Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Magi, extratereștri și crenvurști vorbitori

Posted by on 15 Jan 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Îndemnat de o cititoare foarte specială, am început să-mi scriu recomandările de filme obscure și pe Taste of Cinema. Dacă nu aveți însă chef de texte imense în engleză, vă pot totuși servi un text supradimensionat în limba română

E adevărat, dacă făceam un mic efort, aș fi putut scrie un articol mai interesant pentru începutul lui 2017. Totuși, pentru că nu vreau să speriem anul în curs, o să încep cu ceva ușor de ronțăit, dar greu de digerat, ca un mititel tradițional. Pentru cititorul de la masa cinci, rămâne deci o porție de recenzii, cu pâine, muștar și o garnitură de glume prăjite…

Arrival (2016)

Arrival este un film care are, printre altele și câteva idei bune, dar cam așa a fost și comunismul și știm cu toții cât de bine a funcționat. Spre deosebire însă de comunism, Arrival nu a durat 40 de ani, însă a durat mai mult decât aveam chef să stau în sală. Bazat pe o nuvelă a lui Ted Chiang și inspirat din Arthur C.Clarke și Orson Scott Card, Arrival ne prezintă momentul primului contact al pământenilor cu o rasă superioară și insistă pe un aspect des neglijat în filmele de gen: bariera de comunicare. Dacă în general extratereștrii din filme vorbesc engleza sau o emulează, străinii din Arrival nu se prezintă cu “My name is…”.

Promițătoarea Amy Adams joacă rolul unei lingviste chemată să descifreze limbajul nou-veniților. Ei i se alătură Jeremy Renner, un om de știință la fel de inutil ca celelalte personaje ale aceluiași actor (arcașul din Avengers, de exemplu). În film apare și Forest Whitaker, într-un rol prost scris, dar din care actorul scoate cam tot ce poate. Per total, Arrival pune niște întrebări interesante și vorbește inclusiv despre „alfabetizarea” omenirii, dar are un ritm slăbuț, o coloană sonoră mediocră și un scenariu plin de găuri și de artificii de tip Deus Ex Machina. Pe lângă asta, cadrele lungi, de tip „anul trei de facultate” ne aduc aminte că vedem un film de Denis Villeneuve, un regizor bun, dar departe încă de excelență.

Ca un mic spoiler, aș spune că e interesant cum o rasă a cărei limbă nu are timpuri verbale, fiind bazată pe sensuri (ceva incredibil pentru protagonista noastră, deși vorbea mandarina!), nu are probleme în a înțelege o limbă bazată pe corespondența semn-sunet (limba engleză). De fapt, pentru un om vag familiarizat cu științele comunicării și cu lingvistica, Arrival e un fel de comedie de weekend. Altfel, dacă n-aveți așteptări prea mari și nu citiți Rotten Tomatoes sau alte mizerii, s-ar putea să vă placă. E un Interstellar mai ieftin.

Dr. Strange (2016)

Ca orice film Marvel, și Dr.Strange umple afișul cu actori talentați, de la Benedict Cumberbatch, la Chiwetel Ejiofor, Tilda Swinton, Rachel MacAdams și Madds Mikelsen. Spre deosebire de alte filme Marvel, Dr.Strange chiar are o barieră de trecut: are de introdus magia în ecuație, fără să strice jocul. Dr.Strange e bine jucat și cel puțin impresionant vizual, iar personajul lui Cumberbatch, un neurochirurg ajuns vrăjitor, amintește când de Dr.House, când de Sherlock Holmes și Iron Man (roluri de care-l leagă numele lui Robert Downey Jr., alt coleg din francizele Marvel). Ritmul e atipic pentru un film Marvel, unde în general lucrurile explodează din primele 20 de minute și asta urcă Dr.Strange pe lista pasionaților.

