Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Războaie, corporații și purceluși mutanți

Posted by on 23 Jul 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează un text prea scurt pentru filme proaste, dar prea lung pentru glume bune…

Știu că abia așteptați să vă întoarceți la Facebook așa că am decis să-mi restrâng textul la câteva titluri care rulează acum sau care pot fi găsite pe serviciile de streaming și DVD. Sau, cum ar spune un adolescent în fața primei cuceriri: o să termin repede…

Dunkirk (2017)

Ultimul film al lui Christopher Nolan are atât de multe recenzii pozitive, încât începi să-ți pui întrebări. Să fie britanicul atât de bun? Răspunsul este: da, până acum… da. În Dunkirk, Nolan rămâne voit fără jucăriile preferate, tematica S.F. și efectele speciale, și ne trântește un film impecabil cap-coadă, cu o editare sonoră incredibilă și o cinematografie monumentală. Dacă pentru muzică (nu și pentru sunet) este responsabil Hans Zimmer, pentru cinematografie îi putem mulțumi lui Hoyte van Hoytema, un olandez care a marcat deja câteva goluri.

Dacă despre retragerea de la Dunkirk nu se pot spune noutăți, despre abordarea lui Nolan se va vorbi ceva vreme. Dunkirk e un film claustrofobic, compus din trei povești separate și ușor decalate în timp. Scenariul aduce îi aduce în prim plan atât pe eroii de conjunctură, cât și pe cei speriați de iminența catastrofei. Totul înconjurat de unghiuri cinematografice care fac 3D-ul absolut inutil, motiv pentru care Nolan nu îl folosește. Metoda științifică abordată de regizor chiar strălucește. Dunkirk este genul de producție care mai demonstrează o dată că cetatea filmului a fost, este și va rămâne la Hollywood, nu la Cannes, Veneția sau Toronto. E un film obligatoriu pentru cinefilii europeni aspiranți, mai ales că e și destul de scurt. Nu de altceva, dar trebuie să vadă și ei cum se face, cu sau fără buget.

Altfel, actorii sunt la înălțime, însă nu ei sunt vedetele filmului. De fapt, în Dunkirk, toți soldații sunt reduși la o masă amorfă și speriată, motiv pentru care talente precum Tom Hardy (care își reia involuntar rolul din Batman), Cillian Murphy sau Kenneth Branagh pot sta liniștiți lângă Harry Styles, un cântăreț de pop enervant care, culmea, face un rol decent.


Tom Hardy

(Tom Hardy fiind Tom Hardy – Sursa

Okja (2017)

Bong Joon-ho a atras tuturor atenția cu Snowpiercer, iar Netflix ne-a trezit curiozitatea după ce lungmetrajele lor S.F. (Spectral, The Discovery, iBoy) au început să fie la înălțimea serialelor. Okja arată excelent atât vizual, cât și la nivelul numelor de pe afiș. Pe lângă micuța coreeană căreia i-ai putea spune “personaj principal”, în film apar Tilda Swinton, Paul Dano și Jake Gylenhaal pe care nu-l vedeam în rolul unui Ace Ventura alcoolic. Coloana sonoră aduce puternic aminte de Goran Bregovic, iar filmul a fost inițial huiduit la Cannes pentru prezența logoului Netflix. Toate ingredientele ar trebui să ducă la o producție excelentă, nu?

Din păcate, la nivel narativ, Okja livrează o marfă neglijabilă, un fel de Free Willy în care obiectul salvării este o purcelușă mutantă, vânată de o corporație care atacă Monsanto. Mesajul anti-GMO și parodierea activismului modern sunt binevenite. La fel sunt și glumele cu accent cultural, strâns legate de obsesiile sud-coreenilor. Într-un final însă, Okja rămâne un film care poate fi uitat lejer după prima și singura vizionare.

Okja

(Un omuleț purceluș și o purcelușă omuleț – via Slashfilm)

Kong – Skull Island (2017)

La momentul lansării, Kong îi trăgea tare cu nume precum Tom Hiddleston, Samuel L. Jackson, John Goodman și John C. Reilly. Chiar și așa, recunosc că nu aveam mari așteptări de la titlul ăsta. După ultimul film cu Godzilla (de care universul Kong este legat) și după încercarea anterioară de remake (Peter Jackson), nu credeam că maimuța gigantică ne mai poate rezerva surprize.

