sound generic cu mici momente de claritate, sound punctat de un solist care se incapatana sa nu cante, desi abilitatile il recomandau.

Ei bine, The Pagan Manifesto e albumul pe care vechii fani il asteptau. O intoarcere la sonoritatile initiale ale trupei. Un album curat, cam prea vesel pentru genul caruia ii apartine, dar bine lucrat si foarte ascultabil. Daca Elvenlegions, piesa aleasa pentru promovare, nu m-a impresionat, The Pagan Manifesto mi-a rezervat cateva surprize. Nu, nu-i vorba de epopeea de 12 minute numita King of the Elves, de interesanta Witches Gater sau de instrumentalele inedite (recomand aici Cyfarwydd, piesa bonus). Vorbesc despre piese ca The Druid Ritual of the Oak, Moonbean Stone Circle, balada Towards the Shores, excelenta Grandier’s Funeral Pyre si progresiva Black Roses for the Wicked. Piese unde italienii par sa fi gasit echilibrul intre chitare electrice, vioare si voci inalte. De altfel, mai tot albumul seamana la nivel de compozitie si structura cu ce puteam asculta pe Wyrd si Winter’s Wake. Cateva tipete (pe The Solitaire, de exemplu) si pasaje de umplutura mai sunt, dar, per total, The Pagan Manifesto suna excelent.

Fata de cam tot ce au scos in ultimii sapte ani, ultimul album Elvenking este mai bine produs, mai melodic si mai aproape de revolutia promisa la inceputuri (exista chiar si o piesa pe tema “revolutiei pagane”). Elvenking vin in Romania in octombrie. Pana atunci insa, playlist-ul nostru poate mesteca in voie The Pagan Manifesto.

Macbeth – Neo-Gothic Propaganda (2014)

Cover

Macbeth sunt o trupa italiana care a pornit cu un sound destul de greu (similar primelor albume Theater of Tragedy) si, dupa cateva schimbari de componenta, a evoluat spre o muzica similara cu cea a conationalilor de la Lacuna Coil. Diferenta ar fi ca aici ambele voci, atat cea feminina, cat si cea masculina, sunt bune. Andreas se poate plimba intre grohaiala si accente de tenor, pe cand Morena placuta si suficient de clara, chiar daca uneori vocea ei pare destul de comuna.

In mod normal nu cred ca as umple paginile cu recenzii la trupe precum Macbethm dar s-a intamplat ca oamenii astia sa fie pe un CD la momentul potrivit si sa tot revina ocazional printre preferinte. Neo-Gothic Propaganda este, din pacate, un album destul de monoton. Spun din pacate pentru ca trupa n-a mai lansat nimic nou timp de sapte ani si vechii fani aveau asteptari mai mari. Daca pe piese precum Scent of Winter combinatia de riff-uri grele si voci in tandem functioneaza foarte bine, pe altele compozitii ritmul se lupta din rasputeri sa combata plictiseala. Albumul pare intr-adevar inchegat si muncit, dar parca nu ofera schimbarea de care Macbeth avea nevoie. Trupa a ajuns sa semene destul de mult cu nemtii de la Xandria. Asta ar fi un compliment, daca am fi in 2005.

Pe Neo-Gothic Propaganda exista totusi piese pe care ar merita sa le includeti in lista. Recomand The Archetype, Dogma si Void of Light, daca aveti timpul si cheful.

As fi vrut sa mai dezbat aici si alte materiale precum Raided Land, de la Human Fortress, o trupa care in 2004 a dat poate unul dintre cele mai bune albume power metal scrise vreodata pentru ca ulterior sa se piarda in schimbari de componenta si materiale neinspirate. Pot spune ca acum, daca tot e epoca revenirilor, germanii au redevenit o ”fortareata umana”. Jioti Parcharidis s-a dovedit greu de inlocuit, dar eu cred ca noile piese demonstreaza ca Human Fortress si-a regasit intr-adevar formula. Daca mai aveam “spatiu” pe blog, as mai fi scris si despre ultimul album Arkona si poate despre ultimul Edguy (cu tot cu ciudatul lor cover Falco si referintele la Steve Harris). Inca putin si va povesteam despre cum s-au hotarat Sonata Arctica sa faca din nou muzica. Despre asta insa, cu alta ocazie.

