Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Putem, dar nu vrem!

Posted by on 12 Sep 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Se spune că pentru fiecare mare problemă a vieții există o soluție simplă… dar complet greșită.

N-am idee dacă americanul Mencken s-a gandit la televiziunea sau Internetul românesc când a spus treaba asta, dar, dacă nu ar fi murit în 1956, cu siguranță s-ar fi bucurat de o confirmare. Soluțiile greșite, dar ușor de înțeles, stau la baza tuturor tâmpeniilor pe care un om rațional le va întâlni de-alungul vieții, de la istoria din manualele școlare până la medicina alternativă. Cu cât problema a chinuit mai multe minți strălucite, cu atât eu, omul obișnuit, am mai puține șanse să o înțeleg. De-asta nu e bine în general să-ți rezolvi problemele “complexe” singur: azi citești o simplă părere pe internet, mâine vindeci Ebola cu pătlagină la RTV.

Totuși, există și o consecință mai puțin vizibilă, dar la fel de toxică, a explicațiilor simplificate. Este vorba despre o credință adânc înrădăcinată în mentalul colectiv. Este ideea că lucrurile sunt în general ușor de rezolvat, dar că cineva pur și simplu nu vrea să pună soluțiile în practică, indiferent din ce motiv. Cu alte cuvinte, se conturează ideea că putem, dar nu vrem. Cum apare sentimentul asta de neputință paranoică (senzația că ești mereu victima unei conspirații sau a unor forțe care te depășesc)? E suficient să vă uitați puțin la televiziunile de bodegă de la noi, să citiți vreun ziar online sau un blog mai obscur și veți descoperi răspunsul. România este plină de oameni cu soluții simple și pe înțelesul tuturor, dar mai greșite decât pluralul “eclere”.

Acum vreo lună, la o televiziune greu de încadrat, o doamnă trecută, blondă și gălăgioasă avea o emisiune despre Pokémon Go. Ei bine, invitatul ei, un moșulică senil, confunda Pokémon cu Tamagotchi și explica cum tinerii sunt atrași de jocul ăsta pentru că suferă din cauza lipsei contactului uman și simt nevoia să aibă grijă de ceva. Printre altele, soluțiile erau să facem mai mulți copii și să ne rugăm mai mult. Aberant? Poate, dar ceilalți invitați n-ar fi zis asta! Două săptămâni mai târziu, la aceeași televiziune, un nene cu figură de reclamă la anticoncepționale urla alături de un manager de tavernă că vine cutremurul. Soluția? Să facă Guvernul mai multe fundații din beton, gratuit! Sigur, în platou erau și câteva voci lucide, inclusiv din inspectoratele de urgență, dar “soluția” cea mai plauzibilă se rezuma la întărirea peste noapte a milioane de clădiri.

Pe de-o parte, moartea expertizei a devenit mai evidentă ca oricând. Pe de altă parte, ce mi s-a părut îngrijorător de data asta a fost faptul că publicul era de acord cu idioțeniile spuse pe ecran și suna să-și exprime acordul. De ce? Pentru că genul ăsta de soluții rezonează cu propriile limite intelectuale. E ceva similar efectului Dunning-Kruger. Da, fix ălea sunt soluțiile, dar lumea nu vrea să le pună în practică! Dar… să lăsăm puțin lumea îmbătrânită a televiziunii. Dacă citim aproape orice blog auto vom afla că tot ce trebuie să facă producătorii este să reducă emisiile și să mărească în același timp capacitatea motorului. Doar atât. Tot de-aici putem afla cât de repede ar progresa România dacă ar face 300 de kilometri de autostradă pe zi. Orice site culinar îți va spune că dacă am mânca zilnic avocado și am bea iaurt de capră, am fi mult mai sănătoși. Soluțiile sunt toate acolo, dar nu vrem să le aplicăm.