Nu numai că Skull Island este impresionant vizual, dar filmul este și foarte relaxant. Cu excepția lui Jackson, etern tensionat, toți actorii par să se distreze la culme în noua producție. Nu văd niciun motiv pentru care publicul nu ar face la fel. Skull Island e o poveste de aventură clasică, fără mari pretenții, dar sensibil diferită de mai vechea “maimuța răpește femeia și apoi urcă pe clădire cu ea”.

The Belko Experiment (2017)

Filmul ăsta promitea destul de mult din trailer. Angajații unei corporații americane cu sedii prin țări exotice și cu un obiect de activitate greu de definit se trezesc blocați în noua lor clădire. O voce invadează sistemele de comunicare și le poruncește să se omoare între ei. Totul pentru propria supraviețuire, evident. Șefi, secretare, băieți de la întreținere, paznici și mai toți angajații clasici trebuie să decidă rapid dacă totul e o glumă sau dacă e cazul să pună mâna pe capsator.

Prima parte a filmului amintește de mai vechiul și mai bine realizatul The Exam, însă a doua parte este cea care scufundă experimentul. Sânge, sânge, măcel și o concluzie previzibilă și la îndemână. Merită văzut pentru construcția personajelor și pentru cei câțiva actori de categoria B recognoscibili, dar cam atât.

The Void (2017)

După primele zece minute de vizionare, The Void pare să fie un horror clasic, o întoarcere la stilul anilor ‘90, cu niște cadre care amintesc (sau copiază de-a dreptul) cinematografia lui David Lynch. Filmul este bine localizat (un spital aproape abandonat), iar tensiunea crește gradual, însă apariția bruscă a unor creaturi bizare, referințele mitologice și efectele vizuale mediocre o să vă lase la final cu aceeași întrebare: ce și, mai ales, de ce am văzut?

The Circle (2017)

Emma Watson, Tom Hanks, Patton Oswalt, John Boyega și ultimul film înainte de moartea lui Bill Paxton și a lui Glenne Headley, care aici joacă rolul unui cuplu în vârstă. Dacă distribuția pare impresionantă pentru un film despre corporații și despre dispariția intimității (da, altul), ei bine, și lista firmelor și persoanelor parodiate sau direct atacate e la fel de mare. Google, Facebook, Amazon, Apple, Steve Jobs, Larry Page, Mark Zuckerberg sau Edward Snowden își fac fie și fugitiv loc prin scenariu.

The Circle spune povestea unei fete simple, dar inteligente (Emma Watson, evident), care urcă rapid treptele unei corporații gigantice. O corporație plină de stereotipuri, ale cărei rețele sociale și gadget-uri ajunseseră să guverneze viața americanilor. În mare, scenariul seamănă cu un episod din Black Mirror, o nuvela de a lui Ken Liu (The Paper Menagerie) sau cu o mai veche creație personală (complet irelevant, dar ne promovăm și noi cum putem).

Din păcate, filmul nu se apropie de niciuna dintre cele trei surse de comparații (da, nici măcar de creația mea), pentru că scenariul pare să se oprească după 30 de minute. The Circle este genul ăla de film pe care-l tot aștepți să înceapă și care, până la final, îți transmite fix nimic. Multe idei bune și la fel de mulți actori decenți irosiți. Păcat.

Tom Hanks

(Și uite așa se duc două ore de film – Sursa)

Raw (2017)

Raw este un horror franțuzesc profund deranjant și carnal, cu o temă care combină ritualurile de inițiere cu obsesiile moderne. Personajul principal, o studentă ajunsă prea devreme la universitate (pe criterii de inteligență), este forțată să treacă la o dietă omnivoră, după ani în care mama ei o hrănise cu verdețuri. Odată cu acest eveniment „traumatic”, junioara începe să se manifeste bizar, spre disperarea bisexualului ei coleg de cameră și a surorii ei.