Problema e că, oricât s-ar chinui Benedict al nostru să fie credibil și oricât de bizar-interesantă ar fi Tilda Swinton, firul narativ este atât de ridicol, încât mulți privitori vor face un efort pentru a intra în lumea propusă de Dr.Strange. Din fericire, bătălia finală mizează mai mult pe inteligență decât pe forță sau “magie” brută, detaliu ce condimentează plăcut filmul. Chiar și așa, pentru mulți rămâne întrebarea: oare nu era mai bine ca personajul principal să rămână neurochirurg? Nu de alta, dar vrăjitori avem destui…

The Girl on the Train (2016)

Deși i-am văzut mai toate filmele, nu am putut spune niciodată dacă Emily Blunt e o actriță bună sau doar o față potrivită. După The Girl on the Train, sunt în sfârșit convins că britanica poate duce singură un rol serios, fără a se târâi în urma scenariului (vezi Sicario). The Girl on The Train e bazat pe romanul cu același nume și, pentru ceea ce e în esență un thriller polițist, are suficientă atmosferă, încât să poată fi recomandat. Filmul începe cu o confesiune din partea lui Rachel, un personaj pe care nu-l poți simpatiza foarte mult, dat fiindcă amestecă în mod autentic reveria cu alcoolismul. Acțiunea se complică treptat, făcându-și privitorii să schimbe partea la aproape fiecare turnură de situație. Merită urmărit.

The Shallows (2016)

Blondina Blake Lively are din ce în ce mai des momente în care vrea și poate să joace, iar The Shallows este unul dintre ele. În cazul de față, faptul că împarte rolul principal cu un rechin, o ajută să-și pună în valoare nu doar costumul de baie, ci și o intensitate a rolului de care nu o credeam capabilă. Prin urmare, dacă aveți chef de un thriller cu accente horror, The Shallows e suficient de scurt și la obiect, încât să vă satisfacă pofta.

Incarnate (2016)

Un film cu Aaron Eckhart și cu un puști căruia i-am tot văzut figura prin filme horror. Din fericire pentru privitorii de ocazie, Incarnate nu e un film horror. Din nefericire pentru toată lumea, nici vreun alt gen de film nu prea e. În primă fază, Incarnate ne surprinde printr-o premisă foarte interesantă: un doctor (nu se știe clar în ce) intră în mintea persoanelor posedate pentru a le ajuta să-și învingă demonii. Surpriza ar fi că aici demonii nu sunt o metaforă. Cealaltă surpriză vine din faptul că, deși Aaron Eckhart se chinuie cu rolul, iar puștiul posedat e credibil, Incarnate reușește să foe foarte plictisitor. De fapt, după ce l-ai vizionat, ai impresia că regizorul ți-a povestit ce film ar face el dacă ar avea buget mai mare.

Sausage Party (2016)

Daca umorul din Family Guy vi se pare mult prea subtil, are Seth Rogen ceva fin pentru voi! Sausage Party este o animație 3D în care veți găsi referințe la ateism, la clivajul social și la concurența obsesivă de la Hollywood, dar va trebui să înotați printre referințe la organe genitale pentru a le descoperi. În aparență, Sausage Party e un film despre un cârnăcior care evadează accidental din cutia lui și încearcă să avertizeze lumea cu privire la adevărata soartă a mâncării. Totul, în timp ce se lăfăie liniștit în interiorul unei chifle apetisante (exprimarea lui Rogen e mai poetică și mai puțin recomandată minorilor).

În realitate, Sausage Party e un film în care o groază de actori mari, majoritatea din aceeași gașcă, au putut să-și dea în petec, citind niște replici stupide, vulgare și uneori amuzante. Vorbim nu numai despre amintitul Rogen, dar și despre Jonah Hill, Kristen Wiig, Michael Cera, Bill Hader, James Franco, Paul Rudd și chiar despre Edward Norton. Cum partea de animație e oricum teribilă, Sausage Party merge vizionat fără copii prin preajmă, la un hot dog…

Masterminds (2016)

O comedie bazată pe o poveste reală, despre al doilea cel mai mare jaf bancar din istoria SUA, întreprins aproape în totalitate de idioți. Dacă povestea reală n-ar fi fost cel puțin dubioasă (o mașină blindată a fost furată și ascunsă de un angajat), Masterminds ar fi fost film prost, pe care distribuția simpatică, în frunte cu Zach Galifianakis, Owen Wilson, Jason Sudeikis și Kristen Wig, nu l-ar fi putut salva. Așa, e doar o comedioară de weekend despre un redneck îndrăgostit de o drogată, pe care distribuția simpatică nu îl poate salva. Dialogurile seamănă vag cu cele din Napoleon Dynamite, doar că acolo regizorul a “mers până la capăt”. Masterminds pică în mediocritate pentru că nu știe dacă să satirizeze subtil sau să parodieze grotesc, așa că le face pe amândouă în același timp.

