Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Păstrează distanța!

Posted by on 06 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Deși ar fi foarte potrivit în peisaj, titlul nu e o sugestie pentru distribuitorii de fluturași electorali…

În copilările, unul dintre cele mai des auzite reproșuri de la părinți era celebrul „nu mai sta atât de aproape”. Aproape de ce? Aproape de orice ți-ar fi putut face rău în secunda următoare. Nu mai sta atât de aproape de nenea de la coadă, de balustradă, de ghișeul de plăți, de sobă, de marginea străzii, de câinele fără botniță. Atât pentru mine, cât și pentru alți copilandri de vârsta mea, fraza asta intrase în folclorul sâcâitor al lui „spală-te pe mâini” și „uită-te pe unde traverserzi”.

Motivul era și este simplu: simpaticul animăluț numit copil este extrem de curios și incapabil să aprecieze corect raportul dintre propria forță și forța de gravitație. Chiar dacă mă irita teribil, fraza asta mi-a permis să transform de câteva ori inevitabilul „aoleu!” în banalul „era cât pe ce să…”. Tot ăsta e și motivul pentru care acum, într-o epocă a simțurilor atrofiate, a căștilor pe urechi și a ecranelor lipite de deget, îndemnul parental de mai sus e mai necesar ca oricând. Pericolul n-a fost niciodată tehnologia („nu mai sta atât de aproape de monitor!”), ci capacitatea ei de ne sustrage din cotidian. Și nu, nu țin neapărat să fiu considerat un moș senil, dar copiii și adolescenți observați în ultimii ani n-au nicio idee când și unde să se oprească. Vorbim aici despre o oprire fizică, adică despre necesitatea de a nu mai merge într-o direcție, mai ales când direcția aia se îndreaptă la rândul ei către tine.

Să nu mă înțelegeți greșit: am fost un campion al căștilor sculptate pe ureche. Nici când am dat de primele telefoane inteligente (da, Nokia) nu am fost mai sociabil. Dar, de voie și mai ales de nevoie, generația mea a fost forțată să nu mai stea atât de aproape de râpă și nu mai facă pipi pe gardul electric. Am învățat să îngăimăm câte un „Mă scuzați” și „Mulțumesc”, să dăm bună ziua și chiar să stăm civilizați la coadă. Evident că nu facem toți asta. O bună parte din populație încă urlă online că e plin de țărani, în timp ce îmbrâncește femei la casă pentru a fi primii români care au plătit un singur iaurt cu un card contactless. Dar, am învățat totuși să păstrăm distanța și știm de ce ăsta e un lucru important, chiar dacă nu-l respectăm.

În interacțiunile sociale, distanța minimă trebuie păstrată în mai multe situații decât poate un blog enumera. De la cozile mai sus amintite, la metrourile și tramvaiele supraaglomerate, la distanța față de bordură sau de marginea peronului, acel „nu mai sta atât de aproape” ar trebui scris și rescris pe toate semnele de avertizare. De ce? Pentru că, indiferent dacă ai în față un om, un câine sau un bou într-o rablă tunată, apropierea nepermisă înseamnă un singur lucru: agresivitate. E o invitație la conflict și un concept de bază într-o știință destul de bine definită și anume proxemica.

(Sursa Imaginii: Explosm.net)

Pentru cei care au primit deja o doză de „proxemică” în facultate, dar și pentru cei neinteresați (adică mai toată lumea), o să rezum pe scurt ce-i cu știința asta. Edward Hall, un băiat foarte deștept, a pus bazele proxemicii în anii ’60. Plecând de la observații din antropologie, psihologie și etologie (comportamentul animalelor), Hall a descoperit că mamiferele și nu numai ele, comunică inclusiv sau, în unele cazuri, exclusiv prin distanță. Gestiunea distanțelor în sine e mai mult decât o problemă de teritorialitate, e o chestiune de comunicare interpersonală și afectează tot, de la modul în care o iei la fugă când vezi că a scăpat leul de la zoo, până la modul în care se construiesc apartamentele sau modul în care sunt decise cadrele dintr-un film. Cu alte cuvinte, deși obsesia distanțelor a fost uitată în bagajul nostru genetic, efectele ei sunt imposibil de neglijat.

