Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

Posted by on 19 Mar 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

O mână de concerte

Posted by on 06 Aug 2016 | Tagged as: Muzica

În mod normal, un articol despre reprezentaţii muzicale locale nu e primul lucru pe care-l trânteşti pe blog după un concediu, dar…

Simt cumva că am neglijat scena muzicală în derapajele mele subiective, în ciuda faptului că nu am evitat în mod deliberat concertele. Mai mult, faptul că ultimele cântări la care am asistat nu au fost numai din sfera muzicii metal (muzică pe care încă o iubesc, dar îmi permit câteva amante) ar putea să facă articolul ăsta măcar vag interesant pentru oamenii cărora concertele nu le prea surâd.

Artmania (Iulie 2016)

Cum mi-am petrecut câteva zile din concediu la Sibiu şi cum ediţia de anul ăsta a tradiţionalului festival a avut intrare liberă, am zis să asist la câteva dintre trupele de pe afiş. Nu mai ascultasem nordici şi nemţi urlând în Piaţa Mare din Sibiu din 2012, când am văzut cel puţin câteva nume interesante live.

Cum intrarea a fost liberă, nu voi comenta despre preţurile jetoanelor (puteai da o fugă la Billa pentru a-ţi lua ce vrei) şi nici despre acustică (slăbuţă şi cu probleme inclusiv la trupele mari, dar nu din vina organizatorilor). Mi-a plăcut şi ideea de a apropia cele două scene (cea principală şi cea dedicată trupelor mai noi) pentru ca cei care asistă la concert să nu aibă parte de pauze prea mari între prestaţii. Voi vorbi însă puţin despre prestaţiile celor de la Katatonia, al căror concert l-am prins integral, Heretic’s Dream, Vespera, Pain of Salvation şi Ihsahn, deşi ele au fost numai o parte din numele prezente la eveniment. Pe cei de la Solstafir i-am ratat, din pacate.

După Black Peaks, o trupă care a sunat bine, dar pe care n-am apucat să o ascult suficient, au urcat pe scena trupa italiano-britanică Heretic’s Dream. O trupă relativ tânără şi apreciată, cu un sound aproape identic cu toate trupele de power/progressive metal cu vocal feminin. Singura mea problemă e că, deşi instrumentiştii promit, solista e slabă live şi asta dacă ar fi să o compar cu trupele româneşti similare. Chiar nu am văzut diferenţa dintre ea şi o corporatistă foarte determinată care monopolizează microfonul de karaoke.

Altfel, Katatonia au fost puşi capete de afiş cu un scop. Deşi sunt la fel de deprimanţi de peste 20 de ani, suedezii ştiu ce înseamnă un concert live. Jonas Renkse este un solist de prima mână, cu o plajă vocală excelentă. Faptul că au început cu piesa July m-a bucurat şi mai mult, dat fiindcă e printre puţinele piese de la ei pe care le recunosc (uneori). Da, ştiu, sunt un păgân, dar mi-au plăcut şi Lethean şi My Twin. Se pune? Altfel, singurul meu reproş la o prestaţie foarte curată a fost un sintetizator care a intrat de câteva ori în loc de clape. Prefer abordarea Lake of Tears: dacă nu e clăparul prezent, mai bine o dăm din chitare şi urlete.

Ihsahn, fost membru al trupei Emperor şi actualmente un talentat hipster metalist, a sunat excelent, în ciuda faptului că nu abordează chiar genul meu preferat. Altfel, cele două ore de repetiţii şi jonglerii de la prânz le-au permis celor de la Pain of Salvation să ofere fanilor un show decent pe seară. Un bonus interesant primeşte şi prima trupă a ultimelei zile de festival, trupa clujeană Vespera. Nu, nu m-a impresionat nimic la sound-ul lor în mod deosebit, dar mi-au plăcut pasiunea solistei şi a basistului. Oamenii păreau că trăiesc pentru muzica lor şi au reuşit până la urmă să anime un public iniţial apatic. Ce m-a iritat însă a fost faptul că, în afara fotografului Miluţă Flueraş (dacă nu mă înşel) şi a altor doi fotografi non-profesionişti, mai nimeni nu i-a ajutat pe cei de la Vespera cu o poză sau o încurajare tacită. Tot ce am auzit au fost comentarii de tip “hai, bă, odată, că mai sunt şi alţii”. Ok, oamenii nu sunau tocmai fresh, dar sunau îngrijit. Să înţeleg că e numai vina trupelor că rockul românesc nu progresează?