Under the Shadow (2016)

O producție internațională, dar dirijată de un regizor iranian, Under the Shadow e un film complex, cu potențial de horror atmosferic și thriller psihologic. Într-un Teheran rupt în două de războiul cu Irakul din anii ’80, o fostă studentă la medicină trebuie să aleagă între o carieră pe care nu o va avea niciodată, un copil pe care nu pare că și l-a dorit și propria siguranță. Undeva la mijloc apare și antica legendă a djinn-ului, djinn care devine una dintre umbrele ce parazitează viața personajului. Elementul psihologic și cel social lucrează foarte bine, similar celebrului The Babadook, mai ales că aici vorbim despre o societate închisă până acum vesticilor, adică despre o societate islamică sau în curs de islamizare. Păcat de faptul că finalul nu funcționează la fel de bine, aici regizorul fiind pur și simplu… leneș.

Abattoir (2016)

Abattoir a fost promovat drept un fel de horror neo-noir cu influențe clasice și cu o premisă care sună foarte bine pe hârtie: un bătrân bizar cumpără case în care au avut loc crime oribile. Din păcate, Abattoir eșuează la toate nivelurile, în condițiile în care am fost chiar generos cu experimentele de genul ăsta. E mult prea rapid, personajele nu sunt credibile, acțiunea nu are niciun sens, iar deznodământul ar putea funcționa numai într-o revistă de benzi desenate (ceva ce regizorul a mai făcut, alături de niște continuări la SAW). Nu va fi însă nevoie de deznodământ în filmul ăsta, pentru că mulți dintre voi se vor fi dus să facă lucruri mai productive cu viața lor, după primele 30 de minute de aiureli incoerente și efecte inutile. De văzut până la capăt numai dacă vă forțează vreo hipsteriță sau un hipster drăguț.

Lights Out (2016)

Lights Out nu e un horror prea inteligent și este cu siguranță un film care merita niște explicații în plus. Dar, din fericire pentru cei care l-au văzut la cinematograf, filmul funcționează dintr-un motiv foarte simplu: antagonistul principal este înfricoșător. Lights Out te sperie atât prin elementul monstruos, din fața privitorului, cât și prin cel ușor de intuit la nivel psihologic. Filmul se centrează pe viața unei familii dezbinate de ceea ce pare a fi o psihoză a mamei care, la anumite intervale, susține că este vizitată de o prietenă imaginară și violentă care apare numai la stingerea luminii. Premisa nu e nouă (Darkness Falls a făcut ceva similar), dar este bine executată.

I Am Not A Serial Killer (2016)

Deși pare tot un film horror, I Am Not a Serial Killer e bazat pe o nuvela din categoria “young adult” (prima dintr-o trilogie) și funcționează mai degrabă ca un film polițist. Un film polițist peste medie, aș zice. I Am Not A Serial Killer pornește din start de la premisa că personajul lui principal, un adolescent care se autodeclară sociopat și care are chiar și un psiholog care-l tratează, ar putea ști mai multe despre crimele petrecute într-un mic orășel american.

Într-una din zilele lui obișnuite, pline de angoase și umor dubios, puștiul nostru descoperă că bunul său vecin, Crowley, nu e chiar cine pare a fi și nici măcar ce pare a fi. De-aici și conflictul bizar dintre frica față de personaj și atracția adolescentină față de tot ce e “altfel”.  Dacă vreți și un bonus, personajul lui Crowley este jucat de Christopher Lloyd, un actor de 80 de ani pe care e posibil să vi-l amintiți din… Back to the Future!

Ouija – Origin of Evil (2016)

Având în vedere că primul Ouija a fost un film complet nememorabil, nu mă așteptam ca al doilea să fie un horror bun și, mai interesant, să fie chiar un film peste medie. Dar, mă rog, Mike Flanagan pare pus pe fapte mari și, cum genul horror a înviat în ultimii ani, nu-l văd să se oprească prea curând. Filmul este plasat în anii ’60 și urmărește povestea unei false ghicitoare și a fetelor sale care, încercând să îmbogățească gama de scamatorii a mamei, reușesc să cheme o entitate care se ia mai în serios decât ar fi vrut cele ce o invocaseră. Premisa este clasică, dar complicațiile din scenariu și stilul vizual (conține chiar și celebrele “cigarette burns”) fac Ouija – Origin of Evil un film decent, chiar și pentru cei care s-au oprit cu filmele horror la Poltergeist.