În tot puhoiul ăsta de informații, ar fi de reținut că distanța socială, distanța de la care ne simțim confortabil cu interacțiunile cu străini, se oprește pe undeva pe la doi metri. De-acolo începe distanța personală, rezervată prietenilor, amicilor și persoanelor pe care le considerăm apropiate, distanță continuată de teritoriul intim, plasat undeva între 15 cm sau mai puțin (pentru iubite, copii, câini și alții cărora le spunem familie) și între 15 și 46 cm pentru aceleași persoane și pentru persoanele cărora tu le permiți accesul. Da, distanțele ăstea sunt percepute drept teritorii, iar încălcarea lor este fie un pretext pentru anxietate și paranoia (distanța personală), fie o declarație informală de război (distanța intimă). Sunt convins că știința granițelor nu e tocmai exactă, dar, astăzi mai mult ca oricând, ea este cu siguranță necesară. Să nu uităm că trăim în epoca lui „nu am loc”, deși ne petrecem jumătate din zi în fața unui calculator, interacționând cu „prieteni” virtuali alături de care ocupăm același spațiu.

Acum o să-mi spuneți că știați lucrurile ăstea și că articolul nu-și are rostul. Cu a doua parte nu comentez, dar, dacă toată lumea știe, de ce e nevoie să atragi atenția celor care se holbează în cartea sau tableta ta, deși putea să nu o facă. Sigur, spațiul public justifică niște lucruri (precum “declasificarea” oricărei convorbiri telefonice), dar distanțele percepute individual sunt mai puternice decât spațiul desemnat formal. Cu alte cuvinte, faptul că suntem într-un spațiu pe care tu îl consieri public nu te scutește de a te da la o parte când vreau să trec. Până la urmă, e ciudat să scriu despre cum nu se stă lipit de ușa de la toaletă când altcineva o ocupă. Să nu mai vorbim despre situația, de data asta specific masculină, în care, deși sunt patru pisoare libere, cineva se așază fix lângă tine. Ieșind din zona nevoilor fiziologice, la fel de ciudat să scriu despre situația în care, nu e în regulă să-ți lași copilul să stea la coadă, cu capul lipit de poșeta doamnei din față. Nu e în regulă nici să te vaiți după, când pumnul soțului doamnei va sta lipit de același cap.

Sunt de acord că, cel mai probabil, ar trebui să lucrăm mai serios la carențele de comunicare verbală, maniere și bun simț, indiferent de vârstă. Totuși, când simți că generații întregi au simțul distanței complet atrofiat, începi să-ți pui întrebări. Până la o eventuală trezire a părinților, profesorilor și a oamenilor, până la urmă, îți poți antrena coatele și vorbele de duh pentru următoarea întâlnire cu cei cărora nu le-a spus nimeni să „nu mai stea atât de aproape”.

P.S: E interesant cum, pentru o națiune destul de pasivă, reușim să fim extrem de paranoici cu detalii care n-au nicio legătură cu viața cotidiană. Aici aș mai fi avut loc de o glumă cu Soroș… dacă eram în 1995.

Cu supereroi, vă rog!

Posted by on 08 May 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

Fugiti, vin imbecilii!

Posted by on 24 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ca după fiecare perioadă de hibernare offline, constat că Internetul s-a descurcat magistral şi fără articolele mele sforăitoare…

Demisii, violatori, proteste, FMI şi mai nou… Umberto Eco. Ce-i cu Umberto Eco în toata povestea asta? Ei bine, recent invitat la Universitatea din Torino pentru a i se acorda un nou titlu, genialul italian (nu mi-aş permite să fiu sarcastic) a susţinut o mică tiradă împotriva informaţiilor nefiltrate din mediul online. Printre altele, Eco a afirmat hotărât că rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili”. Atât le-a trebuit vechilor jurnalişti, dar şi celor constrânşi de ani buni să se adapteze la un mediu pe care încă nu-l înţeleg. Un cor de voci a înălţat aceeaşi strigare: Ha, ha, v-am zis noi!