P.S: Ma gandeam sa ridic din nou problema clipurilor de doi bani care nu fac decat sa scada valoarea unor piese. Inteleg ca nu sunt bani pentru a ilustra versuri despre batalii, odisee sau dragoni, dar parca as prefera sa nu vad de fiecare data trupele filmate intr-un beci cu pitici din After Effects deasupra capului.

Vikingi in Parcul Carol

Posted by on 30 Apr 2014 | Tagged as: Muzica

“As vrea sa citesc iar cronici de concerte si recenzii de albume pe blogul asta!”, spuse Nimeni cu entuziasm.

Cu lansarile Sabaton si Elvenking la usa si cu peste un an de la ultima abatere, am zis sa va livrez o cronica la cald. In cazul de fata, o sa va spamez cu a doua venire a suedezilor de la Amon Amarth in Romania, din 29 aprilie. Inainte sa incep sa aberez, as vrea sa spun ca: fratilor, ne-am imputinat si, din pacate, maturizat! Daca “maturizare” e un cuvant greu in contextul bataliilor imaginare cu dragoni, as spune macar ca am…imbatranit. Chiar daca in ultimii doi ani n-am mai frecventat cu aceeasi pasiune cantarile, calmul si civilizatia publicului ma linisteste si sperie in acelasi timp. Ori s-au perfectionat firmele de securitate, ori pustii care faceau mosh pit-uri au ramas fara subventii. Sigur, scena romaneasca de rock si metal n-a fost niciodata una prea agresiva, dar uneori ai impresia ca asisti la centenarul Marina Voica.

Sa revin insa la concertul de ieri. Arenele Romane nu-s chiar locul meu preferat de joaca, iar cortul ala dubios nu e doar moartea pasiunii, ci si a sonorizarii. Cu toate astea, in ciuda unor mici probleme din trecut, Maximum Rock si Promusic Events nu pot fi acuzati de amatorism. Cortul se justifica sub “amenintarea” ploii, iar restul de elemente au fost suportabile pentru cei maxim 3000 de oameni din zona: garderoba si toaletele erau functionale (unisex, din pacate pentru doamne), paza decent antrenata, iar chioscurile de bauturi nu ne-au stresat cu jetoane. Mi-ar fi placut ca interdictia de a fuma in cort sa nu ramana doar la nivelul unui mesaj labartat pe monitoare. Nefiind insa fumator, nu am idee cum e sa stai patru ore fara viciu, dar nici nu ma scoate empatia afara din casa. Acum, legat de muzica…

GOD – The Barbarian Horde 

Dupa zeci de incarnari si ani de activitate, iesenii de la GOD au prins secretul trupelor mari: metalul “pagan” se simte mai bine cu o coregrafie. Si exact asta ne-au si oferit: spectacol. Desi erau prima trupa de pe scena si n-au avut decat o jumatate de ora, romanii au venit cu torte, stindarde cu lupi dacici, scutieri si domnite. Chiar daca din vechea trupa n-au mai ramas prea multi membri, nou venitii nu sunt de lepadat. Aici trebuie sa o amintesc pe domnisorica de la vioara care a intervenit si cu vocea. N-am idee de varsta ei (parea usor…minora), dar pot sa garantez ca a atras atentia hoardei din fata mea. La capitolul piese, nefiind mare fan al trupei, am identificat doar piesa Glia la intrarea pe scena, Noaptea si Legea Pamantului, dar n-as putea sa garantez.

Daca sonorizarea nu i-a prea ajutat, profesionalismul si interventiile in ”dulcele grai moldovenesc” le-au adus publicul aproape si cateva cereri de bis. GOD au plecat de pe scena la 20.00, dar am ramas cu impresia ca ar trebui sa mai ascult o data ultimul lor material, EP-ul Zal Mox. Un folk metal bine executat care-si poate gasi cu usurinta locul la festivaluri ceva mai mari.

Hypnos

Dupa ceva Hatebreed in boxe si dupa un ”player error” in monitoarele laterale, au urcat pe scena cehii de la Hypnos. Cum schimbarea siglelor si probele de microfon au fost rapide, oamenii au inceput sa cante mai devreme, oferindu-mi timp sa realizez ca death metal-ul lor furios si tehnic nu e pe gustul meu. Cu alte cuvinte: au fost faini, dar m-au plictisit. Avand in vedere ca sonorizarea s-a imbunatatit vizibil in comparatie cu GOD, cred ca fanii Hypnos au cam primit ce voiau. Asta si un joc de lumini simpatic la inceput.