Altfel, am terminat de văzut Westworld și l-am plasat frumos în topul celor mai bune seriale din 2016, alături de Stranger Things. Înțeleg cum acțiunea n-a fost pe placul tuturor, dar substratul tributar neuroștiinței și mai ales cinematografia (de la cadrele statice la coloana sonoră a lui Ramin Djawadi) au fost aproape de perfecțiune. De fapt, dacă aș fi un regizor român, m-aș holba la creația fratelui mai mic al lui Chris Nolan și apoi la cinematografia românească și mi-aș pune niște întrebări. Multe întrebări, ale căror răspuns nu poate fi doar “bugetul” sau “ăla e cu Anthony Hopkins”.

P.S: Articolul de pe Taste of Cinema va apărea puțin mai târziu, motiv pentru care l-am întârziat inutil și pe ăsta. O să fie plin de filme dubioase, promit!

 

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Mafioți, egipteni și păsări furioase

Posted by on 17 Aug 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Există momente în care, în ciuda căldurii zăpuşitoare, îți concentrezi toată energia pentru a oferi o bucățică interesantă și bine scrisă de text…

Din păcate pentru cititori, ăsta nu e un astfel de moment. De fapt, căldura și perioada de acomodare post-concediu m-au făcut să-mi folosesc mai mult tastatura decât creierul și să mă lansez în diatribe infinite pe teme absolut banale. Una din aceste teme a constat în apărarea unor filme văzute în ultima vreme și în atacarea dușmanului personal de clasă, agregatorul de snobism, Rotten Tomatoes.

Bunul simț îmi spune să mă opresc temporar din recenzat filme, însă dacă aș fi ascultat de el, probabil că nu v-aş fi plictisit acum, dintr-un colț prăfuit al Internetului. Să vedem deci ce titluri au mai iritat criticii în ultimele două luni şi să punem şi câteva seriale în ciorbă, pentru gust…

Suicide Squad (2016)

La filmul ăsta am fost la avanpremieră şi, ţineţi-vă bine, l-am revăzut tot la cinematograf, la o săptămână după. Nu, nu pentru că ar fi fost o capodoperă, ci pentru că nişte prieteni buni voiau să-l vadă, iar eu voiam să mă conving că nu e prost. Şi nu, Suicide Squad nu este un film prost, chiar dacă mi-ar fi greu să-l recomand unei audiențe generale. Cum adică nu e prost? Dar zecile de recenzii negative (unele au declanşat şi o petiţie de susţinere), criticile la adresa susţinătorilor lui financiari şi sutele de mizerii aruncate în direcţia DC Comics? Ei bine, dacă eliminaţi orice aşteptări şi micile infatuări ale celor care nu vor să recunoască faptul că totuşi le-a plăcut, ajungeţi la o concluzie absolut banală: Suicide Squad e un film ok, ceva mai bun decât Batman vs. Superman, dar mai slab decât Civil War (mult supraapreciat, dar peste medie).

Am făcut ultimele comparaţii pentru că, la fel ca cele două filme amintite anterior, Suicide Squad aduce la un loc un ansamblu interesant de personaje cu abilităţi remarcabile, doar că aflate de partea “rea” a baricadei. Odată cu treaba asta, filmul aruncă pe tapet şi un comentariu social legat de mediu, anturaje şi şanse, comentariu care mă aşteptam să fie placul micilor socialişti (care au jubilat la temele mult mai subţiri din filmele Marvel). Pentru a nu vă spune însă ce naiba fac Harley Quinn, Deadshot, Diablo şi Joker-ul în acelaşi film, nu o să intru prea mult în detalii.

