Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Asumarea apartenenței și afirmarea identității

Posted by on 24 Aug 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

Grădinarul Paradisului

Posted by on 13 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum vreo săptămână, în drum spre birou, am descoperit întâmplător un strop de normalitate, într-un Bucureşti populat de buline roşii.

Ce am găsit de fapt? Pe un zid părăginit, aflat lângă o clădire cu un risc seismic greu de încadrat, cineva lăsase spre admiraţia publică o serie de desene schiţate, cu iz religios. Desenele în sine oscilau între inedit, interesant şi bizar, iar titlul, “Atingerea inefabilului”, părea desprins din jurnalul TVR.

Ce era însă de necontestat era efectul lucrării asupra zonei de expunere. Mai toţi cei care au văzut muralul, căci stilul era departe de “tradiţionalul” grafitti, s-au oprit şi au făcut o poză, în megapixeli sau metapixeli, pentru amatorii de analog. Asta într-o zonă unde înainte fusese un WC ecologic abandonat şi o groapă de gunoi improvizată…

Bucuresti

Nefiind tocmai lămurit de cele văzute, am decis să las imaginile de mai sus moştenire Facebook-ului şi să le permit neglijent să dispară. Foarte recent însă, convins de jumătatea mai plimbăreaţă, m-am întors în zona cu pricina pentru a-l descoperi, tot întâmplător, pe autorul desenelor. Acelaşi autor care, în momentul revelaţiei, tocmai terminase de pictat şi restul zidului, lăsând la locul faptei nişte saci de pânză, cu aspect solemn.

In Lucru 2

Oare cine o fi făcut expoziţie pe zidul ăsta? am mormăit mai mult pentru plăcerea de a mă auzi. În momentul ăla, bătrânul care părea că face curat prin zonă mi-a aruncat simpatic câteva cuvinte: Grădinarul Paradisului, tinere! Eu doar termin aici. Să vedeţi numai cum pică soarele pe ele mai târziu!

In Lucru

O Golgotă în relief, pictată pe o piatră desprinsă din zid. Un păstor şi câteva capre cu privire ciudată. Doi căţei, nu foarte diferiţi de cei care ne tăiaseră adineaori calea. Flori stilizate cu texte încurajatoare despre Bucureşti şi câteva pictograme cu modele binare. Peste toate, celebra scenă a Fecioarei cu Pruncul repetată de zeci de ori. Toate, în “naiva” paletă de culori a primelor filme marca Wes Anderson. Vasile Mureşan, mai cunoscut (chiar foarte cunoscut) drept Murivale tocmai îşi încheiase ultima operă.

Murivale - Intre Doua Lumi

Un bătrânel simpatic, acompaniat de patrupede cu pasiuni culturale. Un pictor cu un stil eclectic, pe care puţine expoziţii sau documentare l-au putut cuprinde.  Ştii de ce am pictat Maica şi Pruncul? răspunde autorul la o întrebare venită din partea prietenei. Pentru că bucureştenii ori mâzgălesc, ori îşi fac nevoile pe ziduri. Ori, pe mama tuturor nu-ţi vine să… înţelegeţi dumneavoastră.

Poarta Digitala

Poarta asta închisă e o bucată de fier. Am zis că pe-asta o las calculatoarelor, de-asta am făcut modelul ăsta cu 1 şi 0. E mai greu de explicat, dar de-asta i-am zis Atingerea Inefabilului, Kilometrul Zero.

Evident, ar fi trebuit să fac ceva mai multe poze, dar telefonul nu era tocmai potrivit pentru operaţiunea asta. Eh, lasă, faceţi poze şi aşa! Vă place sau nu, să o puneţi totuşi pe Facebook. Sigur o să luaţi multe Like-uri! Îndemnul nu era departe de adevăr, dat fiind succesul primei tentative.

Scara

Nu ştiu dacă arta bisericească e pe gustul meu, dar e clar că arta în general e binevenită într-un oraş unde clădirile istorice se prăbuşesc peste propriul trecut. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini din zonă (plasată mai sus de micuţa piaţă volantă de pe Sfânta Vineri) aveţi la dispoziţie contul de Facebook al autorului, dar şi un scurt filmuleţ făcut de… Grădinarul Paradisului.

P.S:  Într-o altă notă, eu cred că sunt unul dintre dubioşii ăia care chiar consideră Bucureştiul un oraş frumos, deşi nu s-a născut în el.