Publicaţiile online româneşti au transformat cuvintele lui Umberto Eco în lege, plasându-le nonşalant lângă titluri bombastice sau de-a dreptul scabroase. La fel şi majoritatea bloggerilor, fericiţi că ideea lor despre cine trebuie citit şi-a găsit “ecou” în cuvintele unui om pe care ar fi trebuit să-l citească. Culmea, cei mai încântaţi au fost liderii de opinie din… social media, la rândul lor fericiţi că sunt înconjuraţi de “imbecili”. Câteva voci şi-au păstrat calmul şi au propus soluţii mai elegante, bazate pe afirmaţiile semioticianului. Totuşi, nici măcar publicaţiile din afară nu s-au putut ţine departe de panseurile despre Internet ale unui academician respectabil… de 83 de ani.

Problema cu modul în care a fost tratat citatul vine chiar din scoaterea lui din context, un context creat în parte şi de replicile rapide şi “avizate” pe care scriitorul le-a primit la scurtă vreme după afirmaţiile iniţiale. Sunt puţini oameni care-i pot contesta lui Umberto Eco expertiza în texte de calitate: e un scriitor multivalent, un semiotician recunoscut, un filosof activ şi un sceptic savuros. E genul de nume care n-are nevoie de prezentare în mediul academic şi genul de om pe care puţini l-ar putea învinge într-o dezbatere faţă în faţă. Poate de-asta mi-am permis (şi, din pacate, nu sunt singurul teribilist) să-i pun la îndoială poziţia faţă de Internet şi libertatea de exprimare, în general. Pentru că ştiu că…

1.Umberto Eco nu vorbeşte CU NOI, Umberto Eco vorbeşte DESPRE NOI

Umberto Eco nu pare genul de om care sa citeasca elucubratiile userului EvilNazi care posteaza comentarii cu iz antisemit pe toate site-urile marilor ziare. Nu are de ce să se coboare la nivelul şi în zona aia a Internetului. Dar Eco este genul de intelectual intransigent pe care il irita opiniile nedocumentate, parerile vocale si discuţiile pe “nepusă masă”. Cu alte cuvinte, legiunile de imbecili pe care le denunţă scriitorul sunt formate din bloggeri, lideri de opinie, jurnalişti, analişti şi cititori vocali. Cu alte cuvinte, noi suntem „cei care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin”, dupa cum se exprima autorul.

Comparativ cu oamenii care cu greu articulează două fraze scrise (dar care au pretenţia de a fi luaţi în serios), toţi suntem nişte tipi deştepţi. Totuşi, dacă e să schimbăm cadrul de referinţă şi să ne analizăm produsul gândirii în raport cu impactul lui, vom observa cu uşurinţă decalajul. O lucrare antologică precum Istoria Frumuseţii depăşeşte în valoare culturală cam toate blogurile sociale de la noi şi de pe-afară, puse la un loc şi uşurate de balast. Deci da, faţă de Umberto Eco, mai toţi putem părea nişte legiuni de imbecili sau măcar de “oameni mici”. Asta nu înseamnă că eu, un scrib neînsemnat care l-a cunoscut pe Eco mai degraba din prisma beletristicii şi a celor câteva studii de semiotică, decât din perspectiva cititorului avizat, nu am dreptul să-i contest poziţia. De ce? Pentru că…

2.Distanţa celor puţini faţă de mase s-a adâncit enorm

Unul dintre criticii mai avizaţi ai lui Eco (jurnalistul Gianluca Nicoletti) îi reproşa primului că, în sfârşit, Internetul ne-a arătat adevărata rată de “imbecilitate” a omenirii. Până la Internetul de mare viteză şi rapid acces, masa de părerişti (imbecili sau nu) putea cel mult să aspire la statutul de cititor sau ascultător (un alt punct atins de jurnalist în critica sa). Acum, atenţia publicului poate fi distrasă de oricine are prea mult timp şi prea multă încredere în propriile limite (efectul Dunning Kruger). Filtrele sunt în mâna cititorului şi a educaţiei lui, nu a unui for intelectual.