La capitolul părţi negative, ar fi de amintit vechea problemă cu 3D-ul cam obositor, deşi grafica filmul se pretează pe alocuri la nişte efecte interesante (pe care cu siguranță le veți remarca). Firul narativ la rândul lui este destul de subţire şi mult prea bombastic pentru peisajul întunecat al filmelor DC. Deşi totul e cusut cu aţă CGI, cred că putem ierta până la un punct aspectul structural, deoarece am făcut-o deseori şi pentru Marvel (nici The Avengers 2 și Guardians of the Galaxy nu aveau povești bine argumentate). Unele personaje apar mult prea puţin pe ecran pentru a putea fi integrate corect în context, inclusiv Joker-ul, iar altele nu-şi prea justifică lipsa (Batman, unde eşti tată când Pământul are nevoie de tine?). Pe de altă parte, Suicide Squad are o paletă de culori senzațională, nişte unghiuri de filmare faine, o coloană sonoră absolut beton (de la CCR și Queen la Kanye West și Eminem) şi câteva momente de poezie vizuală. Margot Robbie e excelentă în rolul lui Harley Quinn, Will Smith joacă la fel cum joacă orice rol “serios” (cu gura închisă şi privirea tristă), iar Viola Davis şi Jay Hernandez au roluri peste medie, fără stereotipuri etnice.

Legat de Joker, acum interpretat de Jared Leto, e greu de dat un verdict. Nu, nu e un Joker dezastruos, decât dacă îl compari cu Heath Ledger… şi cam asta este și problema. Ultimele serii de benzi desenate şi efortul regretatului Ledger au transformat un clovn sociopat (adică fix ce este Joker-ul) într-un metapersonaj de la care toată lumea vrea “mai mult”. Joker-ul nu mai poate fi un antagonist clasic, pe când Leto joacă exact genul de Joker care îi trebuie Batman-ului lui Ben Affleck (violent şi determinat) şi asta aparent i-a iritat pe fanii personajului. Altfel, Suicide Squad este o adaptare de bandă desenată ce poate fi descrisă drept un film “săţios” din mai toate punctele de vedere. Nu, nu este nimic mai mult şi asta i-a iritat pe cei care încă suspină după Batman-ul lui Nolan. Suicide Squad este un film care dacă ar fi ieşit pe piaţă acum 5-6 ani, nu ar fi avut nicio problemă să se impună în viziunea atât de strâmtă a criticilor.

The Secret Life of Pets (2016)

Animaţia asta mi-a plăcut datorită faptului că am văzut-o alături de nişte oameni faini, într-un loc interesant. Altfel, cred că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, inclusiv vieţile animalelor de casă. Și nu pentru că ar ascunde cine știe ce mistere, ci, pentru că, dacă e să luăm filmul ăsta drept referinţă, sunt ale naibii de plictisitoare. Produs de oamenii din spatele lui Despicable Me şi similar cu Zootopia, dar mai slăbuţ şi fără comentariul social evident, The Secret Life of Pets e un film foarte nehotărât. Practic, vorbim despre combinaţia dintre aventura a doi maidanezi care-şi caută casa şi ambiţiile sociopate ale unui iepuraş abandonat, iepuraș căruia Kevin Hart îi dă exact vocea de care avea nevoie. Continue Reading»

Cezar, mutanţii şi mafioţii

Posted by on 28 Mar 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Să spun despre ultimele săptămâni că au fost nasoale ar însemna să spun despre Olivia Steer că e puţin ignorantă. Aş cosmetiza teribil adevărul…

Chiar şi aşa, am avut aparent ceva timp de pierdut în cinematograf, acasă cu jumătatea sau pe site-urile de tip VOD. Am folosit timpul ăsta pentru a urmări pe jumătate adormit genul de filme pe care fie le-a văzut toată lumea, fie nu vrea nimeni să le vadă. Iată-mă deci aberând despre câteva titluri pe care nu ştiu dacă vi le recomand, dar pe care sigur le pot arăta cu degetul.

Batman vs. Superman – Dawn of Justice (2016)

La Batman vs. Superman nu m-am dus cu aşteptări prea mari, la fel ca majoritatea celor care au văzut Man of Steel, un film care a avut totuşi meritele lui (meritul principal fiind prezenţa lui Michael Shannon). În ciuda părerilor criticilor, filmul care va pune bazele “Avengers”-ului celor de la DC Comics nu este unul rău, dar e departe de a fi bun sau măcar la nivelul celor mai proaste filme Marvel.