Nevoia de Idoli

Posted by on 15 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Recent, in timp ce rasfoiam o revista primita in timpul unui scurt zbor, am dat peste un interviu cu un personaj ale carui iesiri creeaza de fiecare data valuri …

Interviul in cauza il avea in prim plan pe Dan Puric, pus intr-o ciudata antiteza cu eternul, dar simpaticul, carcotas Radu Paraschivescu. Intentia autorului sau a autoarei interviului a fost sa puna in opozitie discursul mistico-nationalist specific lui Puric cu tocul critic al lui Radu Paraschivescu. Un fel “omul care ne vede frumosi si stralucitori” in antiteza cu “omul care ne vede plini de metehne”. Desi sunt un cititor al lui Radu Paraschivescu, recunosc ca interviul cu Puric m-a prins mai rapid, dar dintr-un cu totul alt motiv decat si-ar fi dorit redactorul.

In ciuda scaderii in popularitate, Dan Puric ramane un personaj fascinant. Pe de o parte avem un actor talentat si unul dintre cei mai buni reprezentanti ai pantomimei romanesti, pe de alta parte avem un om al carui discurs frizeaza patologicul. Dan Puric s-a erijat in salvator al “sufletului romanesc” si in “deschizator al drumului catre biserica”. Omul vorbeste despre concepte istorice pe care nu le intelege, jongleaza cu referinte culte (pe care cu siguranta si le-a insusit, dar numai dupa o interpretare deformata) si le vorbeste romanilor asa cum li se vorbea in 1933. Dan Puric reuseste in cateva paragrafe de text sa trezeasca o mandrie nationala autentica si sa o transforme rapid intr-un fel de legionarism modern. Aproape orice interviu cu el porneste de la niste constatari usor de validat (a se vedea episodul CNA) si se termina aproape inevitabil cu un delir mistic.

Pentru orice om rational si cu temele facute, Dan Puric nu poate reprezenta altceva decat o aparitie exotica, un pericol minor in randul agitatorilor “culti”. Totusi, el are in continuare o baza destul de mare de fani care nu sunt nici tampiti, nici inculti si nici agitatori. De ce? Abia acum ajungem la problema din titlu: nevoia de idoli. Nu de eroi, nu de modele, ci de idoli. E o sete care ne macina inca de la televizarea Revolutiei, iar Dan Puric ocupă sau ocupa pana de curand un loc pe care niciun alt “brand” public nu era in stare sa si-l asume. Trecand peste adolescentii si tinerii care pleaca urechea la discursul lui (si care sunt, la nivelul populatiei statistice, irelevanti), Dan Puric vorbea si vorbeste pentru romanii “de bine”.

Romanii aia de minim 35 de ani care merg zilnic la munca, isi platesc taxele si tot spera la ceva mai bun, indiferent ce ar putea insemna asta. Sunt oameni care au terminat o facultate sau macar un liceu decent, au citit cateva carti la viata lor si au mai iesit din cand in cand din casa. Chiar daca nu sar in strada la demonstratii, nu inseamna ca nu se revolta. Sunt oameni care nu fac mare lucru pentru a schimba ceva, dar nici nu vor sa accepte ca sa accepte ca “asta e“. Categoria asta nu cuprinde in niciun caz elite, nativi online, hipsteri sau “yuppies” din marile orase, dar cuprinde mai tot, de la intelectuali de provincie la parintii multor cititori. Oameni care tin din cand in cand post, dar nu te-ar stropi cu apa sfintita daca nu esti ortodox. Oameni care se tem putin de experimentele de la CERN, dar stiu ca Pamantul n-are 4000 de ani.

Pentru ei vorbeste Dan Puric si, din moment ce nu e nicio alta voce suficient de lucida si de puternica acolo, si el si altii vor avea succes in diseminarea unei arome specifice de nationalism. Nu de alta, dar nevoia de idoli a fost enorma in spatiul post-revolutionar si foarte putini din cei care ar fi putut sa o suplineasca au “livrat”. Jurnalisti? Fie si-au distrus credibilitatea prin tabloide, fie au demonstrat ca n-au nici cea mai mica urma de coloana vertebrala. Intelectuali de “profesie”? Fie n-au vrut sa se coboare la nivelul poporului, fie n-au avut niciodata curaj sa-si asume propriile argumente. Sa nu mai vorbim despre frica de libertate care inca bantuie vocile din literatura.