Senzația asta de conspirație persistă în orice talk-show sau dezbatere online. Totul e ușor de înțeles și accesibil, dar Statul, masoneria, președintele, oculta mondială și șefii nu vor să ne lase. Noi putem să facem multe, dar nu facem pentru că nu vrem sau, mai precis, pentru că “alții” nu vor. Cam tot așa frecau hipioții și drogații de la colț de stradă menta cu anii pentru că nu-i lăsa “sistemul” să facă nimic. Din păcate…

Pentru a rezolva, fie și ipotetic, probleme, trebuie să le înțelegi. Ca să le înțelegi, trebuie să pui întrebări, întrebări al căror răspuns s-ar putea să nu-ți placă sau pe care, cel mai probabil, nu ai capacitatea de a-l descifra. Cum ar fi spus un raper al anilor ’90: frate, realitatea e complicată și doare. Practic, oricât te-ai documenta, vei fi mereu într-o poziție de inferioritate și singurul mod în care-ți vei putea demonstra valoarea este să faci realmente ceva. Dacă nu, ar fi de bun simț să-i asculți pe cei care au pierdut ani și bani pentru a înțelege un fenomen, fie că-s profesori de fizica pământului, fie că sunt medici sau administratori. Problema nu e neapărat românească, dar îmi pare că ai mai multe șanse să găsești un român cu soluții decât un francez convins că poate face mai mult decât un doctorand de la Sorbona (în domeniul ultimului). Poate de-asta profesorii universitari nu sunt aleși pe bază de vot popular.

Tot de-asta nici actualul guvern din România nu pare să mai aibă multe zile. Trecând peste presiunea politică evidentă și peste piedici din partea extinsei colecții de hoți alese de popor, Guvernul Cioloș face o greșeală pe care “poporul Facebook” o apreciază, dar pe care românul de rând nu o înțelege. O parte din actualii locatari ai Palatului Victoria fac “greșeala” de a fi transparenți și de a încerca să apropie masele de actul de guvernare. Ori, chestia asta e dureroasă pentru omul de rând, atotștiutor. E dureroasă pentru că îi demonstrează, fie și indirect, că gestiunea unor fonduri europene nu e atât de ușoară și nici implementarea unor legi nu se face la bodegă. Interviurile reținute și aparițiile la posturi TV mai spălate pentru a explica economie sau management contrastează puternic cu discursul de tip “e vina ălora dinainte, noi avem idei bune, dar nu se vrea implementarea lor!”. Asta dacă nu se dă direct vina pe Soros sau pe alte fantasme. Astfel, cei care se abțin de la a da soluții instant și încearcă să-și facă pur și simplu treaba ajung să capteze în mod involuntar oprobriul public.

Știm din păcate că o bună parte din cei maxim 19 milioane de oameni care populează România este analfabetă funcțional și, în același timp, are soluții pentru orice. Atunci când cineva reușește prin expertiză, naturalețe sau bun simț să dărâme castelul de cărți chinezești, tuturor le miroase a conspirație și a subiect de dezbatere OTV. Televiziunea poporului nu a murit, a mai înaintat doar câteva litere în alfabet. Și, dacă problema ar fi de acum, tot ar fi ceva, dar, după 40 de ani în care orice idee proprie era confirmată de lipsa de informație, e mai greu să accepți că soluțiile simple merg doar cu bere și covrigei, nu și cu realitatea.

Din păcate, pentru fenomenul ăsta nu există “soluții” simple în afara educației pe termen lung și foarte lung. Totuși, poate că ar merit să ieșim mai des din bula noastră virtuală și, dacă tot ne place să folosim expresia “noaptea minții” (varianta Confucius sau Poptămaș), am putea ca data viitoare să venim și cu un bec de schimb.

P.S: De vreo două luni mă tot bat la cap câteva persoane să scriu recenzia unei bucăți de hardware recent achiziționate. Pentru că n-aș vrea să o public exclusiv aici, există posibilitatea ca textul final să fie în engleză. Deci, dacă vedeți o recenzie prea detaliată și bizar de sinceră despre un laptop, să știți că n-am vândut blogul ocultei masonice.

 

Tarkovski, frate!

Posted by on 26 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Trecând recent pe lângă un chioşc de ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Next»