Zgomotul ăsta continuu a înrăutăţit într-adevăr lucrurile pentru toată lumea, permiţând unor oameni precum militanţii anti-vaccin şi conspiraţioniştilor să strângă baze imense de urmăritori. Pe de altă parte, aceiaşi urmăritori ar fi intrat în secte dubioase sau grupări apocaliptice oricum, aşa că pierderea nu e prea mare. E doar ceva mai vizibilă: acum ştim exact cine şi câţi sunt cei care cred în vindecarea cu energii stelare.

Pe de altă parte, dacă erai obişnuit să dictezi editoriale din turnul tău de fildeş sau să ţii emisiuni sforăitoare de trei ore despre opera lui James Joyce, explozia de voci din mediul online e o catastrofă. Dacă erai obişnuit să fii admirat necondiţionat sau măcăr să ţi se spună asta, lucrurile au devenit cu adevărat sumbre. Amintiţi-vă numai de editorialele supărate de prin 2006 ale jurnaliştilor vechi din România: Cine-s dom’le ăia care îndrăznesc să mă facă tâmpit? Unde scriu dom’le ăia? Pe Internet! Ha, mediul lor o să dispară, dar hârtia asta va rezista la nesfârşit!  Oamenii erau literalmente şocaţi că cititorii nu aplaudă de plăcere când le citesc jocurile de cuvinte şi că unii dintre ei nutresc chiar gânduri violente. Până atunci, nu îndrăznise nimeni să-i oprească pe stradă şi să le spună, justificat sau nu: hei, eşti prost! (un mic şi util exerciţiu al vieţii).

Cu alte cuvinte, atât şocurile celor amintiţi mai sus, cât şi reacţia lui Eco pleacă din aceeaşi distanţare faţă de lumea reală. Înconjuraţi de propriile grupuri de admiratori sau colegi de breaslă (aşa cum, astăzi, Facebook ne înconjoară cu “prieteni”), mulţi dintre cei a căror gândire poate schimba mentalităţi refuză să o adapteze lumii reale. O lume plină de oameni gata să-i asculte, dar şi de “hateri”, “trolli”, “imbecili” şi de oameni care pur şi simplu nu sunt de acord. Pentru a înţelege cu adevărat un mediu, nu e suficient să dezbaţi despre el alături de alţi “experţi”. Uneori trebuie să te mai cobori şi în mocirlă, înainte de a încerca să decizi soarta unor oameni pe care nu-i înţelegi. Sigur că zgomotul online trebuie cumva filtrat, dar…

3.Intelectualii nu sunt cel mai bun filtru

Majoritatea somităţilor intelectuale dintr-un domeniu ajung la un moment dat să abuzeze de propria poziţie şi să se folosească de un transfer de autoritate pe care mass media sunt mai mult decât dornice să îl speculeze. Aşa apar specialiştii în orice. Meritul lui Umberto Eco este de a fi un expert real şi un deschizător de dumuri în mai multe domenii, dar foarte puţini alţii au un CV similar. Alteori, cei care îl au par a fi extrem de speriaţi de a da nas în nas cu realitatea. S-ar putea să pară că exagerez când spun că majoritatea numelor mari nu sunt prea tolerante la critică, dar să nu uităm că în discursul original, scriitorul vorbea despre un “drept de cuvânt” acordat ilicit.