Avantajul lui Raw este totodată și problema lui: e un film feminist, divers și foarte realist (există inclusiv o scenă cu o epilare inghinală), cu o actriță foarte promițătoare în rolul principal. Din păcate, deși genul s-a ridicat foarte mult în ultima vreme, Raw este un film prea pretențios pentru un horror și lucrul ăsta se simte. Deși episoadele de suspans nu au lipsit din film, aproape în fiecare minut m-am temut că unul dintre personaje va începe să meargă în slow-motion sau să înfulece o ciorbă, lingură cu lingură.

John Wick – Chapter 2 (2017)

Nu sunt foarte multe de comentat despre filmul ăsta, motiv pentru care am uitat să-l includ în selecția trecută. E un film mai puțin plauzibil decât primul, în care contractul cu privitorul este încălcat în multiple rânduri. Keanu Reeves, rapperul Common și Laurence Fishburne sunt simpatici, dar incredibilul Ian McShane îi eclipsează. Altfel, pe lângă momentele obositoare de cafteală, John Wick 2 arată superb vizual, câteva dintre scene fiind absolut memorabile. La fel ca primul film, ultima “capodoperă” a fostului cascador Chad Stahelski merge la fix într-un weekend ploios, chiar dacă nu vă place Keanu Reeves. Ahh, da, și lăsați-i naibii omului câinele în pace!

Rings (2017)

Dacă remake-ul american din 2002 a fost un film decent, fiind regizat de Gore Verbinski, niciuna dintre continuări nu a fost suficient de bună încât să merite un paragraf între…

P.S: Data trecută spuneam că nu voi comenta nimic despre noul Twin Peaks, din motive care țin de fanii lui. Acum, după mai multe apariții, aș spune că toată magia lui “David Lynch” din noul sezon încape în vreo două episoade mai bune din American Gods. Din păcate.

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Nu esti puţin cam mare sa mai crezi in monarhie?

Posted by on 03 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cum articolele cu parfum revizionist tind să zgândăre des orgoliile cititorilor, am renunțat în ultima vreme să le mai public. Totuși, există câteva tendințe în tagma publicului educat care mă irită teribil și cărora nu pot să ma abțin să nu le întorc favoarea…

Vă spun sincer că obsesia unor colegi de listă, muncă sau generație de a se întoarce mereu la acel tărâm mistic al monarhiei ante şi interbelice mă dărâmă. De ce? Pentru că vorbim în general despre oameni cu o educație peste medie, care chiar ar putea schimba ceva, dacă s-ar concentra pe idei ale epocii curente. Sunt genul de oameni care nu ies la vot pentru că nu se simt reprezentați de actuala clasă politică, dar nici nu fac efortul de a o demola, așteptând să vină revoluția peste ei în casă și să le spună triumfătoare: Da, ai avut dreptate! Un sistem politic bazat pe o combinaţie aleatorie de gene, educație instituțională și dictatură era răspunsul de la bun început!

De ce s-a ajuns ca oameni raționali să-și bazeze argumentarea pe o istorie fragilă și mistificată și pe flotări logice care ar muri în primele zece minute ale unei dezbateri academice? Motivul este evident: o tranziție prelungită, caracterizată prin lăcomie, furt și o ignobilă lipsă de cavalerie. La asta se adaugă și aversiunea comuniştilor de rit nou pentru tot ce înseamnă monarhie, aversiune stinsă ulterior chiar cu participarea “monarhului”. În viziunea populară a apărut astfel mitul că monarhia ar fi un fel de dușman al confuziei sociale și al prădării sistematice a statului, aceeași monarhie care se chinuia să-și recapete aproape abuziv posesiunile și, ulterior, să nu-și plătească datoriile la bugetul de stat.

Înainte însă de a demola mitul coroanei, cum au mai făcut-o şi alții, merită să trecem printr-o scurtă lecție de istorie, una care ne va învăța câteva lucruri despre tradiţia monarhică şi dinastică a României. Cu prilejul precedentei Zile a Regelui, mai multe reviste şi ziare online şi offline s-au grăbit să ridice elogii sau, din contră, să atace un set de capitole închise din istoria României. Dacă demersul celor de la Caţavencii, început înaintea zilei amintite, s-a dovedit a fi agreabil, am găsit o analiză mai completă în revista Historia din luna mai (nr. 172, 2016), analiză semnată printre alţii şi de Adrian Cioroianu. V-aş recomanda respectivul set de articole, însă mă tem că mulţi dintre autori au atacat într-un mod subiectiv problema. Iată deci câteva cuvinte despre scurta istorie şi despre interesanta, dar deloc convingătoarea tradiţie “regală” a României.