Dan Puric are un loc in spatiu public pentru ca in spatiul public este loc. In acelasi mod, desi argumentarea lui e subtirica (pentru statutul profesional), iar stilul literar e departe de ideal, Lucian Boia are la randul lui un loc, unul bine pozitionat din punct de vedere comercial. Desigur, omul asta nu e in aceeasi zona a discursului cu Dan Puric, nici ca viziune, nici la nivel de coerenta, dar parghiile de promovare sunt similare. Cat timp oamenii cu un mesaj mai puternic n-au forta sau capacitatea de a se adresa celor care vor sa-i asculte, spatiul public va semana in continuare cu un muzeu bizar. Acum ma refer la esaloanele mai “curate” ale spatiului public, nu la zonele unde se plimba vindecatorii si militantii anti-vaccin.

E greu sa negi ca in societatea romaneasca exista inca loc pentru idoli. Totusi, daca trecem peste scandalurile iscate cu fiecare inmormantare trambitata de media, putem observa fenomene si mai interesante. Pentru asta, e suficient sa ne uitam la fervoarea arestarilor din ultimul an. Procurorii si reprezentantii Justitiei au devenit recent un fel de Supermani aplaudati din tribune pentru fiecare interventie. Sigur, sunt complet de acord cu masurile luate, dar trebuie sa retinem un lucru: oamenii aia isi fac IN SFARSIT treaba, indiferent de cine le-a incurajat zelul. Demersul merita admiratie, dar, totusi, cand ati aplaudat ultima data o casiera pentru ca v-a dat restul? E la fel si in lumea sporturilor, unde performantele exceptionale ale catorva varfuri ne transforma pe toti in “fani dedicati” ai persoanei, nu ai performantei. Si de altfel, asta e si problema cu “idolii”: atrag atentia asupra omului, nu asupra realizarilor lui.

Cautarea de idoli e o etapa intermediara. O societate matura are nevoie de modele, nu de idoli. Vorbim atat despre de modele internationale (asa zisele vedete “de origine romaneasca”), dar si de varfuri locale la care sa ne putem raporta. Pana a cauta si a intelege insa ideea de model, vom mai alerga o vreme dupa iluzia idolilor, iluzie care de multe ori se spulbera printr-o singura greseala sau scandal mediatic. Cand atat pustii, cat si “oamenii de bine” o sa inceapa sa caute modele, discursul unidirectional si lipsit de autocritica o sa-si caute alt public. Genul de public care are nevoie de manual de instructiuni pentru sireturi…

P.S: Nu am nimic cu Dan Puric sau fanii lui. Mai mult chiar, cred ca o (mica) parte dintre lucrurile spuse de omul asta chiar trebuie spuse. Am insa o problema cu manipularile servite ca “adevaruri istorice” si cu ceea ce manualele de psihologie neoficiale numesc “complex mesianic”.

Singuri

Posted by on 18 Apr 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

La fel ca raspunsul la intrebarea “Aveti un foc?”, exista lucruri care se incapataneaza sa apara…

Si nu vorbim doar despre politicieni cinstiti, Iepurasul de Pasti sau alte personaje imaginare. Vorbim despre lucruri pe care omenirea le asteapta de mii de ani. Lucruri pe care nici macar incercarea mea anemica de umor nu le-ar putea banaliza. Lucruri precum raspunsul la vechea intrebare: “Suntem singuri?”. Raspunsuri pe care le vrem adevarate, desi viata ne spune ca poate n-ar fi cazul sa punem intrebarea.

Fie ca facem pelerinaje la saormerii prin GPS, fie ca citim NewScientist pe tableta, e greu sa negam ca ultimii 20 de ani au impins tehnologia dincolo de imaginatie. Internetul si accesul la informatie poarta o parte din vina, inovatiile hardware si Legea lui Moore pe cealalta. Adevarata inovatie nu s-a limitat insa la disparitia suporturilor fizice, la programe revolutionare sau masini fara sofer. Adevarata revolutie a venit tocmai din liberalizarea informatiei, din faptul ca am putut urmari live experimentele de la CERN sau eclipsele totale din emisfera vestica. De la stramosi pe care nu stiam ca ii avem pana la urmele Big Bang-ului, fiecare noua descoperire a inceput sa intareasca o mai veche senzatie a filosofilor si oamenilor de stiinta.