Cu ani în urmă, despre editorialele marilor scriitori se vorbea cu un respect vecin cu sacralitatea. Îmi amintesc şi acum un text de prin 2006 pe care Evenimentul Zilei îl disecase în vreo trei editoriale. Textul îi aparţinea lui Gabriel Garcia Marquez şi, deşi n-aveam (nici acum nu am) resorturile de a-l analiza coerent, puteam să simt şi atunci că era un text de o extremă naivitate politică. Întregul editorial era o aiureală pseudo-marxistă despre cum modelul economic venezuelean propus de Chavez avea să reuşească. E foarte posibil ca autorul să fi fost influenţat de prietenia lui cu dictatorul, din perioada respectivă. În orice caz, niciunul dintre cei care-l analizau nu aveau curajul de a-l ataca pe faţă şi a spune “Cu tot respectul, maestre, nu le prea aveţi cu politologia şi nici cu economia!”.

Asta ne aduce de altfel şi la ultimul punct pentru care propunerea lui Umberto Eco de a instaura “filtre anti-imbecili”, are o problemă.

4.Concurenţa e sănătoasă

Chiar şi în zonele mai întunecate ale Internetului, există o concurenţă acerbă pentru public. Nu de alta, dar, odată cu explozia online, din ce în ce mai mulţi producători de conţinut (sau de orice altceva) au trebuit să se familiarizeze cu marketingul şi au început să înţeleagă că nu e suficient să arunci ceva pe piaţă şi să urli în gura mare “Veniţi să luaţi de aici!”. Nici măcar atunci când te numeşti Umberto Eco şi când produsul tău depăşeşte, cel mai probabil, tot ce s-a mai scris pe aceeaşi temă.

În sfârşit, o carte sau o lucrare nu mai devine clasică pentru simplul motiv că nu are concurenţă. În sfârşit, publicul, format sau nu din “imbecili” decide ce i se pune pe masă. Uneori, preferinţele lui sunt dezamăgitoare, dictate de lipsa de educaţie şi de contextul social, alteori sunt surprinzătoare. În orice caz, sunt naturale, spre deosebire de cifrele de audienţă şi de sondajele comandate de presa scrisă, cu ani în urmă.

5.Concluzia ar fi că…

Umberto Eco are în esenţă dreptate. Grămada de voci lăsate libere online omoară încet-încet expertiza autentică. Suntem în punctul în care specialişti în imunologie sunt înjuraţi pe faţă de oameni precum Olivia Steer. Acelaşi punct în care oameni a căror principală activitate online constă în furt vorbesc despre “dreptul lor la anonimitate“. Pe de altă parte, suntem şi în punctul în care comunităţile online fac eforturi serioase spre profesionalizare. Punctul în care Google a decis să micşoreze aportul pseudoştiinţelor şi gogomăniilor din căutările online.

Deşi Eco pare mai interesat de a zidi uşa, decât de a pune mâna pe sapă şi a ieşi în grădină, scriitorul are cu siguranţă dreptate: avem nevoie de filtre. Doar că nu minorităţile intelectuale o să fie cei care le vor monta…

P.S: Articolul ăsta nu militează pentru mediocritate intelectuală şi toleranţă faţă de idioţi, ci pentru o piaţă liberă a ideilor (o piaţă care va fi inundată inevitabil şi de chinezării) şi pentru intoleranţă faţă de seminţele extremismului (indiferent cât de inteligent ar fi grădinarul).

Un sport romanesc de prestigiu

Posted by on 15 May 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Dupa o scurta runda de autopromovare, m-am gandit sa revin la exercitiul altruist de a promova eforturile altora…

Astazi, vom vorbi despre deosebitele merite ale poporului roman intr-un sport care i se potriveste ca o manusa. Mi-ar placea sa dedic un intreg articol Federatiei Romane de Oina pentru ca sustine productia de ciomege romanesti de calibru, dar, din pacate, respectivul sport incaseaza prea multe mistouri si prea putina finantare pentru a mai primi si contributia mea la stiva de umor chestionabil.