Regele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (numele din buletin) a venit la tronul României la câteva luni de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Arhitecţii aducerii lui pe tron au fost conduşi printre alţii de Lascăr Catargiu, om responsabil şi cu abdicarea numitului Cuza, dar şi cu menţinerea noului rege pe tron, în momentul în care neamţul, sătul de revolte regizate şi balcanism (Republica de la Ploieşti), a vrut să-şi ia bocceluţa şi să plece. Venit în ţară pe furiş, din cauza războiului dintre austrieci şi prusaci, Carol I a ajuns suveran într-o ţară încă dependentă pe hârtie de Imperiul Otoman. Locotenent de dragoni la origine (cavalerie cu arme de foc), Carol I avea o ascendenţă de-a dreptul impresionantă din punct de vedere militar. Cu toate acestea, germanul ajunge domnitor şi mai târziu rege pe fondul unei stări de conflict între marile puteri şi  în urma refuzului lui Filip de Flandra de a ocupa respectivul post. E de remarcat că prima impresie a noului domnitor, la vederea viitorului său castel, nu a fost una prea grozavă.

Majoritatea fanilor monarhiei sunt de părere că sus-numitul Carol I al României a fost cel mai eficient rege al României. Au dreptate, doar că n-a fost deloc singur în demersul ăsta. Multe dintre reformele cu greutate din perioada României “moderne” au fost făcute de Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ultimul a şi zburat într-un mod nu tocmai prietenos de la putere. Carol I are însă meritul unei modernizări rapide a ţării, a primei Constituţii serioase (cea din 1866, inspirată din cea belgiană, dar extrem de “progresistă” pentru un principat balcanic) şi a atitudinii din timpul Războiului de Independenţă din 1877, unde Carol şi-a amintit de zilele de glorie din tinereţe, din timpul războiului dintre Prusia şi Danemarca.

Ar fi însă de remarcat că niciunul dintre lucrurile ăstea n-ar fi fost posibile fără contribuţia decisivă a unor oameni politici cu aptitudini recunoscute şi morală chestionabilă. Printre ei, s-au remarcat prim-ministrul Ion C. Brătianu (care a fost timp de 12 ani prim-ministru şi al cărui fiu i-a continuat şi completat opera politică), dar şi Lascăr Catargiu şi Mihail Kogălniceanu, ultimul fiind şi cel care a citit iniţial Declaraţia de independenţă a României (deşi Carol ignorase deja obligaţiile faţă de Poartă în Constituţia lui anterioară). Ar fi de remarcat că, în tot timpul ăsta, regele a fost pe cale să abdice de două ori, ultima dată atunci când oamenii politici din România şi-au dorit apropierea de Antanta.

Dacă ultimul gest este cumva de înţeles (Carol era german şi datora Germaniei câteva victorii diplomatice), afacerea Strousberg s-a justificat numai pe plan extern, fiind probabil una din primele afaceri de tip Bechtel (includere la masa negocierilor, în schimbul unor investiţii păguboase). Nici gestionarea Răscoalei din 1907 nu este tocmai uşor de înţeles şi nici unele decizii din timpul Războiului de Independenţă, unde a acţionat şi în calitate de comandant suprem al celor două armate aliate. Una peste alta, amprenta lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi a reginei sale, Pauline Ottilie Luise zu Wied, sau Elisabeta I) este greu de redus la câteva rânduri.