Queen & Adam Lambert (Iunie 2016)

Cum spuneam, nu toate concertele la care am asistat au fost “metal”. Aş da vina pe jumătatea mai calmă pentru spectacolul Queen & Adam Lambert, dar cert este că eram foarte curios în legătură cu evenimentul. Să începem, deci. În primul rând, un lucru de remarcat la cântarea asta, ţinută în Piaţa Constituţiei, a fost impactul asupra buzunarelor. Concertul Queen a fost un eveniment scump, nu atât prin preţul biletului (care nu a fost cu mult diferit faţă de alte ţări din turneu, deşi să dai peste 220 RON pentru un loc decent nu e chiar la îndemână pentru fanii mai în vârstă sau foarte tineri), cât şi prin preţul “accesoriilor”.

Dacă am apreciat întru-câtva ventilatorul de carton primit la intrare de la un sponsor (pentru cele 36 de grade de afară, eram ok şi cu o halcă de gheaţă), nu am putut aprecia preţurile răcoritoarelor şi nici oferta extrem de săracă din meniu. Să n-ai niciun suc neacidulat pe listă şi să dai 7.5 lei pe o apă plată pare mai degrabă genul de lăcomie de care te loveşti într-un cinematograf de la mall. Asta în condiţiile în care concertul nu a avut trupe de deschidere. Sigur, riguroşii o să-mi spună că au fost chiar trei trupe în deschidere. Asta s-a întâmplat dacă, la fel ca noi, aţi ajuns la ora recomandată la concert şi aţi murit de cald pe nişte piese mai generice decât întreaga carieră Direcţia 5. În fine, poate-s eu rău şi nefamiliarizat cu trilurile, dar Electric Pyramid (trupa de casă a celor de la Queen, un fel de deschidere obligatorie) sună ca o reminescenţă a anilor ’90, genul de trupă pe care o vedeai noaptea pe MTV 2.

Jeremy? (aşa e grafia) sunt nişte hipsteri bulgari care suna foarte bine instrumental şi vocal, dar pe care nu-i poţi asculta mai mult de 10-15 minute din cauza senzaţiei de CD blocat pe repeat. Grimus sunt vechi pe scenă, alternativi şi de-ai noştri. Culmea, clujenii au câteva piese în repertoriu pe care rockeraşii de la noi le ştiu şi le fredonează şi nici talentul nu le lipseşte. La ei problema a fost spectacolul, sau faptul că nu au conştientizat că acum sunt băieţi mari şi că nu mai pot face spectacole molcome, ca pentru ardelenii răbdători: au cântat la jumătate de volum, fără siglă pe prelată şi cu dedicaţii pentru cei 1-200 de oameni blocaţi în faţa scenei. Un concert excelent pentru un club imaginar din provincie.

Ce aş fi vrut? Măcar ciudaţii de la The Darkness dacă veneau şi tot eram mulţumit că mai există o trupă interesantă pe afiş. Altfel, Queen ŞI Adam Lambert au livrat exact ce a vrut publicul, la ora la care au promis că o vor face (spre mirarea celor care nu prea trec pe la concerte). Am subliniat intenţionat acel ŞI pentru că pe scenă au fost în primul rând Queen sau ce a mai rămas din trupă. May şi Taylor au cântat fiecare câte o piesă. Brian May a plâns puţin pe Love of My Life şi a avut şi o compoziţie dedicată lui Stephen Hawking şi propriei profesii, cea de astrofizician. Roger Taylor nu a rezistat pe toate piesele, dar a avut totuşi un solo cu celălalt toboşar. Da, după atâţia ani, cei doi membri rămaşi din trupa originală încă mai pot, iar numele Queen poate oferi încă momente instrumentale extraordinare. Dar stai puţin, ce-i cu Adam Lambert?