Din fericire, romanii se pricep la multe alte activitati recreationale, indiferent daca le cunosc sau nu regulile. Daca nebunia Simona Halep i-a transformat pe multi microbisti in experti in tenis, presa a inceput in ultima vreme sa scrie despre orice fel de performanta cu nume romanesc, de la rezultatele din campionatele locale de jocuri video pana la castigurile autohtone din pariuri online. In curand, ma astept sa descoperim si miracolul Paf Ball-ului…

IMG_8694
(Un sport real. Sursa Imaginii – sub licenta Creative Commons)

Exista insa un sport la care nu cred ca avem concurenta in Europa. Nu, nu este frecatul mentei, pentru ca in, ciuda defetismului liderilor de opinie, romanii chiar muncesc (cand vor). La campionatul de vaitat insa, ne luptam de la egal la egal cu gigantii. Adolescenti, tineri, adulti, batrani, in sectorul privat sau la stat… nu exista zona a vietii publice si private in care noi sa nu fim intr-un etern cantonament al vaitatului.

Cand spun “noi”, nu o fac cu emfaza cu care cei care se considera “altfel”, dar incearca sa se autoincluda in “public”. Eu chiar am momente in care ma vait ca o casnica disperata ca a murit Suleiman, in timp ce oamenii capabili sa ma opreasca sunt la randul lor ocupati cu propriile bocete. De fapt, antidotul meu a aparut la fostul domiciliu, unde devenisem un fel de loctiitor de administrator caruia i se vaita toata lumea (de la vecinii de pe alta scara, pana la femeia de serviciu). Deja nu mai avem timp sa spun tututor cat de mult ma afecteaza baba care-mi bate in tavan…

In cazul asta, nu-i normal totusi sa ne punem cateva intrebari? Nu de alta, dar acum trei ani, un potential investitor strain m-a intrebat daca “vaitatul” e ceva ce suntem incurajati sa facem in familie, daca nu cumva e o forma de spovedanie traditionala pentru romani, o activitate distractiva de grup.

no_whining
(Avertisment la iesirea din tara – Sursa imaginii – sub licenta Creative Commons)

Interesant e ca majoritatea nici macar nu se vaita inainte de a face ceva, ci dupa ce au rezolvat ce era de rezolvat, ceea ce sugereaza ca raspunsul la intrebarea de mai sus este unul afirmativ. Trecem printr-o pregatire constanta care incepe inca de la primii pasi… care au fost atat de greu de facut si ne strangeau ciorapii si alocatia era mica si parca nici nu-ti mai venea sa te apuci de ridicat in picioare, nu?

Poate ca e totusi nedrept sa aruncam manusa in propria ograda. Majoritatea natiunilor latine au boala vaitatului, dar la foarte putine intalnesti placerea de a se confesa inca de la primul “Salut”. Serios, de cate ori nu vi s-a intamplat sa va intalniti cu oameni cu care n-ati mai vorbit de ani de zile si respectivii sa inceapa sa isi toarne toata istoria personala, in ciuda faptului ca intreaga conversatie se putea opri la “O zi buna”?

In atare conditii, as spune ca trebuie sa ne orientam putin cultural: ori incepem sa tratam lucrurile nemteste, ori ne asumam vaitatul ca sport si muncim pentru o victorie meritata! Sa transformam vaitatul in brand de tara!

P.S: Cu alte cuvinte, zic sa imbracam vaicareala in “mestesugul povestitului” si sa-l includem in materialele actuale de promovare.

Scuze?