Senzatia ca omuletii gri nu sunt altceva decat o posibilitate indepartata, pierduta in fantezia unui astronom zelos. Senzatia ca mesagerii divini nu sunt altceva decat interesantul, dar anacronicul produs al imaginatiei colective. Senzatia ca, in ciuda frumusetii intrebarii, raspunsul e ca DA, S-AR PUTEA SA FIM SINGURI!


(Un eveniment cu mai putine sanse decat Partidul Verde la alegeri).

Semnele se vad destul de clar, chiar si in mitologia populara. Cartile si filmele S.F se axeaza din ce in ce mai putin pe fascinatia “strainului”, a extraterestrului invadator si mai mult pe cea a strainului de langa noi. Proiectele ultra ambitioase precum SETI sunt din ce in ce mai rar finantate, iar fondurile globale se concentreaza spre problemele presante ale planetei (incalzire globala, sustenabilitate). Cei care isi pun intrebari sunt mai preocupati de probleme concrete si mai putin axati pe flotari ale ratiunii. In opozitie, cei care vor raspunsuri concrete sunt mult mai convinsi ca micul lor club, religia sau grupul conspirationist are dreptate, ignorand cu desavarsire argumentele contradictorii. Taberele devin destul de clare. In loc sa ne uneasca, posibilitatea de a fi singuri ne imparte in insule ale egoului.

Undeva, un batranel care a descoperit magia tabletelor imi pregateste o intrebare ascutita: adica ce vrei sa spui, ca suntem singuri in univers? Dar exista sute de dovezi ca nu e asa! Nu, nu exista nicio “dovada concreta”, ci doar indicii si posibilitati. Indicii si posibilitati pe care nu avem nici resursele si nici maturitatea, ca civilizatie, sa le exploram. Ne place sa deliram pe tema “extraterestrilor antici” si sa impletim stiinta cu religia, speculand inflacarati pe tema multiversului (in ciuda numeroaselor probleme cu teoria si a practicii inexistente). De ce? Pentru ca, la fel ca in scurta noastra viata de praf stelar (vorba lui Sagan), NE E FRICA SA FIM SINGURI.

Sincer, habar nu am daca suntem sau nu singuri (atat in sensul stiintific, cat si in cel al experientei mistice, pe care o percep ca fiind tot stiinta, dar inaccesibila). Problema e ca, pe masura ce ne holbam in imensitatea cosmosului, am din ce in ce mai mult impresia ca nu vom afla prea curand raspunsul. Asta-i si motivul pentru care vad atat in cautarea omuletilor gri, cat si in cautarea “adevaratului zeu”, o pierdere de timp. De ce? Pentru ca falsele probleme din Rai sau Galaxie nu fac altceva decat sa inlocuiasca problemele reale de pe Pamant. Problemele de langa noi, pe care le putem cu usurinta ignora in numele propriilor convingeri.

Sigur, crezurile au rolul lor si, pentru sanatatea noastra psihica n-ar fi neaparat rau sa avem unul (fie ca e credinta in ratiune pura, fie ca e afilierea la o veche traditie). Dar asta nu ne scuteste de la problema noastra principala: aceea ca suntem un musuroi plutitor intr-o imensitate inca neexplorata. Un musuroi care ar face bine sa invete sa colaboreze, indiferent de culoarea turbanului. Nu de alta, dar proba singuratii nu e tocmai o problema, ci un examen. Un examen al maturitatii noastre ca specie. Acceptarea stadiului curent de dezvoltare, a conditiei trecatoare si a faptului ca multe intrebari fara raspuns nu sunt efectiv intrebari ar putea fi un inceput. Impacarea cu propria persoana si cu locul (mic, dar important) pe care-l jucam ar fi o frumoasa continuare.

Chiar daca realitatea intra uneori cu tesla peste magie, n-as zice ca trebuie sa ne descurajam. Faptul ca suntem mici si deocamdata singuri e unul din marile noastre avantaje. Avem tot timpul si spatiul la dispozitie sa facem lucruri cu adevarat marete. De unii singuri.

P.S: Stiu ca articolul asta impleteste teleenciclopedia cu delirul, dar, in ultima vreme, mi-a lipsit somnul mai mult decat nationalei victoriile. Poate pentru ca Marte e din nou foarte aproape de Pamant, sau poate pentru ca e posibil ca Dan Brown si cei pe care i-a plagiat sa fi avut totusi dreptate.

Next»