Eu nu am fost miscat nici de engleza brutalizata de solist (“Let’s be enjoyed!”, “Open the Internet!”) si nici macar de piesa din anii ’80 “pe care poate o stiti, desi o cantam cu alta trupa”. Am apreciat incercarile de comunicare in romana (“buna seara”, “multumesc” si restul de clisee), bass-ul fara cap Hohner al solistului si suflanta care a propulsat pletele trupetilor in perioada de glorie metal-ului. Cu toate dedicatiile facute mamei solistului si Bucurestiului, n-am putut retine prea multe piese, Inverted ramanandu-mi totusi in memorie. In cuvintele solistului: “we have video on the Internet”, cuvinte ce demonstreaza ca muzica e o limba universala (dupa cum sustinea si el, de altfel), dar engleza mai are de asteptat.

Amon Amarth

Dupa o tura prelungita de Iron Maiden in boxe si ceva pregatiri de lupta conduse de ”the local viking crew”, Amon Amarth a intrat pe scena la 21.30, ora respectata la fix de organizator. O panza imensa cu coperta albumului Deceiver of the Gods si cateva armate barbare imprimate in lateral. O sonorizare intr-adevar buna si un joc de lumini simplu, dar eficient (un joc de umbre, daca e sa fim corecti). Cu alte cuvinte: un nivel peste, nivel pe care l-au confirmat si vikingii din jurul scenei care au strans randurile de la primele semne.

Vikings

Acum, as trebui sa spun ce super fan Amon Amarth am fost, dar as minti cu nesimtire. E una din trupele care m-a prins foarte greu, dar si cand m-a prins… In orice caz, death metal-ul melodic cu teme nordice mi s-a parut mereu putin exagerat (acum ma intreb cu ce comparam exact, probabil cu desfasurarea “finuta” a unor trupe de viking metal precum Ensiferum, Einherjer sau Equilibrium). Dupa ceva vreme am inceput sa-i apreciez pe suedezi, de vreo 3 ani incluzandu-i definitiv in playlist. Pe de alta parte, daca Amon Amarth nu se numara totusi printre favoritii vostri, merita totusi sa-i vedeti live. E o recomandare primita si de la cei care au asistat la prima venire a trupei.

Johan Hegg este intr-adevar un ”front man”. Interactioneaza cu publicul, are o engleza impecabila si a afisat probabil cea mai in regula “romana” de pana acum (pornind de la Joey DeMaio in sus). In al doilea rand, in ciuda unei burti in crestere, omul e al naibii de “viking” si stie cum se poarta o barba. Daca adaugam si cornul de bivol din dotare (nu e o metafora retarda), intelegem de ce nenea asta a fost ales sa joace in Northmen – A Viking Saga.  Din moment ce am pornit cu solistul, ar fi de mentionat ca pe 29 aprilie a fost si ziua lui. Pe langa fanii romani care i-au cantat “Happy Birthday”, Hegg a fost surprins de ceilalti membri ai trupei si de organizatori care i-au adus un tort si o sticla de sampanie (sticla “impartita” cu toti fanii din primele randuri, alaturi de o felie de tort).

Amon Amarth au inceput cu Father of the Wolf urmat de Deceiver of the Gods si au jucat tare pana la sfarsit. Imediat dupa, Death in Fire ne-a facut sa urlam ca apucatii timp mai bine de cinci minute. Daca albumul care da si numele turneului a ocupat o parte insemnata din playlist, nu pot sa spun ca materialele vechi au fost neglijate. Am prins un As Loke Falls, dar si Guardians of Asgaard, Runes to My Memory sau Cry of the Black Birds. Varyags of Miklagaard a sunat mai bine decat pe album, iar Destroyer of the Universe a intrat dupa o runda de “Skol” (Noroc) si “Cum va simtiti?”, completate de “I’m glad the ballet is over!”. La bis s-a marsaluit pe Twilight of the Thunder God si, evident, The Pursuit of Vikings.

Mi-au lipsit Fate of Norns si Victorious March. N-as zice oricum ca 90 de minute, cat ne anuntau oamenii ca au cantat, e chiar un supra efort. Nu cand asculti un om de 80 de ani cantand trei ore (stiu ca e altceva, dar totusi). Altfel, un concert reusit din punctul meu de vedere. O executie excelenta si un show live care mi-a amintit ca, in ciuda preoconceptiilor legate de genul abordat, Soderberg si Mikkonen sunt niste chitaristi fantastici. Imagini mai clare puteti vedea aici.