Posted by on 28 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum trei ani, cand lumea izbucnea in aplauze la adresa “mentalitatii japoneze” am scris un articol care a iritat cativa fani ai poporului asiatic…

Desi le apreciam curajul si pasiunea pentru a sta in mijlocul tsunami-ului si a astepta instructiuni, am considerat la momentul respectiv ca pasivitatea respectuoasa a japonezilor nu era cel mai bun model de urmat. Argumentam atunci ca normele respectate cu sfintenie si sacrificiul de sine sunt admirabile, dar lucreaza impotriva instinctului. Intre timp insa, am descoperit ceva in ritualul japonez care mi se pare cu adevarat demn de cercetat si urmat. Nu, nu am facut brusc o pasiune pentru hentai. Vorbesc despre cultura scuzelor, o bucatica de cultura japoneza care-si face cu greu loc in stirile internationale.

Citeam recent despre cazul unui mare compozitor surd japonez care s-a dovedit a nu fi nici mare compozitor si nici surd (da, stiu, suna ca un episod din Seinfeld). Ei bine, primul care a iesit sa-si ceara scuze public a fost omul care l-a ajutat pe “artist” sa-si scrie operele, din umbra. Un om numai partial vinovat pentru intreaga inselatorie. Cum si-a cerut scuze? Pe blog, prin telefon, pe Facebook? Nu, a strans peste o suta de jurnalisti intr-un hotel si si-a cerut scuze pentru toate mizeriile comise atat de el, cat si de cel pe care l-a sprijinit. Scuze fata de oamenii care au fost atinsi indirect de inselatorie si asa mai departe. Conferinta a urmat un ritual al scuzelor bine stabilit de societatea japoneza: confesiune, urmata de auto-flagelare publica si apoi de supunerea la judecata publicului. Mai mult, pana sa se ajunga la confesiunea marelui vinovat din scandal, si-au cerut scuze public oameni care n-aveau nici cea mai vaga idee ce se intamplase, dar care propagasera indirect o minciuna.

Cam atat de extinsa e cultura scuzelor in societatea japoneza. Sigur, e tot un ritual, dar e unul cu un impact puternic asupra mentalului colectiv. Ai gresit, iti recunosti greseala si te supui (cu capul plecat) judecatii. La finalul anului, sefii companiilor vin sa-si ceara scuze fata de angajati si investitori pentru pierderile financiare. Cercetatorii isi cer scuze pentru folosirea materialelor altor cercetatori, iar politicienii plang public si demisioneaza pentru ca au folosit gresit fonduri publice (gresit, nu ilegal!). Sunt si destule cazuri de sinucideri care au urmat unor astfel de ceremonii ale “dezonorarii”, unele cu greutate istorica. Japonia nu este singura in exercitiul asta (Hong Kong-ul are si el un ritual aparte), dar extrema pare sa apartina intr-adevar tarilor asiatice unde cuvantul “onoare” isi pastreaza inca sensul.


Plecaciunea care anunta o demisie. Un prim ministru dezonorat isi anunta retragerea.

Cuvinte precum “scuze”, “am gresit” sau “imi pare rau” nu au aceeasi greutate peste tot. Pentru unii, admiterea tacita a vinovatiei si recunoasterea greselii pot face diferenta dintre viata si moarte. Cazul lui Albert Speer, prim arhitect si ministru al Germaniei in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este cunoscut. Denumit de istorici “nazistul care si-a cerut scuze“, Speer a scapat cu viata din procesul de la Nurnberg si a fost eliberat dupa aproape 20 de ani de inchisoare (pentru ca ulterior sa-si recapete averea, sa scrie cateva carti de succes si sa traiasca pana la 76 de ani). Da, Speer a convins o sala intreaga ca nu stia despre Holocaust (era imposibil sa nu stie) si si-a facut “mea culpa” pentru sustinerea regimului nazist si pentru “prostia lui”. A marturisit cat a vrut sa marturiseasca, s-a autoflagelat ca la carte si apoi s-a lasat la mana judecatorilor. Daca de crimele de razboi n-a scapat, faptul ca scuza lui a parut sincera si ca, in ultimele zile ale razboiului a facut eforturi pentru a salva ce mai ramasese din Germania, i-au permis sa traiasca. Cu un an jumatate in urma, firma fiului lui era “in carti” pentru noul plan urbanistic al Bucurestiului. Se pare deci ca scuzele bine plasate au un impact destul de puternic, chiar daca vin de la oameni care si-ar repeta fara remuscari greselile. Sigur cazul lui Speer e discutabil (actiunile lui post-eliberare sugereaza un regret real), dar este stiut faptul ca scuzele pot avea un impact fenomenal in orice sala de judecata.