Nici nepotul său de frate, Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen), nu a fost un conducător de neglijat. Înscăunat într-un context politic nu tocmai propice, Ferdinand şi-a început domnia cu promisiunea de a fi “un bun român”. Asta în ciuda faptului că era german get-beget şi îşi petrecuse anii formativi în afara ţării până la stabilirea succesiunii. Deşi mulţi l-au considerat un rege slab, e de remarcat că Ferdinand avea la rândul lui pregătire militară şi o cultură aproape enciclopedică (formată şi prin contact cu profesorii şi elitele din România). În cei treisprezece ani de domnie (până la moartea în urma unui cancer intestinal), principalul său merit nu a fost “întregirea graniţelor ţării”, în ciuda faptului că şi el şi ceva mai promovata lui soţie au stat pe cât de mult posibil în mijlocul soldaţilor şi s-au implicat direct în efortul de război. Primul Război Mondial a fost o pierdere militară pentru România, dar un câştig politic.

Principalul merit al lui Ferdinand a fost faptul că a îndrăznit să-şi renege originile prin alegerea intrării în război de partea Antantei şi prin faptul că, la fel ca unchiul său, a fost un excelent reprezentant al României pe plan internaţional, lucru pe care Alexandru Ioan Cuza nu ar fi putut să-l facă niciodată. De-asta insista acelaşi Lascăr Catargiu pe succesiunea dinastică bazată pe un “principe străin”, prevăzând practic atât domnia lui Carol, cât şi pe cea a lui Ferdinand. La nivel politic, Ferdinand a beneficiat de susţinerea mai multor “titani” ai vremii, de la I.C Brătianu (juniorul), la Iuliu Maniu pe care, deşi nu-l voia prim-ministru, a contat pentru unirea cu Transilvania (respectivul act s-a datorat mai degrabă efortului omului politic transilvănean). În ciuda popularităţii Alexandrei Victoria de Saxa-Coburg (regina Maria) şi a unor acte externe care i-au depăşit practic atribuţiile, Ferdinand I a reuşit să-şi lase amprenta personală asupra istoriei. Din păcate, el a fost şi ultimul rege german al ţării…

După o scurtă domnie sub regenţă a lui Mihai I, rătăcitorul rege Carol al II-lea a fost adus pe tron. Oricât ar vrea mulţi să-i apere viziunea “arhitecturală” şi pasiunea pentru artă (în care chiar a investit masiv), primul rege al ţării cu adevărat român este de neapărat. Dezmoştenit de tatăl său şi reapărut în viaţa publică cu ajutorul lui Iuliu Maniu (devenit ulterior principalul ghimpe în coasta sa politică), Carol al II-lea a fost cauza a multiple crize din viaţa politică şi socială a României Mari. Între Criza Dinastică şi dezmembrarea teritoriului naţional, Carol al II-lea s-a remarcat printr-o completă lipsă de maturitate, de coloană vertebrală politică şi de bun simţ.

Afemeiat până la obsesie (Zizi Lambrino, Elena Lupescu, printre altele), şpăgar (un pionier al domeniului), dictatorial (a se vedea camarila regală) şi revanşard, Carol al II-lea a preferat să speculeze instabilitatea politică din ţară, să-i discrediteze pe liderii cu potenţial şi să ignore sau chiar să manipuleze efectele pericolului reprezentat de Garda de Fier. Faptul că a încercat să se întoarcă (cu ajutorul Uniunii Sovietice, culmea) nu-i scuză cu nimic domnia. La finalul scurtei sale dictaturi, după Dictatul de la Viena, România nu mai avea nici credibilitate externă şi îşi pierduse şi avantajul economic câştigat circumstanţial, fără prea mult efort intern. Continue Reading»

Noi n-am căzut prea tare…

Posted by on 13 Jun 2015 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

În urma unei înfocate, dar inutile discuţii cu un prieten mai “patriot”, am auzit printre replici expresia “românii, un neam decăzut”…

Îmi scuzaţi insistenţa dar, ca să decazi sau chiar să cazi de undeva, trebuie mai întâi să fi fost sus sau măcar pe drumul spre vârf. Ori, chiar şi în mai vechile şi supăratele mele articole de deconstrucţie istorică, mi-am menţinut viziunea (optimistă) cu privire la români. Suntem, din păcate sau din fericire, o naţiune tânără, care n-a apucat încă să demonstreze mare lucru. Istoria şi voinţa colectivă vor spune dacă vom avea ocazia asta sau dacă vom fi doar o notă de subsol la categoria “şi alţii”. Nu doar că nu am demonstrat prea multe, dar nici n-am căzut prea tare. Cum adică, vrei să spui că românii nu au suferit? vor sări instant naţionaliştii de weekend.