Pe final, as vrea sa revin putin la prima afirmatie, legata de cumintirea metalistilor. La un moment dat, se asezase langa mine un zdrahon pe la vreo 35, plin de muschi si cu pleata pana la cot. Dupa ce au iesit de pe scena cehii de la Hypnos, omul a fost sunat de sotie sau prietena. Ei bine, toata aura de razboinic viking s-a topit sub cuvintele ”Da, iubi, sunt de-aia care grohaie, nu-ti plac tie. Lasa ca mergem maine in parculet si o luam si pe Ioana!”.

P.S: Stiu ca mi-au ruginit piulitele si am ceva restante de albume si concerte, dar nici voi n-ati strigat. Voiam initial sa scriu despre Dreamhack si meciurile dintre echipele Alliance si Cloud 9, dar cred ca nici jucatorii de Dota 2 nu treceau de primul paragraf.

 

Sabaton, Episodul III – Intoarcerea metalului

Posted by on 22 Mar 2013 | Tagged as: Muzica

A venit si momentul ala in care ma duc la concertul unei trupe pentru a treia oara…

Sabaton este trupa in cauza si i-am vazut in Silver Church in 2010 si la Rock The City in 2011. Avand in vedere ca pe 19 martie, la Turbohalle, oamenii au venit insotiti de inca doua trupe, in articolul de fata voi insista ceva mai mult pe ele. Nu de alta, dar cei trei cititori care au trecut de prima fraza ar putea fi mai interesati de Eluveitie, o trupa elvetiana pe care-mi doream de mult timp sa o vad live.

Dupa vechiul meu obicei, voi incepe cu detaliile irelevante, precum locul concertului. Turbohalle, o hala amenajata in fostul spatiu al uzinelor Turbomecanica, sufera vizibil de “sindromul Naomi”. Nu s-a hotarat deloc ce vrea sa fie. Un spatiu dedicat genului de “rave”-uri care spargeau peretii ruinelor cu ani in urma? Un spatiu dedicat subgenurilor industriale, fie ele electronice sau “metalistice”? Greu de spus. Combinatia de tevi lipite cu banda adeziva, ziduri viu decorate si panouri electrice slab mascate este ciudat completata de scena mica si izolatia fonica neuniforma. Toaletele relativ curate si spatiul pentru nefumatori contrazic insa impresia de ruina care te cuprinde la primul contact.

Si totusi…am vazut destule concerte mai ciudat organizate. A existat o ordine, a existat o garderoba. In ciuda pretului mare pentru niste jetoane deloc necesare, evenimentul a fost totusi decent pus la punct. Dupa prezenta de spirit a paznicilor, ai fi zis ca suntem la un ditamai festivalul. In fine. Primii pe scena au urcat ungurii de la Wisdom, baieti care din fericire n-au avut parte de nicio doza spontana de nationalism. Desi ulterior am vazut  vreo doua tricouri  mai dubiose prin public, metalistii au demonstrat inca o data ca oricat te-a incapatana, iti vei respecta intotdeauna ”fratii intru metalul”.

Despre Wisdom, nu stiu ce sa zic. Pe de-o parte mi-au placut. Mi-au amintit de epoca nu prea indepartata in care power metal-ul “epic” umplea sali si ridica păşuni in picioare. Ca stil, Wisdom se plaseaza prudent undeva intre Iron Maiden, Manowar si Hammerfall. Solistul canta intr-un falsetto nu prea grozav, insa backing vocals-ul chitaristului da o nota generala destul de placuta. Putinii care au recunoscut ceva piese au reactionat pe Judas, Live Forevemore (amintind putin de Mano…) si pe subtil intitulata Wisdom. Aspectul care nu permite inca Wisdom sa mearga mai departe ramane partea lirica, o adunatura de versuri cliseu cantate intr-o engleza simplista.