Poza Articol

Foarte mulţi dintre cei prezenţi erau cumva speriaţi de cel care dărâma cu ani în urmă American Idol. Că e prea tânăr, că e prea “gay” (pe bune că am auzit-o şi pe-asta), că seamănă prea mult cu George Michael (aici nu comentez). Ok, ştiu că Mercury îl plăcea pe Paul Rodgers, dar Adam Lambert e mai potrivit pentru trupă, atât ca solist, cât şi ca prezenţă scenică. Este fie hipermasculin, fie “divă”, vorbeşte publicului când umil, când arogant, iar costumele lui de scenă sunt atât de sclipitoare, încât îi face pe colegii lui de scenă să pară desprinşi dintr-o trupă black metal. Peste toate astea, Adam Lambert este însă un solist de prima mână, la fel cum erau şi predecesorii lui. Nu are timbrul cald şi vibrant al lui Freddie, dar are plaja şi înălţimea potrivite şi execută impecabil orice piesă Queen. În plus, a adus la concert şi propriii fani, unii destul de dubioşi, aş spune.

Adam Lambert nu vrea şi nu intenţionează să fie Freddie, lucru de care ne-a asigurat, dar a putut şi a vrut să ofere un spectacol ca la carte. Regretatul solist original si-a facut şi el apariţia sub forma unei înregistrări. Altfel, de auzit, am auzit mai toate hiturile ultracunoscute ale celor de la Queen, deşi mi-ar fi plăcut să fi strecurat şi un Princes of the Universe pe undeva. Da, ştiu că nu era în setlist, dar nici alte piese nu erau şi uneori chiar e relaxant să crezi în magie…

Gregorian (Mai 2016)

Gregorian a fost una dintre puţinele trupe de cover-uri care mi-au plăcut de la prima audiţie, o audiţie care s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Deşi are şi materiale proprii, unele chiar foarte bune, corul dirijat din umbră de Frank Peterson (fost membru Enigma) face sau făcea de mai bine de 17 ani cover-uri în stil gregorian după piese rock clasice şi piese metal, reorchestrând complet atât hituri U2, cât şi piese de la H.I.M. sau Metallica. Continue Reading»

Orci, magicieni si extraterestri

Posted by on 25 Jun 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Viata de zi cu zi

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Vikingi in Parcul Carol

Posted by on 30 Apr 2014 | Tagged as: Muzica

“As vrea sa citesc iar cronici de concerte si recenzii de albume pe blogul asta!”, spuse Nimeni cu entuziasm.

Cu lansarile Sabaton si Elvenking la usa si cu peste un an de la ultima abatere, am zis sa va livrez o cronica la cald. In cazul de fata, o sa va spamez cu a doua venire a suedezilor de la Amon Amarth in Romania, din 29 aprilie. Inainte sa incep sa aberez, as vrea sa spun ca: fratilor, ne-am imputinat si, din pacate, maturizat! Daca “maturizare” e un cuvant greu in contextul bataliilor imaginare cu dragoni, as spune macar ca am…imbatranit. Chiar daca in ultimii doi ani n-am mai frecventat cu aceeasi pasiune cantarile, calmul si civilizatia publicului ma linisteste si sperie in acelasi timp. Ori s-au perfectionat firmele de securitate, ori pustii care faceau mosh pit-uri au ramas fara subventii. Sigur, scena romaneasca de rock si metal n-a fost niciodata una prea agresiva, dar uneori ai impresia ca asisti la centenarul Marina Voica.

Sa revin insa la concertul de ieri. Arenele Romane nu-s chiar locul meu preferat de joaca, iar cortul ala dubios nu e doar moartea pasiunii, ci si a sonorizarii. Cu toate astea, in ciuda unor mici probleme din trecut, Maximum Rock si Promusic Events nu pot fi acuzati de amatorism. Cortul se justifica sub “amenintarea” ploii, iar restul de elemente au fost suportabile pentru cei maxim 3000 de oameni din zona: garderoba si toaletele erau functionale (unisex, din pacate pentru doamne), paza decent antrenata, iar chioscurile de bauturi nu ne-au stresat cu jetoane. Mi-ar fi placut ca interdictia de a fuma in cort sa nu ramana doar la nivelul unui mesaj labartat pe monitoare. Nefiind insa fumator, nu am idee cum e sa stai patru ore fara viciu, dar nici nu ma scoate empatia afara din casa. Acum, legat de muzica…

GOD – The Barbarian Horde 

Dupa zeci de incarnari si ani de activitate, iesenii de la GOD au prins secretul trupelor mari: metalul “pagan” se simte mai bine cu o coregrafie. Si exact asta ne-au si oferit: spectacol. Desi erau prima trupa de pe scena si n-au avut decat o jumatate de ora, romanii au venit cu torte, stindarde cu lupi dacici, scutieri si domnite. Chiar daca din vechea trupa n-au mai ramas prea multi membri, nou venitii nu sunt de lepadat. Aici trebuie sa o amintesc pe domnisorica de la vioara care a intervenit si cu vocea. N-am idee de varsta ei (parea usor…minora), dar pot sa garantez ca a atras atentia hoardei din fata mea. La capitolul piese, nefiind mare fan al trupei, am identificat doar piesa Glia la intrarea pe scena, Noaptea si Legea Pamantului, dar n-as putea sa garantez.