Românii au luptat şi au suferit, la fel cum au făcut-o şi alte mici neamuri balcanice. Ideea însă că am fi un neam ales, constant asuprit de “duşmani”, e o tâmpenie, una pe care o spun şi bulgarii şi sârbii şi croaţii despre propriile naţiuni. Istoric vorbind, e un miracol că ne-am păstrat identitatea şi poate ar trebui să fim mândri de asta, nu să ne martirizăm inutil. Să începem însă cu prima perioadă de aşa-zisă glorie a poporului român: Dacia! Glumesc, n-are niciun sens să începem cu dacii pentru că dacii nu au absolut nicio legătură cu poporul român modern. Burebista nu a avut un “imperiu dac”, ci un imperiu personal, o uniune de triburi greu de identificat, la fel cum nici Decebal n-a controlat “România”. Istoricii se feresc să vorbească despre daci ca despre un singur “popor”, pentru simplul motiv că dovezile istorice lipsesc, iar influenţele tracice şi celte sunt greu de separat. De altfel, chiar dacă luăm în calcul retragerea aureliană, e puţin tras de păr să vorbim despre “români” în primele secole ale erei noastre. Da, ştiu, argumentul ăsta ne-a folosit în dezbaterile cu adepţii teoriei lui Roesler, dar chiar n-are sens să ne cramponăm de acuzaţiile unui alt popor frustrat istoric.

După câteva secole pline de adrenalină şi invazii de triburi cu nume dubioase (avari, gepizi), teritoriul locuit astăzi de români a intrat încet-încet în componenţa marilor regate ale vremii. Asupriţi? La nivelul omului de rând, foarte probabil! La nivel politic: nici pomeneală! Românii din teritoriile pe care astăzi le considerăm ale noastre nu se organizaseră mai deloc, formaţiunile statale menţionate în documentele vremii fiind improvizaţii determinate de contextul politic. Da, românii erau acolo, dar nu şi statele româneşti. Ulterior, prin mişcări interne şi intervenţii externe, în secolul XIV, am avut şi două ţărişoare pe care le considerăm precursoare ale României moderne. Două tărişoare a căror relaţie de-alungul timpului a fost destul de complicată. Să nu uităm că, ulterior, în vremea lui Ştefan cel Mare, rivalitatea dintre valahi şi moldoveni s-a transformat de câteva ori în conflict deschis. Două sute de ani mai târziu, Brâncoveanu şi Cantemir aveau acelaşi tip de relaţie tensionată. Unirea politică orchestrată anterior de Mihai Viteazu (unire înfăptuită în numele unui suzeran, nu a unui ideal naţional) nu a avut un impact istoric semnificativ. Simbolistica unionistă a apărut la mult timp după moartea domnitorului amintit.

Normal că nu se puteau uni! vor striga micii istorici. Ţările Române erau poarta Imperiului Otoman către Europa! Din păcate, şi asta e o mică invenţie de manual. Poarta turcilor către Europa a fost mai mereu Belgradul, motiv pentru care victoria lui Iancu de Hunedoara ar merita sărbătorită ceva mai des şi mai fastuos decât micile victorii (şi războaiele pierdute) ale altor domnitori români. Dacă ne uităm şi la lipsa moscheilor şi la alte mici favoruri istorice, am spune că turcii au fost destul de blânzi cu noi (cel puţin în primul secol de “asuprire”). Sigur, au existat domniile fanariote, dar câte dintre ele au fost cu-adevărat dăunătoare şi câte au fost “rele” pentru simplul motiv că erau străine? Nu, domnia otomană n-a fost ceva benefic, dar a fost mult mai relaxată decât ar fi putut fi.