Pe Eluveitie i-am ratat si in trecut, asa ca-i asteptam de ceva vreme. Elvetienii au intrat la fix si au cantat mult prea putin pentru numarul de urlete care i-a intampinat. Fiind la capatul unui turneu mondial de un an si jumatate, Eluveitie au fost nevoiti sa cante fara Anna Murphy, vocea feminina si cea din spatele instrumentului numit hurdy-gurdy. Mi-ar fi placut sa aud un Brictom, Omnos sau A Rose for Epona, dar Chrigel Glanzmann a compensat pe cat posibil, asa cum a promis la inceputul concertului. Ca veni vorba despre el, solistul Eluveitie canta la flaut, cimpoi si la cam tot ce prinde, in timp ce isi mentine vocea guturala (intre growling si howling) la cel putin o octava peste medie. Tehnica lui este subiect de invidie.

Desi oboseala vocala incepuse sa se resimta spre final, Eluveitie au rupt “scenuţa” prea putin incapatoare pentru 7 oameni. Cimpoaie, flaute, vioara si Luxtos, Inis Mona, Havoc si Thousandfold executate perfect. Mi-a lipsit Of Fire, Wind and Wisdom, dar imi pastrez doleanta pentru concertele viitoare. Impresionat de metalistii romani, Glanzmann a pus de un ditamai moshpit-ul, asigurand mult prea vigilentii paznici (aceiasi care ne-au pipait temeinic la intrare) ca nu se va intampla nimic. In caz contrar, urma sa primim toti o bere. Si astfel am asistat la singurul moshpit din viata mea care a inceput pe un solo de flaut.

(Poza a fost preluata de pe iconcert.ro, insa ii atat de faina, de zici ca io’ am facut-o!)

Daca la Eluveitie n-am avut de ce sa ma plang, iar la Wisdom nu mi-a prea pasat, la Sabaton sunetul a fost destul de nasol, mai ales in prima parte a concertului. Din moment ce am tot scris despre ei, o sa va spun ce am auzit nou anul asta. In primul rand, sistemul “alege-ti piesa” mi-a placut. De vreo 3 ori, piesa de pe scena a fost determinata de urletele publicului. Desi a fost probabil un artificiu pentru a scurta setlist-ul, am putut alege Into The Fire (in detrimentul lui Attero Dominatus), dar nu si Carolean’s Prayer. In al doilea rand, piesa “The Hammer Has Fallen” a fost cantata cu Joakim Broden la clape. O chitara acustica l-a acompaniat pentru primul minut al piesei, dupa ce solistul a facut vreo doua ”glumite melodice” legate de Van Halen si Abba. Nu in ultimul rand, am apreciat interpretarea live a piesei Swedish Pagans (o piesa bonus care-si are mai degraba locul pe stadion) si interpretarea in suedeza a piesei A Lifetime Of War.

In mare, trupa s-a concentrat pe Carolus Rex, cu piese ca Gott Mitt Uns sau Poltava in prim plan. Am avut o curiozitate legata si de noii instrumentisti. In afara de Broden si de dubiosul lui basist, mai toti membrii trupei fusesera schimbati. Nou venitii se descurca onorabil, cu un mare plus pentru chitaristul Chris Rorland care face si un backing vocals excelent. Se simte insa lipsa unui clapar de concert. Altfel, pe langa noul album, am putut auzi si un Ghost Division, 40-1, Uprising, The Art of War si Primo Victoria. Daca intrarea s-a produs pe vesnic sarcasticul “The Final Countdown”, dupa o ora si jumatate de concert, Sabaton a incheiat cu Metal Crue. Per total, suedezii au prestat onorabil, dar parca nu la fel de viu ca in Silver Church.

P.S: Daca tot ati sarit direct la final, merita sa va livrez si o anecdota de concert. Doi rockeri trecuti bine de treizeci, imbracati in piele neagra si cu tinte. In timp ce-si sorbeau berea, unul dintre ei trage o concluzie sublima: “Bai nene, nasol Turbohalle asa. Clubberii astia n-au deloc gusturi, frate!”.

Portia lunara de muzici

Posted by on 13 Sep 2012 | Tagged as: Muzica

Dupa niscaiva amintiri si articole mai serioase, urma si portia obligatorie de spam muzical…

Luna asta am pus pe tava vreo trei albume, doua de folk metal si unul de black romanesc. Ca fapt divers, in trupa de black canta si o ruda a unui cunoscut rapsod popular. Pana atunci, sa purcedem la intors muzica pe dos.