Daca sonorizarea nu i-a prea ajutat, profesionalismul si interventiile in ”dulcele grai moldovenesc” le-au adus publicul aproape si cateva cereri de bis. GOD au plecat de pe scena la 20.00, dar am ramas cu impresia ca ar trebui sa mai ascult o data ultimul lor material, EP-ul Zal Mox. Un folk metal bine executat care-si poate gasi cu usurinta locul la festivaluri ceva mai mari.

Hypnos

Dupa ceva Hatebreed in boxe si dupa un ”player error” in monitoarele laterale, au urcat pe scena cehii de la Hypnos. Cum schimbarea siglelor si probele de microfon au fost rapide, oamenii au inceput sa cante mai devreme, oferindu-mi timp sa realizez ca death metal-ul lor furios si tehnic nu e pe gustul meu. Cu alte cuvinte: au fost faini, dar m-au plictisit. Avand in vedere ca sonorizarea s-a imbunatatit vizibil in comparatie cu GOD, cred ca fanii Hypnos au cam primit ce voiau. Asta si un joc de lumini simpatic la inceput.

Eu nu am fost miscat nici de engleza brutalizata de solist (“Let’s be enjoyed!”, “Open the Internet!”) si nici macar de piesa din anii ’80 “pe care poate o stiti, desi o cantam cu alta trupa”. Am apreciat incercarile de comunicare in romana (“buna seara”, “multumesc” si restul de clisee), bass-ul fara cap Hohner al solistului si suflanta care a propulsat pletele trupetilor in perioada de glorie metal-ului. Cu toate dedicatiile facute mamei solistului si Bucurestiului, n-am putut retine prea multe piese, Inverted ramanandu-mi totusi in memorie. In cuvintele solistului: “we have video on the Internet”, cuvinte ce demonstreaza ca muzica e o limba universala (dupa cum sustinea si el, de altfel), dar engleza mai are de asteptat.

Amon Amarth

Dupa o tura prelungita de Iron Maiden in boxe si ceva pregatiri de lupta conduse de ”the local viking crew”, Amon Amarth a intrat pe scena la 21.30, ora respectata la fix de organizator. O panza imensa cu coperta albumului Deceiver of the Gods si cateva armate barbare imprimate in lateral. O sonorizare intr-adevar buna si un joc de lumini simplu, dar eficient (un joc de umbre, daca e sa fim corecti). Cu alte cuvinte: un nivel peste, nivel pe care l-au confirmat si vikingii din jurul scenei care au strans randurile de la primele semne.

Vikings

Acum, as trebui sa spun ce super fan Amon Amarth am fost, dar as minti cu nesimtire. E una din trupele care m-a prins foarte greu, dar si cand m-a prins… In orice caz, death metal-ul melodic cu teme nordice mi s-a parut mereu putin exagerat (acum ma intreb cu ce comparam exact, probabil cu desfasurarea “finuta” a unor trupe de viking metal precum Ensiferum, Einherjer sau Equilibrium). Dupa ceva vreme am inceput sa-i apreciez pe suedezi, de vreo 3 ani incluzandu-i definitiv in playlist. Pe de alta parte, daca Amon Amarth nu se numara totusi printre favoritii vostri, merita totusi sa-i vedeti live. E o recomandare primita si de la cei care au asistat la prima venire a trupei.

Johan Hegg este intr-adevar un ”front man”. Interactioneaza cu publicul, are o engleza impecabila si a afisat probabil cea mai in regula “romana” de pana acum (pornind de la Joey DeMaio in sus). In al doilea rand, in ciuda unei burti in crestere, omul e al naibii de “viking” si stie cum se poarta o barba. Daca adaugam si cornul de bivol din dotare (nu e o metafora retarda), intelegem de ce nenea asta a fost ales sa joace in Northmen – A Viking Saga.  Din moment ce am pornit cu solistul, ar fi de mentionat ca pe 29 aprilie a fost si ziua lui. Pe langa fanii romani care i-au cantat “Happy Birthday”, Hegg a fost surprins de ceilalti membri ai trupei si de organizatori care i-au adus un tort si o sticla de sampanie (sticla “impartita” cu toti fanii din primele randuri, alaturi de o felie de tort).