Deşi oameni cu viziune existaseră şi înainte, de-abia din secolul XIX vorbim despre un spirit românesc comun în ambele ţări, puternic influenţat de naţionalismul german. Nu, nu eram singurii pe care-i apucase dorul de independenţă şi unire, dar am fost printre cei mai norocoşi. Norocul românesc nu s-a limitat numai la “ce bine că nu ne-au tras-o ăia”. După deşteapta, dar riscanta manevră cu alegerea lui Cuza, am reuşit să “scăpăm” şi cu aducerea principelui străin şi apoi să ne cucerim independenţa în cadrul a ceea ce a fost, în esenţă, un război ruso-turc. Pierderile româneşti au fost imense, dar în parte şi datorită unor greşeli strategice. În orice caz, România devine un stat, locuit treptat de o naţiune, nu de o serie de ppoare.

Ulterior, după nişte războaie balcanice în care am furat o părticică din Bulgaria (Cadrilaterul, o fâşie de pământ care n-a fost niciodată românească), am participat în mod complet dezastruos la Primul Război Mondial. Rezultatul? Şi mai multe teritorii locuite de români se alătură statului recent format. Perioada interbelică a fost văzută de mulţi ca un fel de apogeu civilizaţional al României, ideal de care cei 22 de ani au fost departe. Chiar dacă artele păreau a merge în direcţia bună, iar economia îşi revenea treptat, problemele masive sociale şi politice făceau din România un stat instabil. Sigur că interbelicul, gazda multor contradicţii şi a atâtor tirani, pare o perioadă extraordinară în comparaţie cu primii ani de comunism (cu toţi de fapt), dar aici e doar plăcerea sadică de a ne raporta la răul mai mic.

Acum vine şi momentul “decăderii”: Al Doilea Război Mondial, când am pierdut Basarbia şi alte câteva teritorii. Dureros? Cu siguranţă! Distrugător? Nici pe departe. Adevăratele traume au venit după pactul Ribbentrop-Molotov: când am decis să ne alăturăm părţii învinse, când am pierdut sute de mii de tineri în nişte ofensive prost gândite şi când era să fim şterşi de pe faţa pământului de încăpăţânarea unui ofiţer. Problema României nu a fost că a întors armele (dacă Antonescu nu era arestat, România risca să nu mai existe), ci că le-a ridicat de la bun început în direcţia greşită. O poziţie de neutralitate defensivă care să ne fi permis să reacţionăm atât la ocuparea Transilvaniei, cât şi la furtul Basarabiei, ne-ar fi asigurat cu siguranţă… demolarea ca stat, pe perioada războiului. După înfrângerea germană însă, puteam beneficia de condiţii similare celor obţinute în Primul Război Mondial (sau măcar de puţină demnitate), în loc să devenim o altă Matrioska.

Chiar şi aşa, Al Doilea Război Mondial ne-a lăsat “numai” cu câteva pierderi teritoriale (pe care nu le aveam de foarte multă vreme, dacă e să fim sinceri) şi cu o generaţie distrusă definitiv. Ne-a lasat apoi cu intelectuali pierduţi prin închisori şi gulaguri, cu o stare de permanentă nelinişte şi cu ani buni de asuprire. Rău? Cu siguranţă! Putea fi mai rău? Da, puteam fi Republica Sovietică România până prin anii ’90. Atunci ar fi început conflictul etnic dintre cei 30% ruşi pe care U.R.S.S. i-ar fi adus aici pentru a compensa pentru epurările şi deportările prelungite care cu siguranţă ar fi avut loc. Am fi putut fi o Republica Moldova mai mare, fără prea mult efort din partea invadatorilor estici.

Ulterior, ruşii şi comunismul ne-au lovit din plin, dar nu am fost nici prima şi nici ultima naţiune infectată de ciuma roşie. Deşi din ce în ce mai mulţi oameni sunt loviţi de senilitate şi nostalgie, e de observat că, nici între naţiunile comuniste, România nu s-a remarcat în mod deosebit. Exceptând episodul din 1968 (care i-a adus beneficii enorme de imagine lui Ceauşescu), ţara noastră nu a ieşit atât de mult din tipare pe cât am vrea să credem. După o Revoluţie zgomotoasă şi necesară, dar manipulată şi incompletă, perioada de tranziţie a fost un şoc pentru mulţi. A fost o perioadă marcată de traumatizantele mineriade şi de furtul generalizat ai cărui autori sunt prea bătrâni sau prea bine înfipţi pentru a mai fi închişi. Să nu uităm apoi de dezamăgirea ţărănistă, dezamăgire urmată de infiorătoarea epocă Năstase.