Culmea, nu faptul că Ben Affleck este noul Batman este problema, deşi rolul a fost preluat de la Christian Bale, un actor cu vreo 2-3 niveluri peste. Batman-ul lui Affleck e diferit de cel al lui Nolan. E un Batman psihopat şi fără gât (meritul lui Affleck), mai apropiat de un gândac violent, decât de un liliac subtil. Totuşi, varianta asta funcţionează. Alfred-ul lui Jeremy Irons e simpatic, la fel ca Laurence Fishburne care-şi reia rolul din filmul precedent, cel de director de ziar. Superman-ul lui Henry Cavill e un sac de cartofi, dar tot e mai bun decât alte variante ale luptătorului de carton. Amy Adams (Lois Lane) este din nou complet inutilă, atât ca personaj, cât şi ca joc actoricesc. N-am reţinut clar cine era actriţa din spatele lui Wonder Woman şi cu ce se ocupa, dar nici nu cred că interesează pe nimeni. De altfel, singurul actor cu adevărat bun din filmul ăsta este Jesse Eisenberg, interpretul lui Lex Luthor.

Filmul se învârte în jurul conflictului dintre oamenii simpli şi zeii întrupaţi, în frunte cu Superman, şi în jurul obsesiilor de playboy bătrân ale lui Batman. Undeva, apar şi jocul politic, Lex Luthor şi ameninţarea extraterestră. Dacă judecăm după filmele Marvel, am spune că premisa nu este una imposibil de ecranizat. Cumva însă, Zack Snyder reuşeşte să arunce în joc visuri paranoice, linii secundare care nu duc nicăieri şi câteva dialoguri de-a dreptul cretine. Asta pe lângă o bătălie care nu pare să aibă vreun sens, implicarea inutilă a mamelor supereroilor şi prezenţa unui antagonist care nu interesează pe nimeni. Batman vs. Superman pare o colecţie de idei bune, montate prost. Păcat de coloana sonoră a lui Hans Zimmer şi Junkie XL.

Hail, Caesar! (2016)

Pe hârtie, Hail, Caesar! pare o producţie care are toate ingredientele succesului. Are actori peste medie (Clooney, Tatum, Brolin, Fiennes, Swinton, Hill, Johansson) şi apariţii neaşteptate (Christopher Lambert), precum şi un nou venit care promite mult (Alden Ehrenreich). La asta se adaugă tema de fundal deştepţică (Hollywood-ul anilor ’50, în timpul vânătorii de comunişti) şi două nume care pot garanta din start succesul unui film: fraţii Coen.

Dacă anumiţi critici vă vor spune că filmul e un amestec de referinţe subtile la “titanii” cinematografiei şi că ritmul lui infernal e datorat unei intenţii subtile a regizorilor şi scenariştilor, vă pot garanta că nu veţi da greş cu o înjurătură (una inofensivă, dacă se poate). Aş spune că Hail, Caesar! mi s-a părut prost numai mie, dar din 20 şi ceva de oameni din sală, am rămas pe scaune numai 4 spre final. Stilul filmului e clar peste medie, iar naratorul e simpatic. În rest, nimic nu merge. Actorii buni joacă prost şi puţin, scenariul este o varză haotică, umorul lipseşte în absolut toate formele lui, iar întreaga producţie urlă „melanj pretenţios, făcut pentru critici şi hipsteri”.

Nici nu vă pot spune despre ce a fost filmul ăsta de fapt, dar a fost plin de aluzii seci la viaţa din imperiul filmului, comunişti şi dialoguri obositoare. Sincer, în timp ce vă luaţi o şaormă în loc de bilet (e tot cu de toate, îţi lasă un gust nasol în gură, dar măcar te simţi împlinit pe interior), aş recomanda fraţilor Coen să vadă un film de Wes Anderson. E tot cam ca Hail, Caesar!, doar că are şi o poveste sub titlu.

The Veil (2016)

The Veil e un film horror văzut într-un mall, în calupul de filme care se difuzează la orele în care fata care face popcorn e în pauză. Sincer, văzând că principalii actori de pe afiş sunt Jessica Alba şi Thomas Jane, mă aşteptam ca The Veil să fie dezastruos. Nu e. Exceptând câteva momente în care ritmul e complet nespecific unui film horror, aş spune că The Veil merită o şansă. De ce? Pentru că tratează în mod interesant o temă pe care vesticii ar trebui să o reia: problema cultelor mesianice izolate, ale căror practici duc la sinucideri în masă precum cele din Jonestown, California sau Quebec. Chiar dacă The Veil propune o ipoteză specifică filmelor horror, te lasă totuşi cu vechea şi încă eficienta întrebare: Ce ar fi totuşi dacă…?