Amon Amarth au inceput cu Father of the Wolf urmat de Deceiver of the Gods si au jucat tare pana la sfarsit. Imediat dupa, Death in Fire ne-a facut sa urlam ca apucatii timp mai bine de cinci minute. Daca albumul care da si numele turneului a ocupat o parte insemnata din playlist, nu pot sa spun ca materialele vechi au fost neglijate. Am prins un As Loke Falls, dar si Guardians of Asgaard, Runes to My Memory sau Cry of the Black Birds. Varyags of Miklagaard a sunat mai bine decat pe album, iar Destroyer of the Universe a intrat dupa o runda de “Skol” (Noroc) si “Cum va simtiti?”, completate de “I’m glad the ballet is over!”. La bis s-a marsaluit pe Twilight of the Thunder God si, evident, The Pursuit of Vikings.

Mi-au lipsit Fate of Norns si Victorious March. N-as zice oricum ca 90 de minute, cat ne anuntau oamenii ca au cantat, e chiar un supra efort. Nu cand asculti un om de 80 de ani cantand trei ore (stiu ca e altceva, dar totusi). Altfel, un concert reusit din punctul meu de vedere. O executie excelenta si un show live care mi-a amintit ca, in ciuda preoconceptiilor legate de genul abordat, Soderberg si Mikkonen sunt niste chitaristi fantastici. Imagini mai clare puteti vedea aici.

Pe final, as vrea sa revin putin la prima afirmatie, legata de cumintirea metalistilor. La un moment dat, se asezase langa mine un zdrahon pe la vreo 35, plin de muschi si cu pleata pana la cot. Dupa ce au iesit de pe scena cehii de la Hypnos, omul a fost sunat de sotie sau prietena. Ei bine, toata aura de razboinic viking s-a topit sub cuvintele ”Da, iubi, sunt de-aia care grohaie, nu-ti plac tie. Lasa ca mergem maine in parculet si o luam si pe Ioana!”.

P.S: Stiu ca mi-au ruginit piulitele si am ceva restante de albume si concerte, dar nici voi n-ati strigat. Voiam initial sa scriu despre Dreamhack si meciurile dintre echipele Alliance si Cloud 9, dar cred ca nici jucatorii de Dota 2 nu treceau de primul paragraf.

 

Cateva scene

Posted by on 21 Nov 2013 | Tagged as: Filme & Carti

Cum ultimul articol despre carti a lasat milioane de pustoaice insarcinate intelectual, am zis sa ridic putin stacheta…

Astazi, omul care a considerat Pacific Rim o capodopera va scrie despre…teatru! Repede, inchideti purtatorii de papion si ascundeti hipsteritele cu blana! Urmeaza trei recenzii scrise fara respect pentru mimesis si fiorul artistic al vechii arte. Cu alte cuvinte, desi imi place sa ma holbez la oameni in timp real, habar n-am despre ce vorbesc. Prin urmare, nu mi-o luati in nume de rau, luati-o in nume de trol…

Blifat (2013, Odeon)

Un sot autoritar si masina lui de gatit ambulanta. Doii adolescenti dubiosi. Un pusti de generala iritant. Toti sub acelasi acoperis, intr-un decor anacronic unde telenovela de la ora 14:00 coexista cu telefoanele cu disc, in aceeasi camera cu un laptop si un smartphone. Cu alte cuvinte, Blifat ne serveste la foc mic una din multiplele retete ale subzistentei in familia romaneasca. Daca ar surprinde doar un episod haotic din viata unei familii dezbinate, Blifat n-ar fi cu nimic mai bun decat filmele romanesti. Cu alte cuvinte, n-ar fi cu nimic prea bun. Din fericire, atat autorul piesei cat si regizorul au mers putin mai departe.