Ensiferum – Unsung Heroes (2012)

Desi umbla vorba prin targ ca mi-am cam innebunit cititorii cu folk metal si alte paganisme, cand iese un album Ensiferum, e musai sa astern cateva randuri online. Ensiferum e genul ala de trupa care scoate materiale rar, lasate intotdeauna cu mici controverse. Odata cu plecarea lui Jari Maenpaa (actualmente Wintersun) si cu venirea lui Petri Lindroos (fost Norther) in trupa, multi le-au prevestit zile negre finlandezilor. Culmea, materialele discografice cu Petri Lindroos nu au fost deloc rele, ba chiar cu mult peste albumele de pagan/viking metal ale altor trupe. Totusi, o samanta de indoiala a ramas, desi growling-ul lui Petri este mai mult decat satisfacator si la fel e si chitara lui in concerte.

Daca precedentele From Afar (care culmea, mi-a placut), Victory Songs si EP-ul Dragonheads au ridicat cateva sprancene in randul fanilor mai vechi, pot sa spun ca Unsung Heroes le va aduce treptat zambetul pe buze si halbele in aer. Albumul este probabil cel mai promovat material al trupei si, in acelasi timp, cel mai bun album de la Iron incoace.

Acum, daca tot am inceput cu concluzia, n-ar fi rau sa trec putin prin Unsung Heroes. Dupa instrumentalul Symbols, deloc rau, albumul se deschide in forta cu piesa In My Sword I Trust, piesa cu videoclip. O piesa clasica Ensiferum careia nu prea ai ce sa-i reprosezi. Chitara, growling-ul inteligibil si alternanta dintre pasajele melodice si cele agresive sunt la locul lor. Acelasi lucru se poate spune si despre piesa care da titlul albumului si anume Unsung Heroes, piesa care debuteaza cu un riff care aduce aminte de perioada “Tale of Revenge”.

O alta piesa care a fost lansata inainte de album, Burning Leaves, incepe lent, dar devine la randul ei o adaugare excelenta in catalogul Ensiferum. Celestial Bond este o piesa coral-instrumentala dusa in spate de o voce feminina, unde growling-ul nu-si face deloc aparitia, dar care se muleaza perfect pe ritmul in scadere al albumului. Retribution Shall Be Mine aduce insa sound-ul Ensiferum pe linia de plutire a metalului, animata fiind de un riff furios. Piesa Star Queen (Celestial Bond Part II) este la randul ei saraca in growling, vocea predominanta fiind de data asta una masculina. Din nou, o piesa excelenta.

Pohjola profita de un ritm mai “epic”, pe cand Last Breath este la randul ei o piesa unde growling-ul lipseste. Evident pentru oricine a ascultat un album Ensiferum, piesa de peste 10 minute (de 17 aici) incheie magistral albumul folk al anului.Pentru doritorii de “senzatii” tari, exista si o piesa bonus, un cover dupa superba balada metal Bamboleo, de la Gypsy Kings. Nu, serios, chiar exista un cover Gypsy Kings facut de Ensiferum, cover care, culmea, nu suna prea rau, dar nici suficient de bine pentru a-l recomanda. Ramanem deci la album.

Probabil ca recenzia asta pare un imens elogiu adus trupei Ensiferum, dar chiar nu am putut gasi o piesa care sa-mi displaca (si am stat ceva la masa verde). La cum suna Unsung Heroes, fostul solist Ensiferum si trupa lui actuala vor avea mult de lucru cu albumul pe care tocmai l-au anuntat (dupa o pauza de 8 ani, daca nu ma insel). Pana atunci insa, auditie placuta si…sabiile sus!

Marchosias – Above the throne of God (2012)

Marchosias sunt o proaspata trupa clujeana de black metal, trupa in care canta si nepotul lui Nicolae Furdui Iancu. Ok, recunosc ca n-a fost o introducere corecta, dar majoritatea cititorilor au tendinta de a sari orice fel de recenzie sau recomandare de trupa romaneasca.

Lucrul asta nu e deloc corect, din moment ce Marchosias isi abordeaza genul intr-un mod corect si interesant. Nefiind un mare fan black metal, am fost destul de reticent in prima faza la Above The Throne of God, primul EP al trupei.La nivel de sound, Marchosias se apropie de “greii genului”, venind cu un sound “raw” sau “true”, daca vreti (neprocesat). Nu-mi dau seama daca este un efect voit, sau daca pur si simplu clujenii au decis sa nu investeasca prea mult in primul efort muzical. Cert este ca uneori efectul e placut, iar alteori iti doresti ca mixajul sa nu fi fost facut in garaj. Continue Reading»

Next»