Deadpool (2015)

După mai mult decât decentele Buried, Mississippi Grind şi The Voices, Ryan Reynolds a găsit în sfârşit un rol de supererou decent, rol pe care şi-l pregătise deja din primul film cu Wolverine. Despre Deadpool aţi auzit probabil destule păreri, majoritatea pozitive. O să adaug şi eu una: în ciuda unor glume ceva mai răsuflate şi a unor exagerări care nu cadrează 100% cu universul Marvel (cu universul X-Men, de fapt), Deadpool este un film cu supereroi mult peste medie. Personajul lui Reynolds e simpatic, vulgar şi înarmat cu zeci de metareferinţe (inclusiv la Hugh Jackman), la fel ca variantele lui din benzile desenate. E un film relaxat a cărui a doua parte nu va avea nicio problemă să aibă succes.

Trumbo (2015)

Trumbo e un fel de recital actoricesc al lui Bryan Cranston (Breaking Bad), actor care şi-a meritat din plin nominalizarea la Oscar. Totodată, Trumbo este tot ce n-a fost Hail, Caesar!, adică un film despre exagerările şi bolile sociale ale “vânătorii de comunişti din anii ’50” şi despre modul în care s-a reflectat ea lumea Hollywood-ului. Totul, cu o poveste reală în spate, adusă la viaţă de oameni ca Louis C.K., Helen Mirren şi John Goodman printre alţii. În final însă, Trumbo e un film în care veţi sta cu ochii lipiţi timp de două ore şi ceva de personajul lui Cranston, un scenarist uşor comunist, puţin nebun şi uneori iritant, dar, în orice caz, extrem de talentat.

The Last Witch Hunter (2015)

Oricât de dubioase ar fi alegerile lui cinematografice, Vin Diesel este genul de actor care rămâne simpatic, oricâţi monştri coloraţi ar tăia în două. Întâmplător, The Last Witch Hunter cam pe asta se şi bazează. Pe asta şi pe prezenţa lui Elijah Wood şi a lui Michael Cane. Filmul urmăreşte saga unui vânător nemuritor de vrăjitoare şi a încercărilor lui de a demasca un complot supranatural. Ca puncte interesante, aş aminti asemănările cu Constantine, Blade, eventual Day Watch şi poate chiar cu jocurile și cartea The Witcher. Ca stil vizual, The Last Witch Hunter se apropie de filmele inspirate din benzi desenate și de obsesiile de început de carieră ale lui Guillermo del Toro (inspiraţia reală a filmului e universul Dungeons & Dragons, univers îndrăgit de Vin Diesel, care este şi producător). Ca puncte slabe, aş menţiona ritmul ciudăţel şi efectele similare vechilor filme pentru copii. The Last Witch Hunter e o recomandare uşoară pentru o duminică aglomerată.

Spotlight (2015)

Spotlight a luat un Oscar anul ăsta şi nu cred, aşa cum au susţinut anumiţi critici, că l-ar fi luat din cauza temei. Filmul are un scenariu uşurel, bazat pe povestea echipei de jurnalişti la Boston Globe care a scos la iveală dimensiunile scandalului sexual iscat în jurul reprezentanţilor bisericii catolice. Cu alte cuvinte, un film cu un ritm lent şi cu o temă greu de mestecat. Deci, ce-l face pe Spotlight demn de Oscar? Interacţiunile dintre actori precum Michael Keaton, Liv Schreiber, Mark Ruffalo (care străluceşte aici) şi Stanley Tucci. Chiar şi Rachel McAdams, această Jennifer Garner mai puţin antipatică, mi-a plăcut. De ce? Pentru că toţi oamenii ăştia sunt scoşi din rolurile lor tipice, înarmaţi cu accente dubioase şi puşi să fie jurnalişti. Merită văzut cu mintea limpede.