Ai zice ca exista situatii in care nicio cantitate de scuze nu va face diferenta si in care parerea de rau nu va inlocui vietile sau oportunitatile pierdute. Totusi, asa cum am vazut mai sus, chiar si atunci, o scuza bine plasata si o cantitate suficienta de cenusa turnata in cap il pot salva pe vinovat. Din pacate, in Romania exista o vorba: cu scuze omori omul. Asta e si motivul pentru care ai nostri se feresc de scuze mai rau ca extremistii de ratiune. La noi asumarile (fie ele si verbale) si parerile de rau sunt mai rare decat analizele politice coerente. Si lucrul asta e vizibil nu numai pentru noi, dar si pentru ochii curiosi care ne privesc din afara tarii.

Ultimul an ne-a adus o avalansa de arestari si condamnari care au aruncat dupa gratii o cohorta de personaje odioase pe care putini mai sperau sa le vada in dungi. Acum, sa facem un efort de memorie: cate dintre ele si-au recunoscut vina? Nu, nu cate dintre ele au indrugat aiureli de tip “Dumnezeu sa ne judece” sau “Daca sunt vinovat, merit sa…”. Cati dintre oamenii pe care-i vedem plimbati cu duba pe la DNA, cu dosare de sute de pagini si dovezi incontestabile ale vinovatiei au iesit public sa spuna “Am gresit, am fost lacom si prost si am furat din banii vostri. Merit tot ce mi se intampla!”. Atat. Daca ar fi spus asta in sala de judecata, poate si-ar mai fi micsorat pedepsele si asa mici.

Au fost maxim 4-5 indivizi care si-au recunoscut faptele. Mai toti au facut-o la sfatul avocatilor si dupa ce li s-a comunicat deja verdictul. Nu s-a vazut vreo picatura de regret, fie si disimulata, in atitudinea lor (sa nu-mi spuneti ca Dorin si Alin Cocos plang acum pentru ca s-au pisat la un moment dat pe Constitutie). Sigur ca scuza in sine implica si speranta la o recompensa sau la o micsorare a pedepsei. Nu te poti astepta ca oameni care tin zeci de tablouri valoroase ascunse in pereti sa cunoasca insemnatatea cuvantului onoare. Totusi, scuza implica o constientizare si o acceptare a vinovatiei. Implica o urma de remuscare, chiar daca nu e urmata de schimbare. Odata ce-ti ceri scuze, chiar daca nu regreti cu adevarat cele intamplate, stii ca ai facut ceva rau. Admiti ca esti un infractor si atitudinea de putoi sfidator nu mai are dreptul sa existe, cel putin pentru o perioada.

Nu cred ca ne vom insanatosi ca societate atunci cand “nu va mai fura nimeni” pentru ca sunt convins ca asa ceva nu e posibil (si nici nu stiu vreo tara unde sa se intample asta). Voi sti insa ca lucrurile merg in directia buna cand un viitor puscarias va convoca o conferinta de presa doar pentru a le spune celor care l-au ales si învestit in functie ca a gresit. A gresit, merita sa sufere pentru asta si se lasa la mana celor carora le-a inselat increderea si asteptarile. Scuze si atat.

P.S: Sa nu uitam totusi ca japonezii inca nu si-au cerut suficiente scuze pentru masacrele si violurile de care s-au facut responsabili in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Altfel, pe un cu totul alt ton si de data asta fara scuze, reteaua de magazine H&M a fost tinta unei glume cel putin simpatice (si cel mult costisitoare).

Next»