Blifat nu e o piesa despre banalul momentelor pe care multi le-am trait. Nici despre discursurile, scuzele si conflictele de familie cu care spectatorii pareau deja familiarizati. Blifat e genul de piesa la care poti rade la glumitele de santier, sau te poti infiora de consecintele lor. Mai mult o lectie de sociologie decat o piesa de teatru, Blifat te surprinde cu un final dur, de “scoala noua”, si cu o distributie foarte buna. Imi place sa ma prefac ca-s cult si sa comentez prestatiile actorilor de teatru, dar aici n-am avut ce reprosa. Mihai Smarandache, cam matur pentru rol, joaca foarte bine si se martirizeaza pe altarul artei mancand varza calita la ora 21.00. Ioana Anastasiu Anton este una din actritele mele preferate, mai ales ca am ramas inca in cap cu rolul ei din filmul Nunta Muta. Pustiul joaca foarte bine, la fel si parintii, insa la ultimii doi ma cam asteptam sa fie asa. Actori cu pedigree, greu de criticat daca n-ai blog de ”cunoscator”.


(Ioana Anton apare si in Domnisoara Christina,
dar tot in Nunta Muta v-o recomand. Sursa imaginii)

Acasa la Tata (2013, Teatrul de Comedie)

Pe Mimi Branescu il stiam mai degraba ca actor de film, postura in care nu pot spune ca am fost impresionat. Pe de alta parte, daca vorbim despre autorul dramatic Mimi Branescu, ma declar bucuros de cunostinta. Acasa la Tata surprinde cateva cadre din viata unui scriitor aspirant, proaspat intors in satul natal dupa o batalie pierduta la oras. In cliseele domeniului, as spune ca vorbim despre o ”felie de viata”, adica acea zona a povestirii unde teatrul exceleaza.

Ce deosebeste Acasa la Tata de alte piese de gen este contrastul brutal dintre lumile prezentate. E vorba despre lumea provincialului aspirant si lumea satului romanesc, o lume cumva moderna, dar inca incremenita in proiect. Daca majoritatea pieselor de gen tind sa se transforme in ”hipstareli”, Acasa la Tata isi pastreaza tonul rece, aproape murdar. Comedia in sine deriva mai mult din ciudata chimie dintre Vlad Zamifrescu, interpretul din rolul principal, si Marius Florea Vizante. Un actor de teatru clasic si un bufon talentat. O combinatie interesanta si o piesa care merita vazuta. Macar pentru cele cinci minute de discutii despre renovarea bailor…

Flori, Filme, Fete sau Baieti (2013, Godot Cafe)

O alta piesa a lui Mimi Branescu, scrisa cu sinceritatea pentru care-l laudam mai sus. In cazul asta, recunosc ca am avut din start doua rezerve. Una a fost Godot Cafe, un loc despre care auzisem destul de multe lucruri faine, dar si acuzatii de ”fite”. Cealalta a fost prezenta lui Paul Ipate pe afis, actor cunoscut si drept ”ala brunet si slab de la Vodafone”. Din fericire, micul taran din mine a fost dezamagit: Godot Cafe chiar e un loc fain, iar Paul Ipate e talentat cand nu se combina la cartele. Ar fi totusi nedrept sa nu-i amintesc pe ceilalti trei actori de pe scena. Daca domnisoarele si-au jucat savuros rolurile, tind sa cred ca Alec Secareanu a furat de cateva ori cortina, pentru ca omul a fost foarte bun. Mai mult, am senzatia ca ar putea fi un actor excelent de film. Nu de alta, dar cred ca Dragos Bucur nu poate juca singur toate rolurile. Glumeam, chiar poate.

Revenind la piesa, Flori, Filme, Fete sau Baieti combina subtil jocurile adolescentei cu deciziile imature ale tanarului adult. Doi baieti de cartier, unul timid si neexperimentat, altul smecher si ”versat”. Doua prietene, o nonconformista de bani gata si o curioasă modestă. Omuletii astia fundamental diferiti ajung sa formeze doua cupluri la fel de diferite. Ar fi poate cam greu sa-ti pese de ei, daca nu i-ai vedea la 2 metri in fata, band un suc la masa alaturata. Aici Godot Cafe a oferit un decor mai mult decat adecvat pentru piesa. Ar fi greu sa-ti pese de ei, daca n-ai vedea aceleasi drame si momente de un penibil savuros in jurul tau. O piesa cu un deznodamant asteptat, dar fara un final real. O piesa ca viata.

P.S: Acum vin cu o intrebare fara legatura cu articolul, dar in legatura directa cu motivele pentru care absentez din ce in ce mai des de pe blog. Ati fi dispusi sa cititi literatura in engleza , scrisa de un autor roman? Vorbim de genul de literatura unde nimic altceva in afara numelui autorului nu tradeaza originea.

Next»