Hidden (2015)

Hidden e un film regizat de fraţii Duffer (care au scris episoade şi din serialul Wayward Pines al lui M. Night Shyamalan, serial pe care vi l-am mai recomandat). E un film cu buget mic şi cu pretenţii de horror, dramă şi thriller post-apocaliptic. Pe deasupra, Hidden îşi trage inspiraţia din filme precum I Am Legend şi jocuri precum Fallout şi obţine un produs scurt, intens şi cu o tensiune bine dozată.

Bun? Nu chiar. Hidden e foarte bun, spre surpriza mea şi a celei alături de care l-am urmărit. Actorii sunt semi-anonimi, dar joacă excelent (mai ales puştoaica şi actorul suedez din rolul principal). Începe ca un film post-apocaliptic, cu o familie captivă într-un bunker subteran şi apoi… dar hai mai bine să-l vedeţi. Dacă nu vă place, măcar n-aţi pierdut două ore şi ceva din viaţă şi 25 de lei, cât am irosit cu Hail, Caesar!

The Forest (2015)

The Forest a fost promovat la tv, la metrou şi pe afişe. Un film horror cu o temă interesantă, plasat în Japonia, în celebra Pădure a Sinucigaşilor (Aokigahara). Am decis să-l văd în cele mai bune condiţii, condiţii care nu l-au salvat însă de a fi un amalgam incoerent de aiureli, cu dialoguri ce par a fi scrise de o puştoaică de liceu. Fundalul deştept ales nu poate salva un film în care nici măcar fantomele nu par să aibă un motiv real al existenţei.

Legend (2015)

Anul trecut, două filme cu gangsteri legendari s-au luptat pentru atenţia publicului cinefil. Legend a fost filmul mai slab promovat, dar cu siguranţă alegerea recomandabilă pentru orice om care a tras măcar cu ochiul la The Godfather sau Goodfellas. Tom Hardy joacă rolul dublu al fraţilor Kray, doi gemeni (un mafiot înnăscut şi un maniac schizofrenic cu obsesii sexuale ciudate) care au dominat pentru o perioadă peisajul subteran al Londrei. Dacă filmul în sine e o producţie „de epocă” modernă, pentru Tom Hardy e doar una din dovezile de talent ale unuia dintre cei mai promiţători actori ai generaţiei tinere şi, dacă viitorul îi dă şansa, ai Hollywood-ului.

Paul Bettany are şi el o apariţie binevenită. Singura care mă irită din distribuţie este Emily Browning care nu joacă atât prost, cât are principalul dezavantaj de a fi o actriţă mediocră, antipatică şi tare urâţică, dezavantaj pe care îl poartă cu o bizară mândrie hipsterească. Încă nu ştiu ca domnişoara să fi jucat în vreun film bun până la Legend. Din fericire, machiajele din filmul ăsta sunt excelente şi îi maschează strâmbăturile. Altfel, nu văd vreo piedică în a recomanda filmul oricui apreciază peliculele cu mafioţi supăraţi sau filmele bune, în general.

Black Mass (2015)

Black Mass e al doilea film cu gangsteri, apărut în aceeaşi perioadă cu Legend. De data asta, „monstrul” din rolul principal este Whitey Bulger, un psihopat care a terorizat zeci de ani străzile din Boston. Distribuţia e bună, incluzându-i pe Johnny Depp (aici machiat ca un bolnav terminal), Benedict Cumberbatch, Joel Edgerton şi Kevin Bacon, alături de o clonă a lui Matt Damon (Jesse Plemons). Actorii se iau în serios, cadrele sunt plăcute, dar filmul este extrem de plictisitor. Parcă am urmărit un documentar BBC, făcut dintr-o perspectivă fixă, secată de dinamism. E genul de film la care nu poţi da spoilere, pentru că nu se întâmplă nimic. Oricât mi-ar plăcea actorii implicaţi (mai puţin Depp, sincer), îmi e foarte greu să recomand Black Mass când există Legend.

P.S: Altfel, la câteva săptămâni după, pot să vă spun că Oscarurile au fost absolut în regulă. Mi-ar fi plăcut într-adevar să vad şi ceva aruncat lui Trumbo şi poate un Legend pe liste. Altfel, Mad Max: Fury Road şi-a meritat premiile, iar The Martian nu a luat nimic, spre meschina mea mulţumire.

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Next»