Chiar după acest lung şir de eşecuri, România încă există, e membră NATO şi UE şi, de bine de rău, are un conducător ales prin vot popular (indiferent cât de corecte sau reprezentative ar fi alegerile). Ca popor, avem bagajul mai multor secole de lupte şi încercări. Ca stat modern, suntem încă tineri. Am servit o porţie sănătoasă de alegeri proaste şi trădări colective, dar, în ciuda pesimismului generalizat, în ultimii ani, trendul istoric a fost unul ascendent. De acord că puteam fi mai mult şi că, din cauza unor indivizi mici cu ambiţii mari, am pierdut două decenii de dezvoltare după ’89 şi încă vreo patru înainte. Totuşi, ca să cazi şi să decazi, trebuie să fi fost într-adevăr mare…

(Acum un secol, cam asta însemna “Marea Britanie”. Sursa Imaginii).

Nu, nu o să vă dau exemplul Greciei sau al Italiei, pentru că nici vechii greci şi nici romanii nu au legătură cu actualii greci sau italieni. Nici măcar exemplul armean nu are ce căuta aici, în ciuda măreţiei antice, a trecerii pintr-un genocid şi a mileniilor de rezistenţă. Să ne uităm însă la ultimii asupritori ai celor din urmă, la turci, dacă tot i-am amintit. În secolul XIX, Imperiul Otoman pierde în numai 40 ani aproape jumătate din teritoriu şi cam tot atâta populaţie. Vorbim despre teritorii pe care turcii le stăpâneau de câteva secole bune şi care, din punct de vedere politic, dar şi cultural, ajunseseră să fie considerate “turceşti”. Trecem acum peste relaţia noastră cu “Înalta Poartă” şi peste faptul că Imperiul Otoman era considerat de multă vreme “Bolnavul Europei” (Problema Orientala). Îmi închipui însă cum era să fi fost un tânăr funcţionar al perioadei sau chiar un ţăran turc. În câţiva ani, aveai nevoie de acte speciale pentru a-ţi vizita “rudele din provincie” şi, din reprezentantul unui stat mare, ajunseşi omul care se ploconea în faţa britanicilor sau, mai grav, a ruşilor. Indiferent de cum apăruse bătrânul imperiu ca stat, trebuie să fi fost dureros să-ţi vezi ţara năruindu-se.

Să ne uităm şi la Austria, Ungaria şi alte pete de pe harta Europei moderne, nume la auzul cărora tremuram şi noi şi alţii cu secole în urmă. Marea Britanie se consideră şi acum Imperiu, deşi nu e altceva decât o insulă foarte zgomotoasă şi mereu în pragul referendumului. Nu spun că merită să plângem de mila vreunui fost imperiu, mai ales când căderea lor a dus la apariţia noastră. Spun doar că şocul unora a fost cu mult mai mare decât al României. Până la urmă, nici nu trebuie să fii o naţiune însetată de pământuri, pentru a fi rupt în bucăţi de timp şi istorie. Să ne uităm puţin la fosta Iugoslavie şi la Serbia de acum. Nici Finlanda n-a fost foarte fericită după Al Doilea Răboi Mondial, cum de altfel n-a fost niciuna dintre naţiunile direct implicate în conflagraţie.

Drept concluzie, deşi nu am fost feriţi de bocancul istoriei, am fost printre norocoşii care i-au supravieţuit. O naţiune fără o mare influenţă istorică, dar şi fără traume care să o distrugă iremediabil. Cu alte cuvinte, am putea să ne văităm mai puţin şi să ne străduim mai mult. Nu de alta, dar am mai căzut de pe scăunel şi în secolele trecute şi uite că încă suntem în viaţă.

P.S: Ca regulă generală, deşi politica este cea care scrie istoria, istoria nu poate justifica politica, nu în 2015 cel puţin. Acţiunile tale politice nu pot avea baze precum “acum 200 de ani aşa stăteau lucrurile“. Va fi întotdeauna nevoie de mai mult. Bine, asta dacă nu cumva eşti Rusia, caz în care nu ai nevoie decât de mai multe tancuri.

Next»